Dragă Mihai…

Publicat de Adina Sîrbu, 15 ianuarie 2025, 11:44

Dragă Mihai,

Nu ți-am mai scris de mult timp, dar sper că ești bine, sănătos. Nu zâmbi. Nu înseamnă că dacă ai plecat, ai și murit. Ți-am mai spus, pentru noi, cei care ne hrănim cu liniștea lacului tău, pentru noi, zic, ai rămas veșnic, trebuie să te obișnuiești cu asta, oricât de modest ai fi. Lasă-ne pe noi să zâmbim și să fim nostalgici când vorbim de tine, este darul nostru de suflet pe care ni-l mai permitem.

… Îți scriu de la Kustenge, târgul acela provincial pe ulițele căruia ți-ai plimbat pașii până când ai descoperit marea și apoi nu mai voiai să te lași dus. Orașul este la fel de nehotărât, doar marea, parcă, îl ține să nu alunece și mai mult. Știu că tu mă înțelegi, ai fost și ai rămas un bijutier de slove. Orașul și noi toți suntem nehotărâți. Pașii noștri nu mai au plutire, ci doar o apăsare haotică prin colb, departe de dragoste. Tu iubeai la fiecare călcătură. Îți plăcea să mergi iubind. Acum, mersul tău inundă cu iubire câmpiile care te primesc cu generozitate, bucuroase că au ca oaspete un așa mare poet, numai bun să le mai organizeze și lor viețile culturale, jurnalele și, pe ici, pe colo, câte un cenaclu. Mă amuz imaginându-mi stupoarea întâlnirii lor cu tine, șușotindu-și minunea prin ierburile grase.

Marea întreabă de tine. Bate în țărm și tot așteaptă să-i deschizi, dar statuia este inertă, neînduplecată. Seamănă cu tine, dar nu ești tu. Doar tu erai bun să vorbești cu ea. Sau poate, Mihai, chiar și acum, unde vă mai vedeți pe furiș, cum vă mai alinați dorul unul de altul? Pot să mă gîndesc la orice, mi-e greu să cred că ai părăsit-o. La cât ești de ingenios, știu că ai vorbele pregătite să ascunzi ceva tainic în fiecare val și să ocolești curiozitatea atâtor poștași de ocazie. „Ce e val, ca valul trece”… nu spuneai tu? Vorbele tale, acum duse, acum aduse, acum duse și un val mai încolo acum aduse, vorbele tale, sunt valurile tale, vorbele tale sunt valurile ei și marea sau tu sunteți tot una.

Anul ăsta împlinești 175 de ani. Două secole fără un sfert, cum ar spune clepsidrele. Cum îți sună? E mult, e puțin pentru tine? Cred că ne vei învinge și pe noi, vei rămâne, la un moment dat, doar tu și cu Timpul, să vă luați la întrecere. Dar nu-l văd bine nici pe el. El are de partea lui clipele, tu ai dorul și cuvintele. Și-o dragoste mare. Vei deveni un asteroid de care Pământul se va îndrăgosti iremediabil, așteptând, implorând lovitura care-l va ferici. Dar tu te-ai risipit în universalitate, ești trecător prin viețile noastre, suntem cu toții vreo 8 miliarde, iar noi, cei de acasă, te iubim cel mai mult. Și tu știi asta. De aceea te-așteptăm să ne vii.

Când mai treci pe aici, lasă un val pe țărm, să știm că ai fost din nou acasă. Cum nu poți? Tu poți orice. Iar marea doar pe tine te ascultă. Va rupe din trupul ei un val, un singur val, doar al tău, și-l va lăsa pe mal să-l contemplăm de fiecare dată când ne este dor de tine. Va fi un țărm plin de oameni, îți imaginezi cred cum vom sta în rugă, dar nu vom scoate niciun cuvânt, ci vom aștepta să te trezești, să ne spui cum ți se pare lumea de azi în care am ajuns. Noi să îți spunem că ești neschimbat, că ești bun, că ești mare, că nici măcar nu ai albit, că avem nevoie de tine, înțelege asta, ți-am mai spus și nu o să obosesc să o repet. Că, vezi tu, dragă Mihai, „La valul care-a răsărit, nici calea nu-i atât de lungă, întindem mâna cu sfială, și iată-te aici, te-am regăsit”, născut din apă cu sare și câteva neliniști, poate doar un pic obosit după atâtea zăpezi pe care le-ai învins și ele te-au nins cu lumina lor. Valurile sunt doar niște mici riduri, dar în definitiv ești un bărbat în toată firea, este ceva normal, ai pe mai departe ceva albastru în privire, în căutătura ta, neschimbată și acum, prin ochii tăi se vede marea, prin părul tău se pierd zefire de doruri multe, pe gură ai poezie coaptă, dulce și bună de cules, ești un bărbat bine de care și duduia Veronica ar avea nevoie să-i repare ferestrele sufletului său.

…Dragă Mihai, e ziua ta, dar nu ți-am luat nimic. Nu cred că te mai încântă micile atenții pământești, pervers de lumești. Știu că cel mai mult îți place să primești bucurie. Dacă aș fi putut, aș fi vrut să-ți ofer o mantie de stele, dar tu ești mare de la o clipă la alta. Niciodată nu te va putea cuprinde pe de-a-ntregul. Acceptă în schimb bucuria că ești al nostru și ești mereu binevenit acasă. Degetele noastre vor răsfoi frenetic ceva din tine, așa că vei fi mângâiat și alintat, iar în noi va bate întotdeauna un val de mare, acel val al tău, din apă, sare și neliniști, valul care, spre deosebire de toate celelalte, nu trece, ci stă acolo, de veghe, la țărmul mării care poartă numele tău.

Laurențiu Despina