Despre prețul culturii și cultura neprețuită

Publicat de , 14 ianuarie 2017, 07:44

Ce poți scrie astăzi, într-o pagină efemeră din spațiul virtual, ceva deosebit și original, într-alt fel, pentru a sintetiza spiritualitatea unui popor? Pentru a celebra așa cum se cuvine Ziua Culturii Naționale? Dificultatea este maximă în condițiile în care numai seria personalităților române care au marcat istoria națională și universală a științelor, a artelor, a literaturii, ar ocupa volume întregi…
Să alcătuim o listă a patrimoniului definitoriu pentru identitatea noastră? Iar ar fi necesare câteva sute de pagini! Numai în Dobrogea avem monumente de o valoare inestimabilă, care sunt pe cale să se piardă. Sunt irecuperabile și asta ne induce un sentiment de durere surdă… De zeci de ani vorbim despre pericolul în care se află și pare că vorbele noastre se pierd în văzduh.

Credem că în aceste momente ar trebui să descoperim, de fapt, esența românismului din sufletul fiecăruia dintre noi, de la mic la mare, de la tineri la vârstnici, de la votanți la decidenți.
Într-o astfel de zi ar trebui să vorbim despre felul în care ne raportăm la identitatea noastră, la neam, la civilizația românească pe care ar fi imperios necesar să o conservăm și să o dezvoltăm împreună.
Este important să prețuim trecutul cultural, să fim atenți la prezent și la felul în care se conturează viitorul. Dar viitorul cultural nu poate exista fără cunoașterea profundă și protejarea fără nicio ezitare și cu prioritate a patrimoniului national, fără omagierea constantă și bine documentată a personalităților care l-au construit cu frumusețea gândului și a faptei lor.

Pe cine să menționezi, deci, cu prioritate? Sunt mii, de mii de ani încoace: de la autorul necunoscut cu mesajul profund și modernist fără intenție, al multimilenarului Gânditor de la Hamangia, la frenezia mediatică asupra lucrărilor de milioane de dolari ale unui tânăr pictor român din zilele noastre; de la scrierile lui Dimitrie Cantemir, la poeziile lui Tudor Arghezi sau Nichita Stănescu; de la penița-stilou a lui Petrache Poenaru la motorul cu reacție al savantului Henri Coandă; de la injecția cu insulină a lui Nicolae Paulescu, la creatorul psihociberneticii și al ciberneticii generalizate, medicul Ștefan Odobleja.

Dar în ziua de 15 ianuarie gândul ne duce, firesc, spre filosoful, ziaristul, marele poet național, Mihai Eminescu. Atât de des citat, dar destul de puțin citit.
Criticul literar Dan C. Mihăilescu menționa într-un articol: ”Pentru a fi onești și autentici, când vorbim despre Eminescu, trebuie mai întâi să-l recitim”. Eminescu a fost ”un student român la Viena și Berlin, care știa germana și franceza, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie, filosofie, fizica, etnopsihologie, geopolitica, să faca simultan metafizică și gazetarie angajată. Un suflet romantic dedat armoniei universale, dar pe care malaxorul politicianismului valah l-a spulberat întru nimicnicia firii sale. Ce lecție mai sublimă și mai tristă, totodata, de românitate se poate inchipui?”

Referindu-se la momumentalitatea operei eminesciene, Tudor Arghezi spunea: “A vorbi de poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă … Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă și să legene din departare delicata lui singuratecă slavă. În toate veciile vizitate de atleții și bicicliștii filosofiei, el are vecia lui deosebită, închisă. Trebuie vorbit pe șoptite … Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieții lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depașită, dimensiunile lui trec peste noi, sus și peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal.”

Plecat în pribegie, fugind de urgia comunistă, cel mai mare istoric al religiilor, Mircea Eliade scria în 1949, la Paris: ”Noi, cei de aici, rupți de pământ și de neam, regăsim în el tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munților noștri și de la melancolia mării noastre, până la cerul nopții românesti și teiul înflorit al copilăriilor noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă.”

Avem o cultură națională de valoare universală, pe care doar NOI putem să o promovăm. Nimeni altcineva. Nu este de ajuns să ne facem datoria, este important să ne pese cu adevărat. Să prețuim tot ceea ce se creează în această țară, de la ulciorul olarului din Hurezi, Oltenia, la cel mai modern spital construit recent. Și trebuie să facem acest lucru cu perseverența ostașului român care a luptat la Podul Înalt, la Plevna, la Mărășești, la Iași, la Cluj, la Alba Iulia, la Constanța, la Timișoara sau la București.
În final, o cugetare care îi aparține marelui poet, sărbătorit la 15 ianuarie, alături de întreaga noastră cultură națională:

”Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând.”

Steliana Bajdechi
Constanța, 14 ianuarie 2017

Tudor Arghezi, propus pentru premiul Nobel pentru literatură în anul 1965

Publicat de , 8 ianuarie 2016, 08:35

Scriitorul român Tudor Arghezi s-a aflat pe lista de propuneri pentru premiul Nobel pentru literatură pe anul 1965, alături de autori precum Vladimir Nabokov, Pablo Neruda și Jorge Luis Borges, distincția fiind acordată în acel an lui Mihail Şolohov.

Academia suedeză, instituţia care selectează autorii care primesc premiul Nobel, a făcut publică pe site-ul său lista scriitorilor propuși la această prestigioasă distincție pe anul 1965. Nominalizările la premiul Nobel sunt ţinute secrete timp de 50 de ani.

Scriitorul român a fost propus la premiul Nobel pentru literatură pe anul 1965 de filologul italian Angelo Monteverdi (1886 – 1967), profesor de literatură română la Universitatea din Roma.

A murit Mitzura Arghezi

Publicat de , 27 octombrie 2015, 13:31

Fiica poetului Tudor Arghezi, Mitzura, a murit astăzi, la vârsta de 90 de ani. Mitzura Arghezi s-a născut la 10 decembrie 1924, la Bucureşti. A fost aleasă de două ori în funcţia de deputat, pe listele Partidului România Mare.

Între anii 2005 – 2010 a fost membru în Consiliul de Administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune din partea PRM. Mitzura Arghezi este cunoscută şi ca actriţă. A jucat în peste 100 de piese de teatru şi 18 filme.

Tudor Arghezi – membru al Academiei Române, sărbătorit ca poet național

Publicat de Daniel Țăndăreanu, 25 octombrie 2015, 10:00

Radio România Regional vă prezintă proiectul “Eu aleg România – 100 de români pentru istoria lumii”. 100 de personalități din cultură sau știință, care au marcat dezvoltarea lumii prin realizările lor. 100 de români care, prin creativitate, muncă și curaj, au adus România între țările care au îmbogățit cunoașterea universală. Astăzi vi-l prezentăm pe Tudor Arghezi, născut pe 21 mai 1880, în București, cu numele de Ion Nae Theodorescu.

Tudor Arghezi a urmat școala primară „Petrache Poenaru”, cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” și apoi pe cele ale liceului „Sfântul Sava” din București. De la vârsta de 11 ani, din cauza situației familiale, a fost nevoit să se întrețină singur, dând meditații.

Anul 1896 este anul debutului său literar. La 30 iunie publică în ziarul „Liga Ortodoxă”, condus de Alexandru Macedonski, poezia „Tatăl meu”, semnată I.N. Theodorescu. La cenaclul lui Macedonski îl va cunoaste pe Grigore Pisculescu (Gala Galaction), cu care va rămâne prieten apropiat. Între 1897 și 1899 publică versuri și poeme în proză la „Revista Modernă” și „Viața nouă”, pe care le semnează pentru prima oară cu pseudonimul Ion Th. Arghezi. Întrerupe studiile și se angajează ca laborant la fabrica de zahăr Chitila.

Vezi continuarea aici

VIDEO: Tudor Arghezi, 135 de ani de la nașterea scriitorului și publicistului

Publicat de Daniel Țăndăreanu, 21 mai 2015, 11:30

Tudor Arghezi, pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, (n. 21 mai 1880, București – d. 14 iulie 1967) a fost un scriitor român cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului.

Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române.

A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii.

A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură română. Pseudonimul Arghezi provine, explică însuși scriitorul, din Argesis – vechiul nume al Argeșului.

Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o altă explicație, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie și Geza.

Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatura română.

Tudor Arghezi a debutat în 1896 în revista ”Liga ortodoxă” cu proza ”Din ziua de azi”, urmată, la scurt timp, de poezia ”Tatăl meu”, semnând Ion Theo. Este perioada în care îl cunoaște și se împrietenește cu Grigore Pișculescu (Gala Galaction), iar prietenia cu acesta va dura toată viața.

A colaborat în anii 1897-1899 la ”Revista modernă” și la ”Viața nouă”, cu poezii și proză scurtă, începând să folosească pseudonimul Tudor Arghezi (inspirat din denumirea latină a Argeșului-Argesis).

În februarie 1900, se retrage la mânăstirea Cernica, unde, după o perioadă de noviciat primește haina monahală, devenind călugărul Iosif, iar mai târziu este hirotonit diacon. În 1905, renunță pleacă în Franța, unde, la începutul aceluiași an, se născuse primul său fiu, Eliazar (viitorul artist fotograf Elie Lothar). De aici pleacă în Elveția, unde audiază cursuri la Universitatea din Geneva, frecventează asiduu bibliotecile și practică diverse meserii (1905-1910).

Revine în țară în 1910 și începe colaborarea la ”Facla”, ”Viața Românească”, ”Rampa” ș.a. cu versuri, pamflete, polemici. A condus, alături de Gala Galaction, revista ”Cronica” (1915-1916).

În 1916, s-a căsătorit cu Paraschiva Burda, originară din Bucovina, cu care a avut doi copii: Domnica (Mitzura) și Iosif (Baruțu).

Ca urmare a articolelor în care se pronunțase în favoarea neutralității României în Primul Război Mondial, este condamnat în procesul ziariștilor colaboraționiști, din 1918, și întemnițat la închisoarea Văcărești, fiind grațiat în 1919, la intervenția lui Nicolae Iorga.

Din 1922 a condus revista ”Cugetul românesc”, apoi ziarul ”Națiunea” (1923), unde a publicat ”Amintirile ierodiaconului Iosif”. Colaborează, totodată, la publicațiile „Viața românească”, „Adevărul literar și artistic” , „Rampa”, „Contimporanul” ș.a.

În 1926, cumpără un teren pe dealul Mărțișorului, aproape de închisoarea Văcărești, unde începe să sădească pomi fructiferi și viță-de-vie și unde va construi, pe parcursul mai multor ani, celebra casă ”Mărțișor” (după planuri întocmite chiar de către poet), cu anexe și o tipografie unde Arghezi intenționa să-și publice întreaga operă. Se mută cu familia la ”Mărțișor” în 1930.

La vârsta de 47 de ani, în 1927, Tudor Arghezi își publică primul volum de versuri, ”Cuvinte potrivite”. Apariția acestuia, primit cu elogii de criticii din acea perioadă, a marcat consacrarea poetului (Premiul Societății Scriitorilor din România, 1927).

Un an mai târziu începe să editeze, într-o concepție grafică originală, ”Bilete de papagal” (1928-1929; 1930; 1937-1938; 1945), unde a lansat câțiva poeți tineri de valoare. Debutul în proză are loc în 1929, când apare volumul ”Icoane de lemn”. În 1931, apare volumul ”Flori de mucigai” (1931), cu binecunoscutul autoportret al poetului.

În continuare apar noi volume de proză: ”Cartea cu jucării” (1931), ”Tablete din Țara lui Kuty” (1933), ”Cimitirul Buna-Vestire” (1936) etc.

În 1934, i s-a acordat Premiul Național pentru Poezie, alături de George Bacovia.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a deținut rubrica ”Bilete de papagal” din ziarul ”Informația zilei”, unde a publicat, în septembrie 1943, celebrul pamflet ”Baroane!”, îndreptat împotriva ambasadorului Germaniei la București, baronul Manfred von Killinger, pentru care a fost arestat și apoi internat în lagărul de la Târgu Jiu (1943-1944). După 1945, a început o febrilă activitate publicistică la ”Adevărul”, ”Jurnalul de dimineață” ș.a., iar în 1946 a fost distins cu Premiul Național pentru Literatură.

Devine ținta unor atacuri în presa vremii, pornindu-se de la poeziile din ”Una sută una poeme” (1947), apoi opera sa literară este pusă sub interdicție. Tipografia de la ”Mărțișor” i-a fost confiscată în 1948, iar pentru familia poetului au urmat ani grei. În această perioadă, Tudor Arghezi a tradus din limba rusă (între altele, ”Suflete moarte” de Gogol), iar în limba franceză — ”În floarea vieții” de Anatole France. În 1954, îi apare volumul de versuri pentru copii ”Prisaca”. De acum vor fi reluate și colaborările la principalele reviste literare și în presa centrală.

Este membru titular al Academiei Române din 2 iulie 1955, iar în 1957 este ales și în Marea Adunare Națională. Avea să fie sărbătorit ca poet național la împlinirea vârstei de 80, și respectiv 85 de ani.

În 1965, i-a fost decernat Premiul internațional ”Herder” și în același an a fost ales membru al Academiei Sârbe de Științe și Arte.

Scriitorul s-a stins din viață la 14 iulie 1967, la puțin timp de la moartea soției sale Paraschiva (1966), fiind înmormântat, alături de ea, în grădina casei din ”Mărțișor”.