Dragobetele, un zeu tânăr al Panteonului autohton, este după legendă fiul Babei Dochia, reprezentând, în opoziţie cu aceasta, principiul pozitiv. Dragobetele era sărbătorit, în funcţie de zona etnografică, în una din zilele de la sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie.
Sărbătoarea are dată fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă (24 şi 28 februarie; 1 şi 25 martie), potrivit dicţionarului „Panteonul Românesc”, Ion Ghinoiu, Ed. Enciclopedică, 2001.
Tot în funcţie de regiune, Dragobetele se mai numeşte „Cap de primăvară”, „Sântion de primăvară”, „Ioan Dragobete”, „Drăgostiţele”, „Năvalnicul”, „Logodna sau însoţitul paserilor”. Sărbătoarea este specifică zonei de sud a ţării (Oltenia, Muntenia şi parţial Dobrogea).
Pe plaiurile româneşti, Dragobetele, care păstrează unele atribuţii ale zeului dragostei în mitologia romană, Cupidon, este patron al dragostei şi bunei dispoziţii.
De asemenea, în tradiţia românească, Dragobetele marca începutul primăverii, data de 24 februarie nefiind întâmplător aleasă, aceasta însemnând începutul anului agricol.
Este momentul în care întreaga natură renaşte, păsările îşi caută cuiburi şi, după unele credinţe populare, ursul iese din bârlog. Odată cu natura, reînvia şi iubirea, iar Dragobetele marca ziua în care întreaga suflare sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea pentru venirea primăverii.
De ziua lui se crede că păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se „zburătoresc”, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile în care îşi vor creşte puii. Păsările neîmperecheate în această zi rămâneau stinghere şi fără pui până la Dragobetele din anul viitor.
Asemănător păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an. În această zi, în satele în care se mai păstrează obiceiul se poate auzi zicala: „Dragobetele sărută fetele”, notează volumul citat.
În aproape toate zonele ţării, dacă ziua era frumoasă, fetele şi feciorii se adunau în cete şi ieşeau la pădure hăulind şi chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii. Din zăpada netopită până la Dragobete fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apă cu care se spălau în anumite zile ale anului, pentru păstrarea frumuseţii.
Dragobetele mai este numit local şi Năvalnic, fecior frumos care ia minţile fetelor şi nevestelor tinere, motiv pentru care se spune că a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele (o specie de ferigă).
În fiecare an, pe data de 24 iunie este sărbătorită Ziua Universală a Iei, bluza tradițională românească fiind un simbol internațional al culturii române și o piesă emblematică a costumului popular național românesc. La 21 ianuarie 2013, comunitatea online „La Blouse Roumaine” fondată de Andreea Tănăsescu a propus ca data de 24 iunie să devină o zi dedicată iei. În același an, odată cu sărbătoarea de Sânziene, „La Blouse Roumaine” a organizat prima Zi Universală a Iei, care a devenit în timp un eveniment global, sărbătorit în peste 50 de țări. În 2015, primarul capitalei americane Washington D.C., Muriel Bowser, a proclamat ziua de 24 iunie drept Ziua Universală a Iei în acest oraș, în urma eforturilor comune ale Ambasadei României la Washington și ale comunității românești din capitala americană.
În 2017, în întreaga țară sunt organizate numeroase expoziții și târguri tradiționale, având în centru ia, una dintre cele mai importante moșteniri naționale și culturale ale României. Între acestea amintim: Târgul „Haina Țărănească”, organizat de Muzeul Național al Țăranului Român din București (23-25 iunie), a patra ediție a proiectului itinerant „Șezători în Țara Silvaniei” (Parcul Central Municipal Zalău), ”Sânzienele îmbracă Planeta în IE” și ”Târgul Românașul” manifestări organizate la Brașov (24-25 iunie), expoziția #IAaidoma la Muzeul Civilizației Populare Tradiționale ASTRA din Sibiu (23 iunie), Sărbătoarea Iilor, ediția a XXXIII-a ediție, comuna Cezieni, județul Olt (25 iunie), expoziția ”Decor, eleganță, stil — cămașa femeiască tradițională de Mărgău” (23 iunie) ce are loc la Muzeul Etnografic din Cluj-Napoca.
Și, la nivel internațional, ia românească va fi sărbătorită în mai multe orașe, între care Chișinău, Berlin, Budapesta, Londra, Madrid, Paris, Roma, Washington ș.a.
Costumul tradițional femeiesc este format din ie, poale, fotă, catrință sau maramă. Ia este bluza femeiască, confecționată din pânză albă de bumbac, de in sau de borangic și care se distinge, în funcție de regiune, atât prin motive cât și prin tehnicile de decorare, transmise de la o generație la alta, fapt care a conservat tradiția, bunul gust și unicitatea de la o generație la alta. Croiul iei, simplu, a fost același din cele mai vechi timpuri, fiind folosit și astăzi, potrivit volumului ”Cusături românești” de Aurelia Doagă.
Culorile folosite la broderie erau în două — trei nuanțe cromatice, de regulă, dar se broda și cu o singură culoare, de obicei negru. La acestea se adăugau, după specificul zonelor, culori pastelate, fire metalice, flori, fluturi și mărgele. Iile cusute arătau, totodată, statutul femeii. Astfel, cele căsătorite și cele în vârstă purtau modele de croială modeste și culori mai temperate. Cele tinere își cuseau iile în culori vii pentru a atrage pețitori. Erau cusute ii pentru ceremonia nunții sau pentru zilele de sărbătoare, bogat împodobite, altele pentru horă, iar altele, cele mai simple, se regăseau în vestimentația zilnică. Motivele erau geometrice sau inspirate de natură.
De-a lungul timpului aceasta a suferit o serie de transformări, dar și-a păstrat în linii mari forma moștenită, simplă, funcțională. Astfel a dobândit unele particularități, mai ales în ornamentație, care au dus la stabilirea următoarelor tipuri de ii.
Ia cu altiță, încreț și râuri o întâlnim în Oltenia, Muntenia și Moldova. Se croiește din patru foi, fără nicio răscroială. Foile se încrețesc la gât cu ajutorul gulerului. Se caracterizează prin prezența constantă a unor câmpuri ornamentale: altița (porțiunea de broderie orizontală care acoperă umărul, cu o lățime de 10,5 cm), încrețul (o fâșie ornamentală dispusă transversal, lucrată în alb-crem, care urmează imediat după altiță), râurile sau rândurile (în număr de trei pornesc din încreț până jos la mână; acoperă drept sau în diagonală-Moldova, mâneca). Jos la mână, ia prezintă bantă sau mânecă largă. Ca puncte de cusătură se folosesc: cruci, tighele, punctul bătrânesc, brăduții (Argeș, Vlașca), butucul (Buzău, Rm. Sărat), punctul în ”scăriță pe dos” (Olt, Vâlcea), brânelul, obinzeli etc. Ia cu altiță, încreț și râuri se poartă cu fotă, vâlnic, zăvelci, catrințe.
Specifică Hunedoarei și Banatului este ia cu ”tablă” — ornamentul principal — plasat pe toată mâneca, de la umăr până jos la ”fodor” (volan). Ia nu are altiță. Tabla de Banat pornește de sus de pe umăr până deasupra cotului. Motivul ornamental este punctul geometric. Punctul specific Hunedoarei este ”ațește”, iar al Banatului, punctul ”nemțoanelor” și ”tăietura”, notează volumul amintit mai sus. Cămașa de Hunedoara se poartă cu catrințe negre, iar cea de Banat cu catrință și ”opreg” (bucată îngustă dreptunghiulară cu franjuri, așezată în spate).
Ia cu șire și umeraș este întâlnită în sudul Transilvaniei, respectiv în Sibiu, Orăștie, Valea Jiului, Făgăraș. Ornamentele în formă de șire care pornesc din umăr sunt acoperite transversal de o fâșie îngustă ornamentală, care acoperă umărul, denumită umeraș. Cămașa mai prezintă ornamentul numit ”ciocănele”, care este dispus vertical în formă de panglică, printre care sunt cusute motive florale și geometrice. Această ie se poartă cu două catrințe dreptunghiulare, așezate în față și în spate. În zona Făgărașului, de la brâu în jos, se poartă piesa roșie numită ”păstură” (șorț).
Cămașa cu ”pui peste cot” este întâlnită în zona Munților Apuseni, zonele Bistrița-Năsăud, Valea Gurghiului. Ornamentul principal ”puii peste cot” se plasează peste cot, orizontal. Ca puncte de cusătură specifice se folosesc punctul peste fire, gurița păpușii. Ia se poartă cu catrințe specifice Transilvaniei.
Cămașa cu platcă se întâlnește în Maramureș și Bihor și al cărei croi se desprinde de tipul croiului amintit mai sus. Ea are o platcă mare, pătrată. Ornamentul principal este cel geometric, care se distribuie pe platcă. Punctele de cusătură specifice sunt punctele peste fire, zbârciog nemțesc, și o serie de tighele perfecte. Caracteristic cămășii de Oaș este și cromatica vie, ce a suferit influența costumului popoarelor vecine.
Cămașa pătrată la gât se abate de la croiul cămășii românești și o găsim în Maramureș. Ea se croiește din două foi (față și spate) și se răscroiește la gât în formă pătrată. Specifice sunt mânecile largi care se încrețesc la umăr și jos la mână cu crețuri de o mare valoare artistică. Ornamentarea cămășii se face cu motive simple, geometrice și florale. Ca puncte specifice de cusătură se folosesc punctul înaintea acului pe care se bazează crețurile, tăietura (ferești), nemțoanele. Cămașa se poartă cu cele două ”zadii” așezate în spate, acestea fiind ornamentate cu dungi late în portocaliu, roșu, violet, pe fond negru.
De-a lungul timpului, finețea materialelor folosite, armonia cromatică, dar și croiul pieselor de port românesc, țesute, croite și brodate în casă au fost apreciate de reginele României, Elisabeta și Maria, dar și de aristocrația feminină a timpului, care au purtat cu mândrie costumul popular în diferite momente.
Pe de altă parte, ia românească a atras atenția artiștilor, fiind imortalizată de pictorul francez Henri Matisse în mai multe tablouri, unul dintre ele — ”La blouse roumaine” (1940) — fiind expus la Muzeul Național de Artă Modernă din Paris. Un alt pictor român de origine evreiască, Constantin Daniel Rosenthal, a imortalizat-o pe Maria Rosetti, în ”România revoluționară”, purtând atât ie, cât și năframă. Ia românească apare și în tablourile semnate de Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato, Nicolae Tonitza, Dumitru Ghiață ș.a.
Ia românească a fost și este, în continuare, sursă de inspirație pentru creația vestimentară a unor celebri designeri precum Yves Saint Laurent, care a creat, în 1981, o întreagă colecție intitulată ”La blouse roumaine”, urmat Jean Paul Gaultier, Kenzo sau Tom Ford, care a reinterpretat ia din zona Sibiu, cu broderii negre specifice zonei, și care a apărut în numărul american al revistei ”Vogue”, în martie 2012, purtată de cântăreața Adele. Printre designerii români care s-au inspirat din portul tradițional românesc se numără Adrian Oianu, Dorin Negrău, Corina Vlădescu, Ingrid Vlasov ș.a.
Paştele este aproape. Credincioşii se pregătesc sufleteşte pentru vestea Învierii Mântuitorului, iar femeile îşi primenesc hainele şi casa.
Ada Elena Creţu, o tânără de 23 de ani din Constanţa, a transformat Paştele într-o sărbătoare a artei şi pasiunea ei pentru pictură într-o îndeletnicire permanentă.
De mai bine de 10 ani, ea pictează ouă cu motive tradiţionale.
Astăzi, a venit în studioul Radio Constanța cu un coş plin cu ouă încondeiate şi a vorbit despre arta încondeierii. Ada Elena Creţu.
Tânăra a descris, în detaliu procedeul de încondeiere a oului.
„Cu ajutorul unei seringi se extrage conținutul din ou, se clătește foarte bine. Materialul principal este ceara, care se pune la topit și instrumentul pe care îl folosim este condeiul sau chișița – o bucată de lemn care în vârf are o tăbliță în care intră ceara și cu ajutorul acesteia punem ceara în linii mai subțiri sau mai groase, umplem spații pe ou în funcție de model“, spune Ada Crețu.
Fata recunoaște că încondeiatul ouălor este pentru ea și o activitate de relaxare.
„Mă și relaxează, îmi și place, îmi dă o stare de bine“.
Ada lucrează cu ouă de diverse dimensiuni. Încondeiază de la ouă de găină sau de gâscă la ouă de struț!
„Munca la un ou depinde de mărimea lui. Poate dura de la câteva ore până la câteva zile și o săptămână pentru oul de struț“, mai dezvăluie tânăra.
Prețurile ouălor încondeiate cu ceară oscilează de la 15 lei la 300 de lei.
Pentru creştinii ortodocşi astăzi sunt „Moşii de vară”, zi în care sunt pomeniţi cei adormiţi şi care precede sărbătoarea Rusaliilor.
Această sâmbătă, ca şi cea a Moşilor de iarnă sau de toamnă, este numită astfel deoarece cuvântul „moş” este folosit de Biserica Ortodoxă Română atunci când se referă la înaintaşii de neam.
Potrivit tradiţiei, după ce participă la slujba religioasă de astăzi, gospodinele merg la rude şi la vecini pentru a împărţi vase cu mâncare.
De Sâmbăta Morţilor, înaintea Rusaliilor, se face colivă pentru pomenirea părinţilor, moşilor şi strămoşilor adormiţi, apoi, la orele prânzului, femeile împart vase cu mâncare, gătită special după preferinţele celor în numele cărora dau de pomană.
Pentru Moşii de vară, gospodinele cumpără din timp străchini şi oale de pământ.
Obiceiul se transmite de la o generaţie la alta, chiar dacă vasele din lut sunt treptat înlocuite cu cele din porţelan, iar ciorba groasă de cocoş, cu sarmalele în foi de viţă.
Sărbătoarea este aşteptată şi de copii, pentru că, în special astăzi, cănile sunt gătite cu biscuiţi, bomboane, cireşe şi flori.
16 mai a fost declarată Ziua Naţională a Costumului Tradiţional Românesc, potrivit unui proiect aprobat recent, de Camera Deputaţilor.
Cu prilejul acestei sărbători ar urma să se organizeze activităţi sociale, spectacole şi concursuri cultural-artistice, menite să promoveze patrimoniul cultural, tradiţiile şi portul popular.
„Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, serviciile publice deconcentrate din subordinea acestora cu atribuţii în domeniile educaţiei, culturii, cercetării, turismului, protecţiei mediului, sănătăţii şi finanţelor pot acorda sprijin material, financiar şi logistic pentru organizarea sărbătorii Zilei Naţionale a Costumului Tradiţional din România”, se arată în textul proiectului.
Proiectul mai prevede că elevii din clasele IV-XII, la disciplina educaţie civică – sau disciplinele echivalente – în luna mai vor fi incluse 2 ore dedicate tematicii portului tradiţional al zonei şi portului tradiţional al minorităţilor naţionale din România.
În a doua zi de Paşti, pentru creştinii ortodocşi şi greco-catolici începe Săptămâna Luminată, timp în care credincioşii se salută cu „Hristos a Înviat!” şi răspund cu „Adevărat a Înviat!”.
Săptămână Luminată este începutul unei perioade de sărbătoare care se încheie după 50 de zile de la Paşti, la Pogorârea Sfântului Duh – Rusaliile.
Sărbătoarea Învierii Domnului, cea mai mare în creştinism este singura căreia i se dedică trei zile. În a doua zi de Paşti, în biserici se oficiază aceeaşi slujbă care a avut loc în noaptea Învierii şi Sfânta Liturghie.
Veşmintele preoţilor sunt de culoare albă şi, la fel, odăjdiile folosite în biserică, preoţii poartă în mână, atunci când binecuvântează în timpul slujbelor, aceeaşi lumânare aprinsă cu care au împărţit Lumină în noapte de Paşti. În această săptămână, totul stă sub semnul Luminii – simbolul învierii lui Hristos.
Salutul obişnuit a fost înlocuit încă de ieri, cu un salut-mărturisire – „Hristos a Înviat” – Adevărat a Înviat!” – care exprimă public credinţa în Înviere.
Tradiţii în Săptămâna Luminată
Pentru a avea parte de sănătate şi prosperitate tot anul, românii, în funcţie de zona în care locuiesc, respectă cu sfinţenie anumite tradiţii specifice Săptămânii Luminate.
Se spune că acum sunt deschise uşile Raiului, iar persoanele care mor ajung direct acolo, indiferent ce păcate au făcut şi cel ce se naşte în această zi, mai cu seamă când trage clopotul întâia oară la biserică, este un om norocos toată viaţa.
Azi, în Lunea albă, se stropeşte casa cu agheasmă şi se dă de băut la rude. În multe zone, femeile de la ţară dau de pomană pască rămasă de la Paşte şi vin roşu.
În Transilvania, tinerele fete sunt stropite cu parfum de către feciorii îmbrăcaţi în haine tradiţionale. Acestea, la rândul lor, le oferă băieţilor de băut şi câteva mici daruri. Se spune că acele fete vor avea noroc tot anul, iar bărbaţii care uită de acest obicei vor fi urmăriţi de ghinion. Mai demult, obiceiul era ca fetele să fie stropite cu apa de la fântână.
În aceste zile nu se munceşte, mai ales de Sfânta Mercurie, când potrivit tradiţiei, a munci de nunta şoarecilor echivalează cu a aduce rozătoarele în casă şi a te lipsi restul anului de bucate pe masă. În Joia verde se cinstesc holdele, iar vineri credincioşii vor sărbători Izvorul Tămăduirii.
Moşii de iarnă de sâmbătă şi Lăsatul secului de carne de duminică pregătesc începutul marelui post al Paştilor, care va dura şapte săptămâni şi în care vor fi numai două dezlegări la peşte, de Buna Vestire şi de Florii.
În fiecare an, în sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi, în bisericile şi cimitirele ortodoxe se va face pomenirea celor adormiţi.
În această zi, care anul acesta cade pe 14 februarie, cunoscută şi sub denumirea populară de Moşii de iarnă, credincioşii aduc la biserică ofrande pentru sufletele celor dragi.
În unele zone ale ţării se spune că sufletele morţilor vin în această zi pe pămânţ în timp ce credincioşii dau de pomană mâncare gătită pentru ca spiritele să îi ocolească.
Sufletele trecute în nefiinţă vin să se hrănească cu mireasma şi aburii bucatelor pe care credincioşii le gătesc, astfel încât să le ajungă întreg anul.
De Moşii de iarnă, conform obiceiului, se dau de pomană sarmale, plăcintă, vin, colivă, colaci şi fructe. La mormintele rudelor, oamenii trebuie neapărat să aprindă cel puţin două lumânări, care au rolul de a încălzi sufletele morţilor.
Moşii de iarnă marchează începutul sâmbetelor morţilor din postul Paştelui, în număr de şapte, care se vor încheia sugestiv cu Sâmbăta lui Lazăr, înainte de Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor.
Biserica a rânduit în an două sâmbete mari, când se fac pomeniri mai ales pentru morţii care au murit pe neaşteptate: Moşii de iarnă (sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi) şi Moşii de vară (sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt). La acestea se adaugă şi Moşii de toamnă (prima sâmbătă a lunii noiembrie). De asemenea, pomeniri pentru cei adormiţi se vor face în fiecare sâmbătă din Postul Mare.
Duminica aceasta este ziua Lăsatului secului de carne. De luni, timp de o săptămână, credincioşii ortodocşi mai pot consuma lapte, brânză, ouă şi peşte, iar din 23 februarie şi până în 12 aprilie, adică timp de şapte săptămâni cât durează postul Paştelui, vor renunţa şi la aceste alimente.
În acest interval vor fi numai două dezlegări la peşte, de Buna Vestire, pe 25 martie, şi de Florii, pe 5 aprilie.
Tot în funcţie de regiune, Dragobetele se mai numeşte „Cap de primăvară”, „Sântion de primăvară”, „Ioan Dragobete”, „Drăgostiţele”, „Năvalnicul”, „Logodna sau însoţitul paserilor”. Sărbătoarea este specifică zonei de sud a ţării (Oltenia, Muntenia şi parţial Dobrogea).
