Istoricul Adrian Cioroianu: România de astăzi nu poate fi concepută fără Dobrogea

În opinia istoricului Adrian Cioroianu, Dobrogea, un model de conviețuire și diversitate, este una dintre cele mai speciale provincii ale României, prin istoria sa milenară, moștenirea multiculturală și bogățiile ținutului dintre Dunăre și Mare.

Publicat de Adina Sîrbu, 15 noiembrie 2026, 12:39

Interviul dimineții de astăzi ne invită să ne întoarcem la Dobrogea, la pământul dintre Dunăre și Mare. Aici a fost exilat poetul Ovidiu acum 2000 de ani, aici au venit grecii, romanii, turcii, tătarii, lipovenii, armenii și germanii. Acum 148 de ani, la 14 noiembrie 1878, Dobrogea s-a întors acasă, în România și ne-a arătat  că oameni diferiți pot trăi împreună.

Istoricul Adrian Cioroianu, fost ministru de externe al României, ne ajută  să înțelegem  ce înseamnă Dobrogea pentru România.

De ce este Dobrogea atât de specială în istoria României, că nu e doar un județ la mare?

Nu e doar un județ la mare, de fapt sunt mai multe județe la mare, că tot se vorbește acum de împărțire administrativ-teritorială a țării sau că ne-ar trebui o împărțire. Să știți că ea a existat în anii ’30, în anii regelui Carol al II-lea, încă era România Mare, județul Constanța făcea parte din așa numitul Ținut al Mării, alături de Tulcea, de Ialomita, inclusiv județul Ialomita. În sudul Constanței actuale era județul Cadrilater, era Dobrogea de Sud.

E o provincie specială atât din punct de vedere al istoriei sale, maniera în care a intrat în statul român, oarecum sugerată de puterile europene, de diplomația europeană, pentru că la sfârșitul Războiului de Independență România ar fi dorit sudul Basarabiei și rușii nu au vrut să renunțe la sudul Basarabiei. În acest context, România a primit Dobrogea, dar eu cred că este cu totul particulară, prin faptul că avem aici totuși cel mai mare port al țării. Constanța, din punctul meu de vedere, e un oraș cu totul special, inclusiv prin acest lucru, nu numai litoralul spre care venim noi. Pentru toate guvernele ar trebui să fie o prioritate Constanța.

E un pământ de întâlnire Dobrogea. E locul din România unde trăiesc împreună de sute de ani și turci, avem și tătari, greci, lipoveni, armeni, evrei, germani. Cum a reușit oare Dobrogea să fie un model de conviețuire când vedem cu toții că în restul lumii se ceartă toată lumea cu toată lumea?

Aparent se ceartă toată lumea cu toată lumea. În Dobrogea să știți că tradițional, dintotdeauna, a fost un punct de întâlnire. Gândiți-vă că primele colonii grecești, așezări grecești, au apărut în Dobrogea actuală în jurul anului 600 și ceva înainte de Hristos. Deci acum vreo 2600 de ani erau oameni de afaceri greci din civilizația greacă de atunci și au întemeiat aceste colonii, printre care, și aici, în zona Constanței, Tomi se chema, și, ca în orice punct comercial, cine sunt comercianții – sunt oameni care se întâlnesc dincolo de etniile lor sau dincolo de limbile vorbite, găsesc limbajul comun al afacerilor. Și așa a început povestea acestei frumoase provincii prin aceste colonii grecești. Ulterior, sigur, spațiu roman, dacii erau și ei aproape, erau în spațiul dunărean, se făcea comerț cu dacogetii. Grecii, evident, că făceau comerț cu dacogetii, care erau aici, în spațiul Dunării. Și ulterior, în Evul Mediu, stăpânirea turcească. La capătul stăpânirii turcești, acel mozaic de care spuneați foarte bine, comercianți greci, armeni, evrei erau pe aici, turci, bineînțeles, bulgari, nu mai vorbim, ruși lipoveni, români, era o lume compozită și întotdeauna aceste societăți comerciale sunt foarte deschise. Circulă ideile, circulă interesele, circulă banii.

De la Tomisul lui Ovidiu, exilat aici, acum 2000 de ani, la Constanța de astăzi, ce considerați că a rămas la fel în spiritul locului?

Da, e greu de spus, pentru că, în opinia mea, spiritul locului se schimbă odată cu oamenii. A rămas această deschidere spre noi orizonturi, orizontul mării. Cum e monumentul aici, în Constanța, pe lângă dumneavoastră, eu, atunci când vin, îmi amintesc de un vers al lui Baudelaire: „Om liber, tu vei iubi întotdeauna marea”. Marea întotdeauna îți oferă un nou orizont, o nouă deschidere, o nouă perspectivă.

Cred că asta ar fi o constanță. Pe de altă parte, să ne înțelegem, oamenii au evoluat, majoritățile etnice au evoluat în ultima sută de ani, evident că elementul românesc s-a impus, inclusiv numeric, din ce în ce mai mult. Nu e nici bine, nici rău, e un fenomen care implică schimbări culturale. Școala de acum, care se face în Constanța, seamănă și nu prea seamănă cu ce se făcea cu 100 de ani, sau acum 150 de ani. Erau atunci mult mai multe școli, să spunem, confesionale, erau școli de diverse limbi. Cât de dinamică era presa de limbă albaneză în Constanța prin anii ’30 ai secolului trecut! Acum nu mai sunt nici ziare în limba română, pentru că, iată, comunicarea e prin radio, prin televiziune, prin internet, nu prin presă scrisă. Deci spiritul locurilor evoluează odată cu timpurile, cu epocile, cu oamenii și asta îi dă farmec.

În vara anului 1940, România pierdea Cadrilaterul. Este încă o rană deschisă? Cum o privesc istoricii astăzi?

Nu e nicio rană deschisă. Noi trebuie să ne împăcăm cu istoria noastră, trebuie să ne înțelegem granițele. Acum, să știți, acel așa-numit Cadrilater, sau poate mai corect ar fi Dobrogea de Sud, a intrat în componența statului român într-un anumit context, după al Doilea Război Balcanic, în anul 1913, și l-am păstrat până în 1940, dar, la drept vorbind, rămâne de dezbătut în ce măsură el era, efectiv, un spațiu românesc. Sigur că era un spațiu al interesului nostru, în sensul în care fiecare țară, atunci când are un moment de putere, vrea să-și lărgească puțin granițele. Dar, până la urmă, eu zic că e bine să ne obișnuim cu ideea că sunt mult mai importante relațiile bune cu vecinii decât granițele în sine. Degeaba ai o graniță lărgită și nu te înțelegi cu vecinul. E mult mai profitabil să ai relații bune cu vecinii, iar și tu, și vecinii tăi să fiți împăcați cu granițele și atunci colaborarea se desfășoară mult mai bine. Cred că acesta este nivelul la care suntem noi în raport cu Bulgaria de azi. Eu merg relativ des în partea asta de Dobroge de Sud, actuala Bulgarie, fosta Românie, la Capul Caliacra, la Balcic. Mie maniera în care bulgarii păstrează Castelul de la Balcic mi se pare meritorie și, câtă vreme văd chipul Reginei Maria acolo, pe cănile pe care i le fac, pe farfuriile pe care i le fac, eu sunt încântat să vizitez Balcicul și aproape că e tărâmul Reginei Maria, dincolo de Bulgaria sau de România, e spiritul ei acolo.

Ce i-a făcut regimul comunist Dobrogei? Bine sau nu?

Aici e o discuție ce trebuie aplicată cu toată seriozitatea, pentru că, pe de o parte, există această latură absolut criminală a regimulor comuniste. Există coloniile de muncă, există Poarta Albă, există canalul din epoca lui Gheorgheu Dej. Toate lucrurile astea, din păcate, au fost parte din sistemul ăsta de reprimare al libertăților, al democrației, desființarea democrației ca atare a venit odată cu regimul comunist. Pe de altă parte, trebuie acceptat și micul detaliu despre care noi ca istorici suntem obligați să vorbim și trebuie să le explici ca oamenii să nu cadă în nostalgii sau în regrete. Comunismul a fost peste tot în Europa de Est și un soi de dictatură de dezvoltare, în sensul în care a dezvoltat anumite industrii, anumite orașe.

Constanța la căderea regimului comunist era mai importantă industrial decât ar fi fost în anii ’30. Bun, putem discuta în ce măsură acea industrie a regimului comunist era bine gândită, din păcate era bazată pe un nonsens economic, din moment ce nu recunoșteau acest raport dintre cerere și ofertă, totul era planificat, totul era naționalizat, totul era centralizat. Din acest motiv, economia regimului comunist n-a funcționat. Dar, ca instalații industriale, pur și simplu, regimul comunist a adus în țară o nouă generație de tehnologie care nu exista înainte. Și, într-un fel, a accelerat, inclusiv în anii lui Ceaușescu, iată, bunăoară, construcția acestui Canal Dunăre-Marea Neagră, care a fost terminat, eram adolescent, vă dați seama, cred că intrasem la liceu în 1984. Mie și acum această idee a Canalului Dunăre-Marea Neagră mi se pare o idee foarte bună. Ea a fost construită în timpul regimului comunist, dar nu e o idee comunistă în sine. Greșesc cei care spun că acest canal ar fi rodul regimului comunist. Ideea există din partea unor specialiști englezi de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, care s-au gândit că ar avantaja comerțul dacă s-ar tăia un canal ca să nu mai ocolești prin brațele Dunării și așa mai departe. Deci, ideea în sine e foarte bună. S-a materializat în timpul acestui regim comunist cu eforturile de atunci, cu cheltuielile de atunci, cu sacrificiul generației părinților noștri, bunicilor noștri, dar una peste alta rămâne o investiție bună. Deci în istorie trebuie să avem grijă, pe de o parte, să nu cădem în admirația asta sterilă față de regimul comunist, că n-avem motive, dar pe de altă parte nici să nu aruncăm cum se spune copilul cu apa din cadă.

În privința portului Constanța. Să știți că au fost două epoci profitabile pentru portul Constanța. Mă refer la epoca regelui nostru Carol I, care a dat startul dezvoltării portului Constanța, și apoi în epoca regimului comunist, când portul Constanța a avut parte de investiții serioase, de lărgiri, de tehnologie nouă. E important și ce facem noi acum, evident, dar trebuie să avem grijă ca de fiecare dată să nu dărâmăm etajul precedent și să spunem că noi inventăm roata la fiecare epocă, pentru că astfel nu ajungem niciunde.

Dobrogea are mult de oferit și nu trebuie să ne fixăm numai pe ideea de UNESCO. Sunt atâtea bogății gastronomice sau piscicole sau de apicultură, de tot ce îți poți imagina.

Dacă ar veni un străin acum la Constanța, ce i-ați arăta prima dată ca să înțeleagă ce este Dobrogea – un loc, un om, i-ați prezenta mâncarea?

Da, e bună întrebarea. Eu aș fi tentat să merg pe latura asta istorică. Probabil l-aș duce să viziteze, începând de la muzeul (din Mangalia, n. red.), un mic muzeu, dar extraordinar de valoros din punctul meu de vedere. Bine, nu vorbesc numai de Muzeul de Istorie din Constanța, care e mult mai impozant și mai cunoscut, dar eu cred că aș lua-o din sudul litoralului, aș începe la Muzeul din Mangalia, care e un muzeu mult mai mic, dar cu piese extrem de valoroase, și aș merge până în Tulcea la fostele cetăți grecești, care actualmente sunt în județul Tulcea, sau cetăți bizantine, precum Enisala, mai spre nord. Deci din Mangalia până la Enisala l-aș plimba vreo două-trei zile fără probleme, timp în care, cum să spun, l-aș duce să mănânce unde aș mânca și eu. Am descoperit puncte gastronomice locale, cum se cheamă, în preajma Constanței. Am găsit în județul Tulcea foarte multe. Ai ce arăta unui străin.

Ca să nu mai vorbim, iertați-mă, de vinurile dobrogene. Vinurile Dobrogene sunt o bogăție a acestor locuri și eu sunt ca unul care urmăresc puțin fenomenul din simplu fapt că ambasador fiind, în fiecare an, de Crăciun, făceam cadou câte o sticlă de vin tuturor ambasadorilor din toate celelalte țări. Eram ceva mai atent cu ambasadorii din țările arabe.

Și le plăcea, nu?

Da, bun, le plăcea, dar nu îl puteai da în mod oficial unui ambasador din țările arabe. Dar, în fine, sunt și ambasadori din țări arabe care își asumau acest risc de a mai bea un par de vin. Oricum, dădeam aproape 200 de sticle de vin anual cadou și de multe ori am fost pus în situația de a vedea în ce măsură nu numai calitatea vinului din România a crescut, numărul firmelor, producătorilor, distribuitorilor, dar cum a crescut calitatea producătorilor din aceste județe ale Dobrogei. Începând cu Tulcea, Constanța, înainte toată lumea știa de Murfatlar, dar acum, iertați-mă, sunt mai multe podgorii. Deci, pentru un străin, bogăția asta viticolă a Dobrogei este absolut impresionantă.

Și ca să terminăm discuția despre Dobrogea, s-ar putea să vă facă să zâmbiți întrebarea mea. Vreau să-mi spuneți care este personajul istoric dobrogean pe care l-ați luat cu dumneavoastră, dacă ați putea, la o cafea. Sau la un ceai, că am văzut că nu beți cafea.

Da, nu beau cafea. Nu știu aici ce să vă spun, așa, ca personaj istoric dobrogean. Știu că a fost o discuție la un moment dat. Mi s-a făcut această propunere să fac parte dintr-un comitet care să aleagă un personaj căruia să-i se ridice o statuie. Și, din punctul ăsta de vedere, eu atunci am propus un soi de personaj colectiv. Adică, dat fiind această întretăiere de civilizație aici, eu am propus că, dacă într-adevăr, ar fi un monument reprezentativ, eu aș aduce un turc, un tătar, un român, un rus lipovean, un grec, un armean și aici fiecare comunitate să-și desemneze un soi de reprezentant al său. Și asta ar fi fost propunerea mea.

Așa încât, realmente mi-e greu, pentru că ce se întâmplă? Poți să începi cu Mircea cel Bătrân. Mircea cel Bătrân, știm sigur că este unul dintre domnitorii noștri medievali care au stăpânit Dobrogea. După care Dobrogea a intrat în sub stăpânirea turcească. Ce faci, sari? Pe urmă, la domnitorul Carol I, la Războiul de Independență, eu cred că ar fi mai normal să fie luate niște personaje efective din istoria Dobrogei, prin natura meseriei mele.

Eu sunt mai curând legat de cărturari. Iată, bunăoară, v-aș putea spune povestea foarte frumoasă a celui care, din fericire, acum dă numele Bibliotece Județene, Ioan N Rroman, care e cunoscut pe plan local al Constanței, dar, din păcate, la nivelul țării, e mai puțin cunoscut, deși a fost un scriitor și un intelectual efectiv reprezentativ pentru timpul lui. Și eu mă bucur de fiecare dată când vin la Constanța că memoria lui e păstrată prin Biblioteca Județeană și sunt mulți, sunt artiști, sunt scriitori. Nu mai vorbim de această galerie a comandanților militari, a comandanților navali, adică, din punctul ăsta de vedere, Constanța a dat generații întregi. Și chiar în ziua în care noi vorbim am aflat că Centrul de Scafandri din Constanța va purta numele amiralului Ilie Ștefan, al flotei române, care e un personaj local, un personaj care a trăit aici printre constanțeni și, din punctul ăsta de vedere, eu sunt foarte fericit că în felul acesta în generațiile următoare…

Iată, o informație în premieră.

Da, am fost invitat și cu mare plăcere, măcar pentru faptul că tinerii noștri, copiii noștri își vor pune și întrebarea „Cine este a Ilie Ștefan?” și vor afla că e un amiral al flotei române, un om care a respectat tricolorul, a respectat meseria, a respectat marina, bineînțeles, și și-a făcut datoria în orice condiții.

Dincolo de unirea lui Cuza, totuși, intrarea Dobrogei în statul român în 1878 a fost o parte din unirea acestei țări. Adică, România de astăzi nu o concepem fără Dobrogea. Ei bine, pe 14 noiembrie, după 1878, este ziua Dobrogei și trebuie să spunem tuturor dobrogenilor că trebuie să fie foarte mândri, ar trebui să fim mândri de România în fiecare an și în fiecare zi.

Redactor: Larisa Calistru