Incendiul din Munții Măcinului. Un test de foc pentru oameni și natură

Munții Măcinului – locul în care solidaritatea oamenilor și dragostea lor pentru natură au fost mai puternice decât flăcările. Interviu cu Viorel Roșca, directorul Administrației Parcului Național Munții Măcinului.

Publicat de Adina Sîrbu, 20 iulie 2025, 10:07 / actualizat: 20 iulie 2025, 12:12

Despre ce s-a întâmplat, de fapt, la Greci, în Munții Măcinului.

14 iulie 2025. Luni seara, un incendiu de vegetație izbucnește lângă localitatea Greci, în nord-vestul Dobrogei. Zeci de hectare arse. Efecte devastatoare. Un dezastru ecologic. Așa suna alarma în presă și pe rețelele de socializare.

A doua zi de dimineață, am plecat într-o fugă spre Greci. Am ajuns devreme, când munții încă mai fumegau și elicopterul Black Hawk era în misiune.

La marginea pădurii dinspre sat, l-am întâlnit pe Nicolae Mocanu, primarul comunei Greci, care coordona un grup de localnici veniți voluntar. Era indignat:

Nu am mai avut un incendiu de pădure la dimensiunea asta. Niciodată. Conform legii, copacii căzuți trebuie să rămână acolo. Nici nu vă puteți imagina că au contribuit la propagarea incendiului acești copaci căzuți. Pădurea trebuie igienizată. Eu sunt de acord că este arie protejată, dar, ia uitați că ne întâlnim cu astfel de situații de urgență și numai faptul că vântul a fost de partea noastră a făcut ca incendiul să nu se propage în sat. Atunci ar fi fost probleme mult mai mari.

Casa e în capăt, jos. De acolo a pornit focul și a urcat pe coastă deasupra. A venit, s-a întors înapoi pe valea mare, valea lui Matei. Zici că a nins!,  mi-a spus un localnic.

Avea dreptate. Am intrat în pădure. Pământ negru, trunchiuri arse, pietre pârjolite. Pe jos, covor de cenușă. La fiecare adiere, fulgii de scrum se ridicau – tăcuți, volatili, cu un aer amenințător. Miros de fum.

Întoarsă la Tulcea, dar cu gândul tot la ceea ce văzusem în Greci, mă măcinau mai multe întrebări: ce specii protejate au fost puse în pericol? Cum se va reface ecosistemul?

Ce s-a întâmplat

Am vrut să înțeleg mai multe despre cele întâmplate, așa că am stat de vorbă cu Viorel Roșca, directorul Administrației Parcului Național Munții Măcinului. L-am întâlnit miercuri, la nici o zi după stingerea focului. Vorbea cu un soi de oboseală sobră în glas, ca după o noapte albă. El mi-a explicat că a ars de fapt nu pădurea protejată, ci o plantație de pin negru – o specie introdusă artificial în anii ’70-’80.

Carabalu, zona de sud-vest a satului Greci, e o zonă de brâu care mărginește limita de est a Parcului Național Munții Măcinului, unde sunt cele mai înalte culmi, dacă putem spune așa, din Munții Hercinici. Acest brâu include specii artificiale introduse în cea mai mare parte în perioada ‘76-’86, pe fostele terenuri degradate din vecinătatea celor agricole, unde sunt soluri superficiale nepotrivite pentru agricultură.

Zona de brâu de care vorbește Viorel Roșca a fost gândită drept o zonă tampon între pășunile din jurul satului și pădurile protejate.

Aceste terenuri erau destinate refacerii sau ameliorării solului prin împădurire. Această împădurire se făcea cu specii de multe ori nu dintre cele native, așa cum urmărim în prezent, mai ales în arii protejate. Se urmărea pe atunci plantarea unor specii care să constituie niște produse extraordinare, cum se numesc ele acum, de exemplu, la rășinoase pentru bile. Nu erau ramuri, noduri mai puține, foarte puțin consum energetic la prelucrare și, nu mai puțin, un efect urmărit atunci era calitatea peisagistică a speciei, iar pinul negru a fost considerat una dintre ele. Aici a fost pusă în nordul Munților Hercinici de la noi, din Dobrogea, pe zone cu granit.

Pinul negru n-a fost niciodată de-al locului. Cu toate că a fost plantat aici, nu a prins rădăcini prea adânci. Și, în cele din urmă, s-a dovedit că este o verigă slabă pentru ecosistemul din Măcin.

Urmarea a fost că deși au 50 de ani, diametrele sunt mici. Au fost introduși în Parcul Național pentru constituirea lor ca zonă tampon, ca să nu fie un șoc, imediat pajiște, pășune, zona de creastă, unde sunt specii naturale, mai ales după creastă, specii endemice, cum este stejarul pufos. Până acolo e această bordură de păduri de pin. Acesta a făcut să favorizeze răspândirea, accelerarea și greutatea în intervenția de localizare și stingere definitivă.

Nu am nimic cu pinul negru… El nu mai era în atenție. Se regenerează natural foarte greu, prin semințe, cu conuri… De aceea noi nu-l vom mai replanta pentru că nu am pierdut o specie care să facă parte din habitatul pentru care a fost constituit Parcul Național Munții Măcinului.

Totul a pornit de la un gest mărunt: arderea unor deșeuri textile în curte. Flacăra a sărit în păiușul uscat din pădure și de acolo a prins viteză printre pini, ajutată de vânt și de temperatura ridicată.

Ce s-a întâmplat? După scăparea focului de sub control din dorința unor cetățeni de a face curățenie prin arderea unor produse de natură textilă, fără experiență, până au sunat, focul a ajuns într-un covor vegetal cu un păiuș uscat la bază și pin negru ca specie forestieră. Și-atunci efectul a fost unul de extindere foarte rapidă.

Cu excepția pinului, spune Viorel Roșca, celelalte specii de plante au trecut cu bine prin incendiu.

În acest cordon creat artificial în jurul unor pâlcuri preexistente de tei și plop, s-au creat perdele în care au fost introduse, în special, specii ca pinul negru, în cea mai mare parte. Și aproape coincide cu suprafața afectată efectiv de incendiu. Tei, vișin turcesc și mojdrean. Celelalte specii nu au fost afectate. De aceea, la plante nu putem vorbi de specii nici lemnoase, nici erbacee, nici de interes comunitar, vulnerabile, rare sau periclitate, sau pe lista roșie europeană.

Lupta cu focul

Intervenția a fost rapidă și coordonată. În doar câteva ore, pompierii, rangerii, biologii, silvicultorii și localnicii s-au adunat pe teren, hotărâți să țină focul departe de creastă.

Într-un timp record, echipajele de pompieri de la Tulcea și cele de la Măcin, bineînțeles, au sosit cu un număr de 5 mașini speciale pentru stingere și s-a trecut la acțiune. S-a acționat aerian și terestru, cu echipaje ale ISU care ne-au instruit și pe noi. Închipuiți-vă o armată, cum citeam în cărțile de istorie. Din dorința de a acționa prompt și de a nu scăpa focul peste creasta Măcinului, unde ar fi ajuns în pădurea naturală, într-un timp foarte scurt ne-am mobilizat.

Adevărata încercare a început odată cu lăsarea întunericului.

În primele șase ore nu s-a mai ivit niciun focar nou. Dar apoi, având în vedere factorii favorizanți, creșterea bruscă în intensitate a vântului și reaprinderea acelor de pin negru și a rășinilor, apăreau într-un mod exasperant, ne cutremura deja, eram obsedați, ochii noștri vedeau numai licurici. Pe timp de noapte, când deodată, ca niște candele, ca niște torțe, mergea focul de la ace de jos, izbucnea la orice adiere de vânt, se ducea ca o artificie, ca o petardă până în vârful pinului.

Noaptea, când elicopterul nu mai putea interveni, lupta cu focul s-a dat la sol, printre stânci.

La început erau unsprezece puncte în care putea reizbucni, stinse, dar fumegânde. Până dimineața, pe la ora șapte, rămăseseră trei. Și am avut avanposturi permanente. Pe Călcata, în șaua dintre Călcata spre Valea Carabalu, alt punct. Acum, pe cuvântul meu, era așa emoționant și starea aceea de tensiune… Parcă așteptam o minune, să nu treacă focul dincolo de vale. Când am văzut odată, în câteva secunde, s-a înălțat un turbion pe o despărțitură între două stânci, credeți-mă, am avut imaginea că cineva a dat ca în filmele western focul la dinamită sau la praf de pușcă. În patru secunde a urcat o sută de metri și a trecut șaua dincolo. Acesta a fost un punct de descurajare, de dezamăgire pentru toată lumea. A scăpat focul dincolo și era noaptea, elicopterul nu mai putea interveni.

Liniile de apărare

Salvatorii au intervenit la pas, ca într-un asediu, înarmați cu bidoane de apă, vermorele și unelte de tot felul.

Ce am făcut? Fierăstraie mecanice, curățat de vegetație, cât se putea apropia omul de foc, nu vă spun că au fost mâini prăjite la propriu de fierbințeala aia. Din lupta aia, din dorința de a stăvili focul la granița de creastă de la Călcata, probam solul, inclusiv piatra frigea, piatra devenise ca un calorifer improvizat. S-a făcut cordon pe două-trei sute de metri, unde erau niște trunchiuri, arătau așa sinistru, tot de pin, parcă făcuse cineva în mod natural o piramidă. Domnii de acolo au făcut centură și au cărat apă în spate, cu vermorelul acela clasic de 16 sau 24 de litri. Eram ca furnicile în convoi. Au urcat pe lateral 3 km și au intervenit în primă fază să ude în jurul lor, să facă un inel în jurul acelui foc care a trecut de culme. După care mașina cu bazine de apă s-a dus pe la Cerna, că aici este inaccesibil, au ocolit pe un drum de centură pe hotarul dintre Ocoalele Silvice Cerna și Măcin și au ajuns în spate la Călcata. De acolo, au dus o tonă de apă, în bidoane, în sticle, era un furnicar. Și am învins!

În mijlocul haosului, coordonarea a făcut diferența. Fiecare a știut ce are de făcut, iar rolurile au fost împărțite limpede – fără suprapuneri, fără ezitări.

Au fost comandanții celor două echipe ISU, ne-au cerut să le dăm coordonate căilor de acces. Nesperat de bine a mers faptul că ne-am împărțit foarte clar rolurile și a fost un singur comandant de oști, ca să spun așa, în intervenție, ISU Tulcea, prin domnul Maior, care comanda, și domnul plutonier adjutant de la Măcin. Erau două echipe de la ISU, toate aparținând de județul Tulcea. Noi aveam misiunea de coordonare pe partea de Parc Național Munții Măcinului și, la fel, șeful de district de la Măcin. Treisprezece oameni am avut de la Parcul Național și douăzeci de silvicultori au fost de la Măcin, sub comanda conducerii Ocolului Silvic Măcin.

În paralel, s-a lucrat la consolidarea defensivei. Echipele au deschis noi cordoane în locurile unde focul încă mocnea. Ținta era clară: să țină flăcările departe de zona de cărpiniță, acolo unde începe pădurea bătrână.

Colegii de la Ocolul Silvic Măcin au făcut un coridor pe lângă Dealul Cu Drum, care avea lățimea deja mare de potecă, pe acolo puteam să tăiem arbori, să intrăm și cu mașina dacă ar fi fost nevoie. Au făcut un cordon înainte de cărpiniță, tăind cu maceta și cu toporul și cu fierăstrăul, fără iarbă, decopertat de sol pe 2 km aproape, ca o centură, în care să fie o a treia fortăreață de luptă.

Linia de apărare a ținut, iar pericolul cel mai mare a fost evitat.

A fost o ușurare că am reușit să oprim focul la linia de demarcație a riscului cel mai mare. Ar fi fost posibil ca incendiul să devină din incendiu terestru de litieră, un incendiu de coronament. Și atunci chiar și la speciile cu coaja mai groasă, autohtonele noastre, cu sistem de apărare, putea fi afectat și coronamentul. Solul de aici fiind alternant, între văi adânci și creste, și vegetația fiind deosebită, cele care erau verzi, foioasele, nu au fost afectate ireversibil. La prima trecere pe care am făcut-o, obligatorie, estimativă, doar primele ramuri erau ușor ofilite, ca după dogoare, cum se spune popular, de la temperaturile ridicate. În rest, numai ce era doborât. De aceea spun că în afară de pin, nicio specie autohtonă nu a fost afectată.

Bilanț

Refacerea se va produce natural. Speciile autohtone vor ocupa locul pinului, fără să fie nevoie de intervenție umană.

Deocamdată, știm că există material semincer sigur, încă din primul an de vegetație, de seminare, chiar de anul ăsta. Chiar dacă acele de pin, prin descompunere, acidifică solul și nu constituie un pat germinativ propice, faptul că ele au ars și având în vedere speciile care au rămas, cărpinița, care se înmulțește foarte ușor și are acea capacitate de reziliență uimitoare, necunoscută încă nouă oamenilor, sigur că se va instala… E prima specie care mă aștept să ocupe locul pinului printr-o expansiune sigură, având în vedere că și ea se dezvoltă pe soluri superficiale. În plus, este o specie submediteraneană care iubește cam aceleași condiții pe care le aveam acolo, ca și pinul. Rezistă și pe soluri cu stâncării, cu grohotișuri. Și teiul e prolific și există nuclee de tei neafectate, și mojdreanu.

Printre cei care au luptat cu focul, trei rangeri au avut misiunea de a salva viețuitoarele cu mobilitate redusă.

Din fericire, cele cu mobilitate mare au reușit să fugă. Am văzut o vulpe, nu s-a mai dus să ocolească focul, a venit printre noi, fără nicio teamă, printre cordonul de pompieri, a trecut și s-a dus în miriștea de lângă Greci. Și mergea acolo nedumerită, cumva o postură care înțelegea teama și surpriza în același timp. O femelă de căprior, la 20 de metri de flăcări a trecut, doi iepuri și, bineînțeles, broaște țestoase în număr de 7. Am găsit 5 la prima intervenție, până la localizare, și după aceea, în avanpost, încă două. Le-am dus, în funcție de zona în care le-am găsit, peste vale sau pe creastă, unde erau bariere și unde focul, ori intervenisem deja, ori nu era nicio șansă să ajungă. Niște greieri borțoși, până și pe aceia i-am luat.

Au fost salvate șapte țestoase. Vulpi, căprioare, iepuri, șopârle – toate au fugit din calea focului.

De două țestoase știu eu sigur că nu au supraviețuit. A treia a fost luată și cu o cârpă umedă, ușor… A fost o bucurie ca la un copil. Ea de obicei își retrage capul. Dar acum, când i-am pus cârpa umedă pe carapace, l-a scos. Apoi, când am întors-o și pe plastron, a deschis ochii. Parcă era… nu știu, parcă ne mulțumea. În rest, nicio vietate. Acolo sunt șopârle, în primul rând, Podarcis taurica, care e specie permanentă, și Lacerta viridis. Ele simt partea asta de temperatură, pentru ele e un avertisment foarte mare. Lacerta viridis are o viteză de deplasare… au trecut într-o viteză două exemplare. Nu există niciun risc să pierdem ceva de pe componenta asta faunistică. Sub nicio formă.

Concluzii

În final, ce a contat a fost spiritul de echipă. Marți seara, incendiul a fost stins. Dincolo de pagube, în urma lui a rămas o comunitate mai unită, mai conștientă de responsabilitatea pe care o poartă față de natură. În cuvintele lui Viorel Roșca:

Iată, ne-am organizat, acum vorbesc cu ușurință, dar atunci ne tremura mâna pe lopată și poate n-am fi rezistat atât dacă… Ne-au impresionat localnicii și unii cetățeni din județele învecinate, la ora 1.00, la ora 2.00 noaptea, ne-au adus apă, merinde și ne-au întrebat dacă pot să ajute. Au fost familii care spuneau că ei vin des în zonă și vor să contribuie la apărarea ei și au adus lopeți în mașină. Ne-a emoționat într-un mod deosebit. Poate și asta ne-a dat un suflu energetic din interior. N-am simțit nicio oboseală, nici n-am știut că au trecut 24 de ore. Repet, am făcut o echipă! Cu toate pliantele noastre pe care le-am dat, și nu fac o glumă acum, de 21 de ani, eu eram mâhnit. Zic – fiecare își vede de pensiunea lui, ne-au mulțumit așa, dar ne ocolesc, referitor la traseele turistice. Dar acum, i-am simțit eu, poate nici ei nu știau cât își iubesc zona.

Redactor: Andreea Dorobăț/  Surse foto: Andreea Dorobăț, Alecu Berbecu