Conferenţiar universitar doctor, Daniel Citirigă: Astăzi, demnitatea de a fi român și-a schimbat cumva direcția

Publicat de Daniel Țăndăreanu, 24 ianuarie 2021, 11:37 / actualizat: 24 ianuarie 2021, 15:53

Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 este considerată a fi primul pas important pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român. După ce Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei de către Adunarea Electivă a Moldovei, la 24 ianuarie, este ales şi domn al Ţării Româneşti.

Despre semnificație, perspectiva istorică, legătura dintre unitatea națională și demnitatea națională ne-a vorbit astăzi, la „Interviul dimineții” Radio Constanța, conferenţiar universitar doctor Daniel Citirigă, prodecan al Facultății de Istorie și Științe Politice – Universitatea Ovidius Constanța.

Care au fost premisele interne ale Unirii?

Daniel Citirigă : Totul începe cu revoluțiile de la 1848 (numite „primăvara popoarelor”) care cuprinseseră mentalitatea și convinseseră oamenii politici de beneficiile unei schimbări de regim în mai multe state, tocmai ca popoarele să se autoadministreze. Sigur că eșecul acestora nu a fost total și sentimentul revoluționar avea să dăinuiască și în anii următori. Pentru români, momentul prielnic pentru revenire la discuțiile de la 1848 avea să îl constituie neînțelegerile dintre Imperiul Otoman și Rusia, atunci când în 1853 avea să izbucnească așa-numitul „Război al Crimeei”. Un război care indirect făcea din Principatele Moldovei și Țării Românești un punct cheie pentru negocierile dintre Marile Puteri.Pentru că în acest „Război al Crimeei” au intervenit Marea Britanie și Franța de partea Imperiului Otoman. Iar Principatele unite au fost pe rând ocupate de către Rusia, după care de o armată – Austria. Iar în 1856 (că aici voiam să ajung) odată cu încheierea acestui război, la Paris, în martie 1856, s-a semnat tratatul ce punea capăt războiului. Acest tratat este un punct foarte important în evoluția care a dus la Unirea Principatelor de la 1859, pentru că prevederile acestuia au influențat hotărâtor dezvoltarea politică a celor două principate românești. Deși se aflau încă sub suzeranitate otomană, lor li s-au recunoscut anumite drepturi. De exemplu li se recunoștea independența administrativă, ceea ce, sigur, nu echivala cu o independență politică totală. Însă fiecare avea de acum o armată națională. Li se permitea dreptul de a emite legi și de a face comerț liber cu alte state. Dar cel mai important: s-a decis înființarea unei comisii care să adune informații despre ce își dorea populația din fiecare principat. S-a decis pregătirea unor întâlniri consultative, numite adunări „ad-hoc” în fiecare principat, pentru a face cunoscută comisiei părerea populației în legătură cu organizarea principatelor.

Cum s-a ajuns la alegerea unui singur domnitor?

Daniel Citirigă : Adunările „ad-hoc” au adunat informațiile din teren. Ele au fost dominate de către unioniști. Ei au făcut cunoscută Marilor Puteri dorința populației de a se uni. Centrul atenției s-a mutat până la urmă la Paris, unde au fost decise o serie de măsuri pentru Principatele Române. Printr-o „Convenție” au prevăzut că aceste două Principate trebuie să iși aleagă fiecare câte un domn, au hotărât nu o unire totală, ci să aibă câteva instituții comune. Să aibă armate separate dar cu un conducător comun. Astfel, au fost organizate alegeri în fiecare dintre cele două principate iar la 5 ianuarie 1859, în Moldova, după ce au fost mai mulți candidați la tron, până la urmă au învins liberalii, prin victoria în alegeri a lui A.I.Cuza, care evident era unionist. La 24 ianuarie, în București, în unanimitate a fost ales același domnitor. Aceste alegeri nu au fost atât de simple cum poate se înțelege din discursul meu. Spuneam că în Moldova au fost mai mulți candidați iar avantajul a fost că anti-unioniștii nu erau foarte uniți. Trebuie să spunem că A. I. Cuza era dintr-o familie veche de dregători din Moldova care a urcat pe scara funcționarilor. Nu era un boier bogat dar era dintr-o familie importantă din Moldova. La numele său s-a ajuns pentru că era unul dintre tinerii educați și cu relații foarte bune în lumea politică de la Paris, cu o relație personală cu împăratul Napoleon al III-lea care a susținut intens popoarele în această perioadă. Inclusiv pe italieni și pe germani pentru unificare. Și astfel, în urma acestor două alegeri, într-un context politic care nu avea români în centrul atenției, practic românii au realizat unirea prin forțe proprii. Și-au dat seama că Marile Puteri nu au în scop așa ceva. Au forțat această unire mergând pe mâna unui singur candidat, profitând de faptul că în Convenția de la Paris nu se stipula că domnitorul trebuie să fie diferit în cele două principate. Această decizie nu a fost pe placul unor puteri precum Austria sau Imperiul Otoman, care voiau principate mai slabe, care să plătescă în continuare tribut pentru Imperiul Otoman. Însă decizia a fost pe placul unor tăți precum Franța, Marea Britanie și chiar Rusia.

Vă lansez acum o provocare: aceea de a vorbi despre demnitatea națională de la 1859 și cea din zilele noastre…

Daniel Citirigă : La 1859 este pe de o parte apogeul unei politici unioniste, a unei flăcări revoluționare care dădea identitate națiunii române moderne. Din acel moment putem vorbi practic despre bazele formării națiunii române moderne. Pentru că, trebuie să recunoaștem, oamenii își spuneau încă la acel moment „moldoveni” și „munteni”. După alegerea lui A.I.Cuza putem vorbi despre România și despre „români” în termeni oficiali. Urmează unificarea celor două principate, cu un singur guvern și o singură capitală. Clasa politică avea un țel foarte bine definit, mă refer la unioniștii care au făcut sacrificii enorme pentru unire, cu intelectuali de marcă școliți în occident și întorși acasă să facă politică, ceea ce a dat o identitate clară. Generația pașoptistă și-a atins un scop suprem. Acest lucru s-a concretizat în acte mai târziu precum independența, precum unirea Dobrogei și într-un final Marea Unire de la 1918. Deci demnitatea în secolul al XIX-lea, ideea de a fi român era practic piatra unghiulară a politicii de la București și de la Iași și mai târziu și din Transilvania. Astăzi, demnitatea de a fi român (în opinia mea) și-a schimbat cumva direcția. În sensul în care românii astăzi sunt uniți, au o țară a lor. Sigur că avem români rămași în afara granițelor, sunt plecați din țară. Însă România este, în comparație cu momentul despre care am vorbit, când România era un stat balcanic în jocul strict al Marilor Puteri, astăzi România este cumva împlinirea acelor zile, împlinirea deplină prin integrare europeană, prin prăbușirea comunismului, revenirea în familia europeană în 2007. Iar România este unul dintre actorii europeni care ies la masa negocierilor. De aceea, demnitatea de a fi român astăzi cred că se traduce mai puțin prin naționalism și prin lupta de afirmare în fața unor mari puteri pentru drepturi fundamentale și mai mult prin respectul față de proprii cetățeni și față de statutul de membru european. Cum ducem la îndeplinire acest lucru depinde doar de noi. Evident, moștenirea pe care noi am primit-o de la aceste generații este foarte importantă. Dar trebuie să recunoaștem că lor le-a fost mult mai greu decât nouă.

Auzim frecvent vorbindu-se despre „Mica Unire”. Este corectă formularea aceasta?

Daniel Citirigă : Din punctul meu de vedere este corectă dacă ne referim la faptul că atunci ar fi fost o Românie Mică. Dar din punctul de vedere al importanței nu, nu este corectă formularea. Există o mare unire pentru că a făcut România Mare, Unirea de la 1859 a fost momentul-cheie pentru unirea tuturor românilor, care s-a realizat în mai multe etape.

Noi vă mulțumim pentru această lecție de istorie utilă atât celor tineri cât și celor trecuți de prima tinerețe și vă mai așteptăm la Radio Constanța și cu altă ocazie!

Realizator – Larisa Calistru / Redactor online – Daniel Țăndăreanu