Între drepturile copilului şi “bătaia ruptă din rai”

Publicat de Florentina Stan, 13 ianuarie 2016, 13:54 / actualizat: 13 ianuarie 2016, 15:32

Prin mentalul colectiv românesc mişună de veacuri, zeci de zicale care fac referire la bătaie: “Bătaia e ruptă din rai”, „Unde dă mama creşte”, „Bătaia la copii – e ca buruiana de leac”, „Eu te-am făcut – eu te omor” – sunt doar câteva dintre ele. Îndemnul la bătaie a fost pus şi pe muzică: „Dă mamă cu biciu-n mine, că n-am ascultat de tine” ne cântă Gabi Luncă iar Irina Loghin spune pe note muzicale „Mult putea să-mi folosească/Doar o palmă părintească/Doar o palmă şi-o povaţă/Să nu fac glumă din viaţă”.

După secole în care neascultarea copilului se trata, în mod tradiţional, prin administrarea de palme, prin părţile moi, acum, vine Uniunea Europeană şi-ţi spune că eşti un barbar şi dacă mai foloseşti palma ca argument, rămâi fără copii.

Problema a fost readusă la suprafaţă, odată cu cazul familiei Bodnariu, o familie mixtă româno-norvegiană, care a inflamat opinia publică din România şi nu numai. E drept, cu ceva întârziere. Copiii au fost luaţi în luna noiembrie, dar la momentul respectiv, informaţia nu a stârnit mare vâlvă. Probabil toată lumea era ocupată cu pregătirile de sărbători şi doar nu era să ne inflamăm aşa, pe burta goală, să ne rămână spiritul Crăciunului în gât. Am mai lăsat să treacă vreme, să digerăm sarmalele, să ne documentăm, să ne formăm opinii. Apoi, ne-am împărţit în două tabere şi am început să strigăm unii la alţii.

“Cum dom`le să baţi copilul? Eşti barbar?” strigă unii. “Doar îl educ, nu îl omor. Ce vrei, să mi se urce în cap”, le răspund ceilalţi. “Barbari sunteţi voi, cum să luaţi copiii din familie?”

Ei, acum, tu om cu scaun la cap, ia şi împarte dreptatea, dacă poţi. Bineînţeles că nu eşti de acord cu lovirea copiilor dar nici cu răpirea lor din sânul familiei. Deci, cine are dreptate?

Dintr-o discuţie cu prietenă care locuieşte în Norvegia de 10 ani şi trăieşte într-o familie mixtă, româno-norvegiană, am ajuns la următoarele concluzii:

• Între Norvegia şi România, e o mare diferenţă de cultură. Dacă noi am crescut cu mentalitatea că „o palmă la vremea ei, e bine-primită”, norvegienii văd lucrul ăsta ca pe ceva de neacceptat
• La noi, copiilor li se predă lecţia obedienţei, la ei – li se predă lecţia independenţei
• În Norvegia, toleranţa faţă de violenţa în familie este ZERO, în vreme ce la noi, cazurile de violenţă domestică sunt la tot pasul
• Nici în Norvegia nu spune nimeni că nu îţi poţi educa copilul, dar asta nu înseamnă că trebuie să îl loveşti
• În Norvegia, au mai fost cazuri de copii luaţi din familie, dar părinţii respectivi au reuşit să îi recupereze după ce au învăţat că alta este abordarea în educaţia copiilor şi după ce au urmat şedinţe de psihoterapie
• Cu siguranţă că e greu să-ţi fie luaţi copiii, dar trebuie învăţat ceva din asta

Ce spune un norvegian get-beget, despre cazul Budnariu?

Steinar Lone – singurul traducător de literatură română din Norvegia, într-un interviu pentru Republica.ro:

„ Eu mă întreb de unde vine această violență împotriva copiilor, mai ales în Balcani. Bate la ochi în Norvegia, e mult prea multă violență. Cred că Norvegia este un colț foarte liniștit al Europei, a fost o țară săracă, nu prea am avut nici nobilime, nu am avut conace, nu am avut boieri. Și, poate, de aceea, o țară mai egalitară a dezvoltat această atitudine. Deja în secolul al 19-lea, foarte devreme, nici nu mai băteau câinii. (…)Bineînțeles că au existat și încă există etnici norvegieni, care bat câinii, bat copiii. Cred că cei mai mulți copiii luați din familiile norvegiene sunt copii de alcoolici și de drogați. (…) este foarte rar să ia copiii, cred că în 95% din cazurile în care este implicată protecția copilului, se duc acasă, au un dialog cu părinții. <<Aveți o problemă cu copilul, vă putem ajuta, faceți așa și așa. Dacă e prea greu, copilul poate fi dus în altă parte pentru un weekend.>> Așa se rezolvă majoritatea cazurilor, fără să fie luați copiii. Dacă ți-a lovit copilul o singură dată, nu îți va fi luat copilul, nu vei ajunge în închisoare. Dacă insiști că „e copilul meu, fac ce vreau”, atunci e altceva.

(…)Am auzit că va veni o delegație din Parlamentul României să ceară socoteală norvegienilor. Ceea ce este un gest foarte delicat din punct de vedere diplomatic. În Norvegia instituția Protecția Copilului e independentă. Niciun primar, nici parlamentul, nici guvernul nu pot interveni în niciun caz. Instituțiile sunt independente. Dar se poate merge la tribunal, chiar până la CEDO,” a spus  Steinar Lone, pentru Republica.ro.

Dar, să revenim la România

Violenţa este o problemă, nu o soluţie

În 2013, Salvaţi Copiii a lansat cel mai amplu studiu privind abuzurile împotriva copiilor realizat în România ultimilor zece ani. Conform studiului, 38% dintre părinţi recunosc abuzul fizic asupra copiilor în familie; 63% dintre copii afirmă că sunt bătuţi acasă de către părinţii lor, iar corecţiile precum „lovitul cu palma” sau „urecheala” nu sunt percepute de majoritatea părinţilor, şi într-o anumită măsură, nici de copii, ca fiind comportamente din sfera abuzului fizic; 20% dintre părinţi apreciază pozitiv bătaia ca mijloc de educaţie a copilului; 18% dintre copii afirmă că au fost bătuţi acasă cu băţul sau nuiaua, 13% cu cureaua, 8% cu lingura de lemn. Asta cu toate că, şi în România, o lege apărută în 2004  interzice folosirea pedepselor fizice asupra copilului.

În 2014, 10 copii din România au fost ucişi de părinţii lor. Alţi peste 500 au ajuns în spital în urma bătăilor încasate acasă. Şi dacă trupul se vindecă de răni, cu timpul, sufletul nu. Bătăile lasă urme adânci, iar specialiștii spun că de cele mai multe ori, copiii agresaţi ajung la rândul lor părinţi agresori.

Deci, bătaia nu e bună. Dar cum îi scăpăm pe copii de ea?

Îi luăm de lângă părinţi, din casele în care au crescut şi îi ducem într-un centru de plasament sau la o familie adoptivă, într-un mediu străin, separaţi de fraţii lor? Înlocuim o traumă cu o alta? Putem noi să judecăm, care dintre cele două traume este mai acceptabilă, să alege răul cel mai mic?

Încercaţi să urmăriţi pe internet filmuleţe cu momentul în care copiii sunt luaţi de lângă părinţii lor. Apoi, filmuleţe cu copii bătuţi. La final, dacă puteţi, decideţi care dintre cele două tratamente este mai acceptabil. Eu una, n-am putut decide şi nici n-am putut urmări astfel de filmuleţe până la final. Am reuşit în schimb să ajung la o concluzie. Pentru a nu fi nevoiţi să alegem între două rele, ar fi nevoie să ne schimbăm noi, în bine. Să-i protejăm pe cei mici, nu să îi supunem la traume. Să căutăm soluţii, nu să judecăm şi să ne rătăcim în controverse.

p.s. Dacă este permis, un apel la sinceritate. Voi, cei care citiţi acest articol, aţi fost loviţi în colpilărie? La rândul vostru, aţi dat o palmă copiilor?