TULCEA: Obiceiuri arhaice de iarnă – au ieșit Moșoaiele

Aceste obiceiuri nu au fost întotdeauna privite cu ochi buni de către biserică.

Publicat de Daniel Țăndăreanu, 24 decembrie 2025, 14:25

În Dobrogea, tărâm bogat în tradiții, mituri și povești, s-au păstrat forme arhaice ale obiceiurilor de iarnă, vechi de mii de ani.

Un exemplu în acest sens este colindatul cu măști, practicat și astăzi în câteva comunități din nordul județului Tulcea, un rit ce îmbină cântecul, jocul și recuzita ceremonială pentru a alunga spiritele rele înaintea începerii noului an.

Cu detalii vine etnologul Alexandru Chiselev, cercetător la Muzeul de Etnografie și Artă Populară din Tulcea.

„Ce se păstrează astăzi, bineînțeles, într-o formă adaptată societății noastre moderne, este colindatul cu măști. Avem la noi în județ moșoiul de la Luncavița. În trecut era și la Rachelu, un sat apropiat, la Rachelu era varianta cu moșoi și moșoicuță. Un alt obicei de tipul colindatului cu măști este oleleul de la Măcin. Cam acestea ar fi, să zicem, formele cele mai spectaculoase ce păstrează, pe lângă colindele foarte vechi, și recuzita aceasta ceremonială sub tipul măștii, o mască totală, practic, dacă stăm să ne gândim, începând cu fața și terminând cu restul corpului, realizată în trecut din materiale naturale. Și astăzi se păstrează, această tendință. Masca este realizată din cătrună în cazul moșoiului, la oleleu apare blana. Bineînțeles că de-a lungul timpului au intervenit și inovațiile, florile artificiale, beteala și alte elemente, dar ele nu schimbă în esență structura măștii respective și structura obiceiului.”

În spatele acestor practici stă o credință legată de reînnoirea timpului. Masca nu este un simplu obiect de recuzită, ci un instrument prin care se încearcă îndepărtarea răului și pregătirea unui nou început. Tocmai de aceea, la final, ea trebuie să dispară, povestește Alexandru Chiselev.

„Toate aceste măști se realizau în trecut de meșteri specializați din localitățile respective. Se spune că oamenii se mascau, începeau să sune din tălăngi, pocneau din bice, în ideea de a alunga forțele răului, de a ajuta cumva natura și noul an să se nască, astfel încât anul vechi și tot răul trebuiau să moară. La final, aceste măști erau distruse, erau ciopârțite, erau arse, erau îngropate, în ideea că ele ar fi acaparat o parte din toate aceste energii negative și trebuiau să dispară de pe fața pământului.”

Aceste obiceiuri nu au fost întotdeauna privite cu ochi buni de către biserică. Ele păstrează elemente arhaice, precreștine și funcționează după alte reguli decât cele religioase.

„Un alt aspect interesant este că cei care se mascau în trecut nu prea aveau dreptul să mai intre în biserică timp de un an sau șapte, pentru că preotul poate că nu accepta foarte bine aceste obiceiuri care au clar o tentă precreștină. Poate acesta ar fi lucrul cel mai important de la care ar fi trebuit să începem: în cadrul sărbătorilor de Crăciun avem clar un element, un substrat precreștin, păgân și stratul creștin legat de nașterea Mântuitorului. Bineînțeles, avem și colindele religioase care au pătruns cumva în lumea satului prin influență livrescă și au fost însușite și de oamenii bisericii, dar și de restul suflării creștine. Și este foarte frumos că acest sincretism există și în momentul de față. Chiar dacă noi ne considerăm o societate care a evoluat de-a lungul timpului, încă tindem către acest substrat, către aceste rădăcini foarte, foarte vechi, arhaice, care nu dispar, mai mult se adaptează realității societății de astăzi.”

Obiceiurile din Dobrogea nu sunt izolate. Ele fac parte dintr-un spațiu cultural mai amplu, în care forme, personaje și gesturi rituale au circulat de-a lungul timpului, explică cercetătorul.

„Ce avem noi în Dobrogea? Avem obiceiuri care își găsesc corespondența în întregul spațiu balcanic, dar și la nivelul țării. De exemplu, moșoii, ca morfologie a măștii, duc foarte mult către alte obiceiuri de mascați din zona Moldovei, doar că acestea sunt cumva grupate către Anul Nou. La noi acesta ar fi un element de noutate, că apar colindele cu măști în cadrul sărbătorilor de iarnă, deci acum în Ajun și în ziua de Crăciun. Și vedeți, ce se întâmplă la Luncavița este, cred că, un fapt benefic pentru că moșoaiele au devenit cumva un brand al comunității respective. Oamenii sau autoritățile și-au dat seama că tradiția poate să fie valorificată într-un mod durabil, astfel încât, pe lângă faptul că noi sărbătorim, putem să atragem și turiștii pentru a trăi alături de noi aceste momente deosebite de sărbătoare.”

În ultimii ani, aceste tradiții au dobândit o nouă funcție. De pildă, la Luncavița, au început să vină tot mai mulți vizitatori curioși să vadă cum se sărbătorește Ajunul Crăciunului prin aceste locuri.

„În cazul moșoaielor, într-adevăr, au evoluat puțin în sensul spectacularizării tradiției. Exista un singur mascat, un singur moșoi, doar că, în momentul de față, cred că avem în jur de doisprezece. Cumva s-a creat o nouă resemnificare, pentru că tradiția, de-a lungul timpului, se resemnifică în funcție de foarte multe contexte, fiecare moșoi amintind poate de lunile anului, de apostoli, dar, în esență, colindul rămâne elementul cel mai important și este păstrat de bătrânii satelor și transmis tinerei generații, școlilor. Poate că, de multe ori, tradiția se păstrează prin instituționalizare. Și festivalurile acestea școlare au rolul de a păstra, poate de a recupera anumite formule verbale dispărute de-a lungul timpului și de a conștientiza tânăra generație că ei chiar au o comoară pe care trebuie să o păstreze și să o ducă mai departe.”

Potrivit etnologului, odată cu avansul tehnologic, modul în care tinerii se raportează la aceste tradiții s-a schimbat în mod fundamental.

„În ultima perioadă, tinerii, poate și datorită apariției rețelelor sociale și a tuturor acestor forme de interacțiune, poate că li se pare că anumite elemente sunt deja desuete, că sunt învechite. Există în prezent persoane care încearcă să ducă mai departe această tradiție și să o transmită cât se poate de bine pentru cât mai multe generații. Nu putem să știm niciodată până când și până unde vor merge aceste colinde.”

Dar pentru Alexandru Chiselev, aceste obiceiuri nu sunt doar subiect de studiu, ci fac parte din experiența personală. Cercetătorul tulcean își amintește cum se colinda odinioară în satul bunicilor săi.

„Mă gândesc cu nostalgie când eram și eu copilandru, flăcău și mergeam cu colindul în localitatea C.A. Rosetti. Cred că am fost ultima ceată de flăcăi care mergea cu colindele foarte vechi. Unul dintre ele se numește «Într-o Sfântă Duminică», dura vreo douăzeci de minute. Existau câteva colinde foarte interesante, exista o așa de mare plăcere și din partea noastră și din partea gazdelor de a colinda. Darul nu cred că era cel mai important lucru care ne mâna, ne motiva în acel moment, pentru că, de foarte multe ori, când mergeam pe la case cu oameni mai puțin înstăriți, ofeream noi, dar era ideea aceea de a colinda casa respectivă pentru a avea un an cât mai bun. După care, cred că a existat o rupere de generații și colindul s-a cam pierdut în localitatea respectivă. Astăzi, cu greu, dacă se mai adună câțiva tineri pentru a merge cu colinde, forme mult mai ușoare, simplificate, dar e bine și așa până la urmă, pentru că important este că încă se mai merge. Și poate și datorită acestui fapt colindul a fost introdus și în UNESCO, colindul de ceată bărbătească, și este până la urmă o valoare a patrimoniului imaterial al țării noastre cu care ne mândrim și pe care trebuie să o ducem mai departe, vrem nu vrem.”