În vizită la Ibida, orașul pierdut al Dobrogei

Ibida este una dintre cele mai mari fortărețe ale Dobrogei, întinsă pe 24 ha și străjuită de peste douăzeci de turnuri și trei porți. 

Publicat de Doina Sirbu, 18 august 2025, 16:47 / actualizat: 18 august 2025, 18:03

În Podișul Babadagului, la vreo cincizeci de kilometri de Tulcea, se ridică zidurile unei fortărețe uriașe – una dintre cele mai întinse din Dobrogea. Este vorba de cetatea Ibida din localitatea Slava Rusă, acolo unde sub fiecare movilă de pământ stă ascuns un turn, iar sub fiecare piatră – o poveste. 

De peste două decenii, arheologii vin aici în fiecare vară. Ziua lor de lucru seamănă cu un ritual: se trezesc cu noaptea-n cap, beau cafeaua pe fugă, se echipează cu mănuși și pălării și încep să scormonească neobosiți prin pământ.

Îi privesc cum lucrează cu atenția încordată, în timp ce praful îmi pare că are, în lumina blândă a dimineții, o aură aproape mistică. Dorel Paraschiv, coordonatorul cercetărilor, îmi devine ghid în labirintul cetății. Prima oprire: colțul de nord-vest.

„Putem observa foarte bine conturul cetății. Fiecare ridicătură reprezintă un turn. Zidul de incintă merge până la baza pădurii, până la acel bot de deal, după care intră în sat, înglobând vreo optzeci de proprietăți. Pe dealul din față, dealul Harada, avem o fortificație anexă care are o latură comună cu orașul propriu-zis. Vă spuneam că orașul are 24 de hectare, fortificația anexă are vreo 3,5 hectare. Ca să ne facem o idee, Histria în acea perioadă avea doar 7 hectare. O altă fortificație, de fapt un mic fort, îl avem și pe cel mai înalt deal din zonă, e vorba de o construcție de vreo 600 de metri pătrați. Spre vest se întinde necropola romano-bizantină a orașului. Trebuie să fi fost mii de morminte, noi prin sondaje am cercetat doar vreo două sute, cel mai spectaculos fiind un cavou de familie pictat, în interiorul căruia am găsit scheletele a treizeci și nouă de indivizi.”

Îl ascult și încerc să-mi imaginez orașul în picioare: zidurile albe strălucind în soare, turnurile trainice ca niște santinele tăcute, străzile forfotind de lume. 

„Zona nu a fost locuită doar în perioada romană târzie și bizantină timpurie. Pe o rază de vreo 2 km sunt reprezentate toate perioadele istorice. Spre vest, spre Mănăstirea Uspenia, avem un punct unde au fost descoperite foarte multe artefacte paleolitice. Tot în aceeași zonă avem o așezare eneolitică, gumelnițiană. Piese din Epoca Bronzului și din Epoca Fierului descoperim cam peste tot. În spatele Mănăstirii Vovidenia, avem o așezare elenistică cu materiale foarte bogate, o așezare din secolele IV-III înainte de Hristos. Iar pentru perioada romană timpurie avem și aici o așezare nefortificată. Nu putem vorbi de o cetate, dar avem mai multe construcții, printre care un depozit, un horeum. Cea mai importantă descoperire din această zonă e reprezentată de trei diplome militare, toate datate în același an, în 99 d.Hr., în timpul împăratului Traian. O unitate militară a fost lăsată la vatră, iar soldații acesteia s-au așezat la Slava Rusă. Cetatea a fost construită cândva în a doua jumătate a secolului al IV-lea și a funcționat până în al doilea deceniu al secolului al VII-lea, până în timpul domniei lui Heraclius.”

Pe cât de bogată este în vestigii, pe atât de misterioasă e Ibida.

„În ceea ce privește denumirea cetății, izvoarele sunt foarte sărace. Avem vreo douăzeci de inscripții descoperite aici, dar niciuna nu se referă la toponimul care ar reprezenta numele cetății. Avem doar două izvoare literare. Procopius din Cezareea menționează un polis Ibida printre cetățile refăcute din temelii de către împăratul Iustinian. Paradoxal, deși cea mai întinsă cetate din Dobrogea, aceasta nu apare nici pe lista celor 14 episcopate, decât dacă ar fi să menționăm acel toponim Birafon, care de mulți specialiști e localizat la Beroe, adică la Ostrov, în județul Tulcea.”

Istoria cercetărilor la Ibida începe cu întâmplări ce par a fi desprinse dintr-un roman de aventuri.

„Cetatea intră în circuitul științific în anul 1875, când a fost publicată prima inscripție, într-o publicație germană, inscripție descoperită de un negustor de vinuri tulcean, pasionat de arheologie, care a copiat textul acesteia. Hazardul face ca în 2001, înainte de a începe cercetările sistematice, să aflăm că un localnic deține o inscripție pe care o ținea în ocolul porcilor pentru a nu se scufunda troaca. Am recuperat inscripția și, împreună cu un coleg epigrafist din Iași, am spus să vedem dacă, într-adevăr, am descoperit-o noi sau am redescoperit-o. Astfel am aflat că era prima inscripție descoperită la Ibida, cu 126 de ani mai devreme.”

Anii trec, iar la Slava Rusă ajunge și Pamfil Polonic, primul cartograf al cetății din Podișul Babadagului.

„În 1897-1898, inginerul Pamfil Polonic, care face schițe topografice la toate fortificațiile antice ale Dobrogei, ajunge și aici. El afirmă că cetatea avea ziduri și turnuri colosale, identifică și el 24 de turnuri, trei porți, una la nord, una la est și una la vest. Bine, cele de est și vest, impropriu pot fi numite porți, pentru că este locul prin care pârâul Slava intră și iese din cetate.”

În timpul Primului Război Mondial, Ibida își dezvăluie unul dintre cele mai spectaculoase edificii: o bazilică ascunsă de secole.

„O altă etapă e reprezentată de perioada când Dobrogea a fost sub ocupația Puterilor Centrale și aici era cantonată o unitate militară bulgară, iar un locotenent colonel bulgar, pasionat de arheologie, face o secțiune și descoperă parțial ceea ce ar trebui să fie cea mai mare bazilică paleocreștină a Dobrogei. O bazilică cu trei apside, cu lățimea totală de 22 de metri. O asemenea construcție trebuie să fi avut și transept, însă nu îi cunoaștem lungimea.”

După o pauză de câteva decenii, în a doua jumătate a secolului XX, cetatea primește din nou vizitatori.

„Alte săpături au fost făcute prin anii ‘50 de către o echipă a colectivului de la Histria, dar în afara cetății. Iar în anii ‘80, soții Cristina și Andrei Opaiț au cercetat mai multe ferme, mai multe ville în teritoriul Ibidei și un complex monahal, la 2 km spre vest, cu două bisericuțe, o capelă anexă, alte construcții, toate înconjurate de un zid de incintă. Acest complex a funcționat de pe la mijlocul secolului IV până la sfârșitul secolului al VI-lea, după Hristos. Dintre descoperirile mai importante, avem un vas lustral, un vas pentru spălări rituale la intrarea în biserică și un tezaur de monede de aur de la sfârșitul secolului VI și  monede de la împărații Iustin al II-lea și Mauriciu Tiberius.”

De aici, povestea coboară din cărțile de istorie sub lupa prezentului. Fiecare vară aduce la Slava Rusă studenți, specialiști și voluntari care, cu mistria într-o mână și aparatul foto în cealaltă, scot la lumină fragmente din povestea acestui oraș pierdut.

„Noi am început în 2001 pe mai multe sectoare, cu un colectiv care s-a îmbogățit pe parcurs, format din specialiști de la Institutul de Cercetări Eco-Muzeale din Tulcea, Institutul de Arheologie din Iași, Institutul de Arheologie din București, Universitățile din Iași, Galați, București, Institutul de Antropologie din București, la care se adaugă și partenerii din străinătate, colegii de la Universitatea din Sassari, din Sardinia și cei din Germania. De asemenea, cred că am avut studenți din întreaga Europă care au participat la cercetări. Am efectuat cercetări atât în cetate, cât și în afara acesteia, unde am surprins mai multe nuclee de locuire, mai multe villae, adică ferme de perioadă romană târzie, care au funcționat până în timpul domniei lui Valens. După dezastrul de la Adrianople, sfârșit și cu moartea împăratului Valens, locuirea în afara zidurilor dispare. De asemenea, am cercetat și o întinsă necropolă, nu este singura necropolă romană târzie, mai cunoaștem încă vreo două. Sondaje am realizat și în așezarea elenistică din punctul Donca și în alte puncte unde am descoperit numeroase piese paleolitice. De altfel, este singurul loc din județ unde s-a cercetat această perioadă.”

Dacă zidurile și turnurile vorbesc despre apărare, alte descoperiri oferă indicii importante despre organizarea economică și socială a comunității.

„Suntem în exteriorul cetății, la nord de cetate. Avem o construcție cu trei încăperi, un horeum care a funcționat între sfârșitul secolului I și mijlocul secolului II d.Hr., o construcție destul de solidă, care la un moment dat a fost demantelată parțial. Vedem și orificii pentru aerisire, fiind vorba de un depozit de cereale aveam nevoie de așa ceva. Și, după cum spuneam, două din cele trei diplome militare au fost găsite în această zonă. Această construcție a fost înglobată, practic, parțial în zidul de incintă. De asemenea, se observă foarte clar cel puțin două faze de construcție. În prima fază a fost construită cetatea, a doua etapă a fost reparația din timpul lui Iustinian.”

În estul cetății, un turn păstrat din secolul al IV-lea arată cum spațiul a fost adaptat de-a lungul timpului.

„Spre est avem un turn construit în secolul IV. Iar în timpul lui Iustinian avem o reconfigurare a spațiului. Un turn mai mic, iar zidul avansat al turnului nu a fost distrus pentru a se folosi materialul la reconstrucția celui de-al doilea, rămâne ca o platformă suplimentară pentru apărarea acestui complex. Ceea ce mai trebuie remarcat, în interiorul turnului mare am descoperit peste o sută de proiectile sferice pentru balistă.”

Dorel Paraschiv îmi face semn să-l urmez acolo unde, spune cercetătorul, zidul ascunde o altă surpriză.

„La est de acest mare turn, am bănuit că trebuie să avem de-a face cu o poartă. Cercetările au confirmat acest fapt. Avem o poartă construită, evident, odată cu incinta, la sfârșitul secolului IV. În secolul V se înalță pragul, iar la Iustinian, când se reface cetatea, poarta este blocată din cauza invaziilor tot mai dese. Poarta are formă de evantai, este mai îngustă la exterior și mai lată la interior, dimensiunile fiind 1,10 m, respectiv 1,70 m.”

Câțiva pași mai încolo, ghidul meu îmi arată un alt punct cheie al cetății.

„Suntem tot pe latura de nord a cetății Ibida. În față avem două turnuri foarte apropiate. Distanța mică dintre acestea indică prezența unei porți, cu siguranță. De altfel, suntem într-o zonă intens circulată și în exteriorul cetății găsim foarte multe piese, în special monede, chiar în lanul de grâu pe care îl vedem. De la poarta de nord trebuie să avem un drum spre Dunăre, spre cetatea Noviodunum. La Noviodunum a fost principalul vad al Dunării, de unde pornea în perioada romano-bizantină așa zisul drum imperial, trecând pe la Ibida, Ulmetum, Tropaeum Traiani, Zaldapa și mai departe spre capitala Imperiului, spre Constantinopol. În această zonă avem cercetat aproape integral un turn, un alt tip de turn, în forma literei U, destul de îngust.”

Dincolo de rolul defensiv, Ibida era și o aglomerare urbană plină de viață. Arheologul îmi povestește despre cum trăiau oamenii de aici.

„Traiul nu era prea confortabil, știut fiind faptul că teritoriul a fost supus deselor invazii, vorbim de secolul IV, ale goților, ulterior ale hunilor, mai târziu cu cutrigurii, slavii, avarii. Însă era o cetate destul de bogată. După piesele de inventar, avem de-a face cu numeroase categorii de meserii. Avem de la descoperiri ceramice până la obiecte din inventarul unor truse medicale. O parte din populație o reprezentau militarii, însă civilii predominau, cum spuneam, până spre sfârșitul secolului IV. O importanță deosebită o avea și teritoriul agricol, pentru că aveam ferme din loc în loc peste tot în jurul cetății, după care probabil că predominau importurile din partea estică a Imperiului.”

După ce Dorel Paraschiv mi-a arătat zidurile de nord ale cetății, ne mutăm în partea de sud, acolo unde Dan Aparaschivei și echipa lui sapă în sectorul Curtina X.

„Sunt Dan Aparaschivei, cercetător științific 1 la Institutul de Arheologie din Iași, al Academiei Române, responsabil științific al sectorului Curtina X, fortificație din cadrul cetății Ibida. Vin din anul 2002, sunt printre membrii fondatorii ai colectivului de cercetare din cetatea Ibida. Vin și pentru că sunt rezultate nemaipomenite, dar și pentru că locul acesta a devenit parte din mine.”

Dan Aparaschivei îmi povestește cum au început cercetările și ce surprize le-a adus acest sector.

„Suntem în sectorul Curtina X, un sector pe care l-am început din partea Institutului de Arheologie din Iași, al Academiei Române, în anul 2007. Scopul demarării acestei cercetări a fost acela de a urmări traseul ultimului segment din cetatea mare și conexiunea lui cu fortificația anexă din partea colinară. Aveam în plan să sap vreo 3-4 ani ca să văd care e situația, scopul era să dezvelesc acest zid. Dar, cum se întâmplă deseori în arheologie, surprizele sunt fascinante. În sensul în care, săpând și adâncindu-ne la baza incintei, am descoperit un depozit de vase de provizii, dolia. Sunt vase de mare capacitate, în care erau depuse mari cantități de cereale. De asemenea, avem o serie de clădiri din care se mai văd acele ziduri. Clădiri foarte interesante pentru că avem și elemente de datare ale lor, respectiv din secolul al VI-lea d.Hr. Un alt motiv pentru care am demarat această cercetare în 2007 aici și care a durat până în 2020 cu întrerupere de 2 ani, a fost acela de a vedea cronologia sitului și anume relația cetății mari cu fortificația de sus.”

Lăsăm în urmă Curtina X și pășim în desișul pădurii. Urcușul e scurt, dar abrupt, iar sus, printre copaci, se întrevede conturul fortificației anexe.

„O construcție care se întinde pe aproximativ două hectare jumătate, unde colectivul de la Institutul de Arheologie din Iași al Academiei Române a început săpăturile efectiv în anul 2021, în continuarea cercetării pe care am făcut-o la Curtina X. Rezultatele au fost așa cum ne așteptam și chiar peste așteptările noastre, în sensul în care am reușit, pe lângă atingerea obiectivului principal, acela de a vedea punctul de conjuncție dintre Curtina X și fortificația în sine, să găsim și poarta de acces dinspre nordul fortificației către cetate, un element arhitectonic spectaculos. Se păstrează foarte bine această poartă pentru secolul al VI-lea, de când datează ea și întreaga fortificație. Pe lângă poarta de acces, am descoperit două curtine din fortificație, construcții impresionante prin soliditatea lor, dar și prin tehnica de construcție foarte avansată, precum și elementul principal al cercetării noastre și anume Turnul I, un turn care ne oferă o stratigrafie foarte coerentă, cu materiale arheologice destul de evidente în stabilirea momentelor ultime de funcționare ale acestui complex, respectiv a turnului, dar și a întregii fortificații colinare.”

Pentru arheologii de la Ibida, fiecare răspuns găsit aici naște o nouă întrebare.

„Ca obiective imediate următoare avem clarificarea modalității de acces către fortificații, adică identificarea unui sistem de trepte, eventual, dinspre cetatea mare către fortificația colinară în care săpăm acum. De asemenea, continuarea cercetării în turn și identificarea tuturor straturilor și a nivelurilor de funcționare și de distrugere, dar și identificarea traseului incintei la baza colinei, la baza dealului spre cetate. Așadar, în următorii doi, trei, patru ani probabil că ne găsiți tot pe aici.”

Campania de anul acesta se apropie de final. Cetatea rămâne, însă, o provocare și o promisiune pentru arheologii care vin aici. Ibida nu-și dezvăluie toate secretele dintr-odată; le lasă să iasă la iveală încet, strat cu strat, vară după vară, de parcă ar vrea să se asigure că cei care o studiază sunt dispuși să-i asculte povestea până la capăt.

Redactor: Andreea Dorobăț