Există o explicaţie (?)

Publicat de Florentina Stan, 24 februarie 2018, 10:55

„Fluturaş nu mai ai aripioare, domnul conte ţi le-a furat” Acest şlagar al anului 2 de grădiniţă nu mai este fredonat doar de copii. E murmurat şi de salariaţi, dar pe un ton mult mai puţin entuziast. Desigur, ei, salariaţii nu se referă la diafana fiinţă – fluturele, care trăieşte doar o zi – ci la hârtia care îi anunţă pe ce venit se pot baza. Cu creşterea salarială în minte (conform deciziei guvernanţilor, salariul minim brut creşte de la 1.400 la 1.900 de lei), ia omul, fluturașul în mâna, se uită la venit şi îi pleacă entuziasmul. Nefiind olimpic la matematică, omul certat cu cifrele, cu procentele şi cu majorările, cere lămuriri, în stânga şi-n drepta. Şi uneori, le primeşte:

– Păi, nu era vorba sa crească?
– Ba da.
– Şi-atunci?
– A crescut.
– Nu-nţeleg.
– Au crescut şi contribuţiile.
– Adică?
– Sănătatea, pensia şi şomajul. Până acum, dumneata plăteai o parte şi firma/instituţia la care lucrezi, plătea o parte. Acum, tu plateşti tot.
– Păi de ce?
– Fiindcă teoretic – şi la un moment dat şi practic – sunt ale tale. Pensia ta, sănătatea ta, şomajul tău.
– Şi până acum, nu erau ale mele?
– Ba da.
– Nu-nţeleg nimic.
– Până acum, unii angajatori nu plăteau partea lor de contribuţie. Şi ieşea bugetul statului pe minus. Bani insuficienţi pentru sănătate, pensie şi şomaj.
– Şi-acum o să le plătească?
– Da. Pentru că le scot din buzunarul tău, nu din al lor.
– Şi majorarea mea? Unde e?
– Practic…pe hârtie.
– Iar nu-nţeleg.
– Dacă nu era majorarea aia şi se făcea doar transferul contribuţiilor, salariul îţi scădea. Aşa nu-ţi scade.
– Da` nici nu-mi creşte, aşa cum au zis.
– Ba da. Creşte. Dar pe hârtie.
– Pe fluturaş, adică. Şi la ce m-ajută?
– La bancă. Având un salariu mai mare, poţi primi un credit mai mare. Sau la calcularea pensiei ori a indemnizaţiei pentru creşterea copilului.
– Aha. Dar la piaţă?
– La piaţă … nu. Acolo te duci cu portofelul, nu cu fluturaşul.

Tanti Europa, mai avem voie să întârziem?

Publicat de Florentina Stan, 18 martie 2017, 08:21 / actualizat: 18 martie 2017, 9:26

Trenule maşină mică … întârziat mai eşti, nenică. Aşa am putea readapta, în ziua de azi, celebra melodie a Mariei Tănase. E drept, întârzieri pe şine sunt şi la case mai mari. Dovadă stau normele europene, care prevăd despăgubirea călătorilor întârziaţi fără voie. Dar noi românii, facem totul cu patos, inclusiv întârzierile. La noi, întârzierea durează iar despăgubirea … ei bine, întârzie şi ea.

Probabil că mulţi călători şi-au frecat mâinile de bucurie, la auzul veştii că Uniunea Europeană cere tuturor statelor, să le înapoieze o parte din costul biletului, dacă trenul are o întârziere care nu poate fi trecută cu vederea. Se întâmpla prin 2009. Şi de-atunci, mulţi călători au privit lung, în zare. Trenul a venit în cele din urmă. Dar despăgubirea nu.

Pentru că sosirea trenului mai târziu decât e stabilit face cumva parte din meniu, din cauza infrastructurii – după cum spun cei de la CFR, statul român a cerut o păsuire. Şi a primit-o. Apoi a mai cerut încă una. Uniunea Europeană ne-a înţeles: suntem săraci, n-avem trenuri, şinele scârţâie, întârzierile ne-ar costa prea mult. Acum, pentru a treia oară, ne pregătim să cerem voie să întârziem. Dacă se aprobă, până în 2024, călătorii trebuie să se resemneze. Trenul poate să ajungă la timp, la destinaţie. Sau poate să întârzie.

Eclipsă de bec. Ediţia 2017

Publicat de Florentina Stan, 16 martie 2017, 08:29

Va fi din nou, eclipsă de bec, în casele ecologiştilor şi în câteva instituţii. De data aceasta, pe 25 martie. Orele rămân aceleaşi între 20.30 şi 21.30.

Nu, nu este rezultatul veşnicului îndemn al acelei persoane din fiecare familie, căreia îi revine „bucuria şi onoarea” de a plăti factura la electricitate. Aici nu este vorba despre economie. Este vorba despre a trage un semnal de alarmă. Despre a oferi Pământului un strop de atenţie şi o picătură de compasiune. O oră în care poate şi el, respira. Doar e „Ora Pământului”.

Ce treabă are becul din tavan cu „plămânii” Pământului, vă veţi întreba. Ei bine, există o legătură: atunci când este produsă energia electrică – acea minune care ne permite nouă, să facem din noapte zi şi să stăm pe facebook, ore în şir – în atmosferă este emis dioxid de carbon, ceea ce Pământului nu prea îi prieşte.

Probabil că Edison, Tesla, Amper şi toţi ceilalţi care şi-au pus mintea la contribuţie pentru a inventa electricitatea nu s-au gândit că Pământul ar deveni victimă colaterală, în încercarea noastră de a fi mai „luminaţi”. Dar acum sigur au aflat. Şi probabil că undeva, în raiul geniilor, şi ei vor sărbători „Ora Pământului”.

Haideţi că merită şi Pământul un aşa gest simbolic, o dată pe an. Că doar şi el ne suportă cu stoicism … deşi unii dintre noi nu suntem tocmai uşor de suportat.
Deci, nu uitaţi: 25 martie, între 20.30 şi 21.30, „Ora Pământului”. V-am anunţat din timp, să nu ziceţi că n-aţi ştiut. Până atunci, aveţi timp să faceţi rost de lumânări, praf de stele, licurici sau alte surse alternative de lumină. Pământul vă va fi recunoscător. Şi, cine ştie, dacă l-aţi ajutaţ poate vă veţi împiedica mai rar, de câte-un dâmb de pămânţ atunci când mergeţi pe stradă cu ochii în telefon.

Cazinoul – monument al aşteptării. Imagini inedite

Publicat de Florentina Stan, 7 august 2016, 09:39

Probabil că este cea mai fotografiată clădire din Constanţa. Indiferent că eşti turist şi nu te poţi abţine să nu îţi faci un selfie, fie că eşti fotograf şi încerci să surprinzi un unghi încă nedescoperit de ceilalţi fotografi – când treci pe faleză, pe lângă Cazino, nu te poţi abţine să nu apeşi pe butonul aparatului foto sau al telefonului. La fel au făcut şi alţii înaintea ta şi la fel vor face şi mulţi alţii după tine. Dacă vor mai avea ocazia.

Apoi, în Primul Război Mondia, Cazinoul a fost folosit de Crucea Roşie pe post de spital de campanie. A avut de suferit de pe urma bombardamentelor, dar a fost renovat la începutul anilor `50. Timpul nu l-a iertat nici în următoarele decenii iar în 1986 a avut din nou, nevoie de reparaţii. Atunci le-a primit. Acum … primeşte promisiuni.

În 2006 au reînceput discuţiile privind reabilitarea Cazinoului. În ultimii 10 ani, clădirea a fost pasată de la o autoritate la alta, ca un cărbune încins, pe care nimeni nu vrea să-l ţină prea mult în mână, de teamă să nu se frigă. A curs cu promisiuni şi cu iniţiative. Clădirea a trecut şi prin mâna unui investitor israelian, apoi a apărut ideea vânzării  printr-o licitaţie internaţională, au apărut şi nişte investitori chinezi în discuţie şi în cele din urmă, salvarea părea să vină de la fondurile europene. Au început licitaţiile. Imediat după ele au venit şi contestaţiile, valuri-valuri. Acum, problema se dispută în instanţă. Dar… din nou, amânări. Din nou, aşteptări.

Între timp … grupuri de turişti se fotografiază cu el şi merg mai departe. Nu înainte de a lăsa în urma lor regretul „vai, ce păcat…” şoptesc ca pentru sine, parcă pentru a nu fi auziţi de „simbolul Constanţei” ; pentru a nu-l face cumva să se aplece şi mai mult sub povara istoriei şi a promisiunilor.

În 2012, pentru câteva zile, Cazinoul şi-a redeschis porţile pentru vizitatori. Atunci, arăta aşa

Acum, din motive de siguranţă, mai putem vedea doar exteriorul. Şi promisiunea „şantier în lucru”. Numai că … nu lucrează nimeni. Deocamdată, cel puţin. Între timp, cei care militează pentru reabilitarea Cazinoului fac front comun pe internet. Petiţia iniţiată de arhitectul Radu Cornescu a strâns aproape 15.000 de semnături din partea celor care cer reabilitarea clădirii.

Ne rămân însă, fotografiile. Şi cu puţin ajutor de la programele de editare, poţi să juri că ai în faţă un Cazino proaspăt reabilitat.

Scrisoare întredeschisă

Publicat de Florentina Stan, 31 iulie 2016, 08:36

Expeditor: Chiar eu
Destinatar: Canicula sahariană
Grad de prioritate: Urgent!

Dragă caniculă,

Nu ştim de unde ai venit, dar sper că nu ai uitat drumul de întoarcere. Poate ţi-o fi dor de casă. Că nouă, tare ne e dor de-o ploaie. Vezi tu – noi, românii, suntem ospitalieri dar totuşi … Ascultăm fiecare buletin meteo, cu sufletul de la gură şi cu speranţa în ochi. Doar-doar vom primi o veste bună. Dar nu. De fiecare dată, din gura meteorologului iese cuvântul „caniculă”. Iar caniculă. Adică dumneata.

Noi am învăţaţ pe la şcoală, că în România avem climă temperat-continentală dar dumneata…numai temperată nu eşti. Şi noi ne-am cam săturat de năstruşniciile pe care le faci:

I-ai dat lecţii de alpinism mercurului din termometre şi acum, în fiecare zi, se caţără până pe la 34-35 de grade şi mai coboară de-acolo abia spre seară. Dar nu coboară prea mult. Se opreşte pe la 23 şi trage un pui de somn, pentru ca a doua zi, să se apuce iar de căţărat.

Ai trasformat autobuzele şi microbuzele, în saune pe patru roţi. Ştiu, te-ai gândit la sănătatea noastră, că nu toţi românii îşi permit să meargă la SPA. Dar ai uitat că unii nu îşi permit nici să-şi cumpere un antiperspirant. Şi uite aşa, ajungem să facem aroma-terapie, fără voie. Îmi dau lacrimile numai când îmi aduc aminte.

Casele ni le-ai transformat în incubatoare. Zău că nu era nevoie. Suntem deja mari, vaccinaţi şi rezistenţi la multe. Mai puţin la căldura excesivă. De-aia stăm priponiţi în faţa aparatului de aer condiţionat. Dar nu-i bine, să ştii. De la atâta aer vânturaţ deja auzim valurile mării în urechi, fără să ne mai folosim de scoici. Ai vreun barter cu ORL-iştii? Vrei să ne bagi pe toţi în spital?

Pe stradă, nici nu mai zic. Căutăm umbra, aşa cum caută ANAF-ul evaziunea fiscală. Termometrele din oraş indică temperaturi demne de fundul iadului. Şi dacă e să te iei după dogoarea dejagată de asfalţ tinzi să le dai crezare.

Şi ar mai fi. Dar nu mai zic.

Deci, acestea fiind scrise, stimată doamnă caniculă, vrei să ne onorezi cu absenţa? Şi în drum spre un` te-oi duce, dacă te întâlneşti cu ploaia de vară, îi dai tu adresa noastră? Am impresia că s-a cam rătăcit. Dar să-i spui şi ei, să nu zăbovească prea mult pe la noi. Că noi suntem ospitalieri, dar…ne trece repede.

Şi ca argumente extra, uite nişte poze, cu copyright-ul de rigoare, dedicat autorilor necunoscuţi subsemnatei.

Pokemon GO HOME (?)

Publicat de Florentina Stan, 24 iulie 2016, 11:39

Lume, lume, iar s-a împărţit România în două. De data asta nu mai sunt de vină nici imigranţii, nici maidanezii, nici măcar opţiunile electorale. Vinovaţi sunt chiar buclucaşii de pokemoni – cel mai nou import în materie de tehnologie, care a trecut graniţele plaiurilor mioritice fluierând, fără viză sau paşaport. Acum, după ce ne-am trezit cu ei în ogradă, aruncă românii cu părerea proprie ba în stânga, ba în dreapta, cum că monstruleţii ăştia galbeni sunt – ba buni, ba răi. De fapt nu ei în sine, ci jocul care i-a adus din desenele animate, direct în vieţile noastre.

Ce-o mai fi dom`le şi asta? Se întreabă cei care nu sunt prieteni buni cu tehnologia. Ce să fie? Un joc. Concret, înarmat cu un telefon mobil, pe care în prealabil ţi-ai descărcat aplicaţia cu pricina, cu ochii aţinţiţi în ecran, porneşti la vânătoare de pokemoni, prin oraş.

O fi bine, o fi rău…

Şi fiindcă jurnalistului îi şade bine să fie obiectiv sau măcar să încerce, să vedem câteva argumente pro şi contra. Susţinătorii jocului spun că te scapă de depresie, îi face pe copii să nu mai stea lipiţi de scaun, în faţa calculatorului, jucând diverse alte jocuri, ci îi face să iasă în aer liber. Mai nou, s-a găsit şi o latură umanitară a jocului. Nişte oameni creativi au pus pe reţelele de socializare, poze cu copii din Siria, însoţiţi de pokemoni, doar-doar o avea lumea ochi şi pentru suferinţa. Cu scuzele de rigoare, că vă stric zen-ul, iată două dintre pozele cu pricina

Acum, să trecem la latura negativă a jocului, să nu facem echidistanţa să şchiopăteze.

Primele pe lista celor care sunt anti-pokemoni ar fi: dependenţa, faptul că ne transformă în mici zombi, care umblă de bezmetici cu ochii aţintiţi în telefon şi nu în ultimul rând, gradul de risc al jocului.

Psihologii spun că este un joc atât de captivant încât ajungi să ignori realitatea din jurul tău. Şi aici sunt câteva exemple, deocamdată de prin alte ţări. O busculadă generală s-a produs în Central Park din New York iar în California, doi tineri au căzut de pe faleză, în ocean, alergând după Pokemoni. În Florida, doi jucători au fost împuşcaţi, după ce proprietarul unei locuinţe a crezut că sunt nişte hoţi, iar în New Jersey, o femeie a fost salvată de pompieri, după ce a rămas blocată într-un copac dintr-un cimitir, în timp ce juca Pokemon Go.

Pentru că unora le vine cheful de vânătoare chiar când sunt la volan şi poliţiştii români au făcut un apel: „Puteţi găsi Pokemonii respectând regulile de circulaţie”.

Deci, or fi buni pokemonii ăştia? Lista cu argumente pro şi contra rămâne deschisă. Aşa cum, larg deschişi ar trebui să fie şi ochii împătimiţilor jocului.

D`ale cetăţenilor. Legea bunului simţ

Publicat de Florentina Stan, 24 iulie 2016, 09:35 / actualizat: 24 iulie 2016, 11:44

Deunăzi, vedeam cu toţii la TV, un primar proaspăt ales, adus cu duba Poliţiei la primăriei, pentru a-şi prelua mandatul, în mod oficial. De unde era adus? Din arest.

În faţa primăriei, l-au întâmpinat zeci de simpatizanţi, cu lacrimi şiroaie pe obraji, care-l ridicau în slăvi şi-i deplângeau soarta. În faţa televizoarelor, asistau la spectacol mii de români, fiecare cu părerea lui în braţe. Unii priveau revoltaţi, alţii ridicau din mână a lehamite, alţii se uitau înduioşaţi şi alţii se întrebau retoric: „unde-i dom`le justiţia, în ţara asta?”
Astăzi, justiţia a cuvântat. Într-un interviu la Radio România Actualităţi, ministrul Justiţiei, Raluca Prună, referindu-se la persoanele cercetate penal care candidează, a declarat că nu se poate reglementa la nivel de legislaţie bunul simţ dar că modul prin care se poate sancţiona acest lucru este votul cetăţenilor.
‘Persoana care este în cursul unei cercetari penale sau al urmaririi penale si care nu este înca o persoana condamnata este prezumata nevinovata. Acum noi nu putem reglementa la nivel de legislatie, cum sa spun, bunul simt – faptul ca daca eu ma aflu într-o procedura penala ar fi bine poate sa nu ma mai erijez într-un model pentru societate si sa ma prezint drept candidat care sa conduca cetatea. Sa conduca cetatea catre ce? Noi nu putem legifera asta, dar cred ca modul prin care putem sanctiona acest lucru este fiecare cu votul sau’, a afirmat Raluca Prună, la Radio România Actualităţi.
Aleşii ajunşi în faţa justiţiei susţin de regulă, că sunt nevinovaţi şi sunt victime ale unei prigoane. Alegătorii, ba îi cred – ba nu-i cred, ba-i simpatizează – ba aruncă cu pietre în ei, metaforic vorbind.

Deasupra tuturor controverselor e legea, care prevede clar că până în momentul în care judecătorul nu loveşte cu ciocănelul în pupitru şi nu dă o sentinţă definitivă, omul adus în faţa instanţei sub diverse acuzaţii, este considerat nevinovat. Şi în calitate de potenţial nevinovaţ poate chiar candida pentru o funcţie publică. Legea nu-i opreşte, după cum spune chiar ministrul Justiţiei.
Cu alte cuvinte, unde-i lege nu-i tocmeală iar unde nu e lege … dictează bunul simţ. Între timp, vuiesc opiniile şi acuzaţiile iar pamfletarii mai creativi propun chiar înfiinţarea Ministerului Bunului Simţ.

„Book-mobilul”. Instantaneul zilei

Publicat de Florentina Stan, 11 iunie 2016, 07:55

Cine a avut ochi să vadă a putut observa, la moment dat, pe o stradă din Constanţa, o apariţie mai puşin obişnuită: „Book-mobilul” – maşina anticarului cu super puteri.

Super puterea lui principală este îndrăzneala de a încerca să-şi câştige existenţa din cărţi, într-o vreme în care cuvântul „carte” îi duce pe mulţi cu gândul la Asul de treflă, şeptarul de caro, decarul de inimă roşie sau … de ce nu … la asul din mânecă.

Şi asta tocmai în oraşul în care „Casa de Cultură” conţine o sală de bingo şi un club de manele.

De prin pieţe. Autentic … congolez

Publicat de Florentina Stan, 15 martie 2016, 10:40

Dacă vrei să te simţi vreun fel de VIP, chiar dacă eşti celebru doar la tine în neam şi pe scara blocului, o idee ar fi să îţi iei lista de cumpărături şi să te duci într-o piaţă. Nici nu apuci să pui bine piciorul în incintă, că din spatele tarabelor răsuna voci mai cristaline sau mai grave, care-ţi dau „bună ziua” şi diverse produse, desigur contra cost. Doar produsele, să ne-nţelegem, „buna-ziua” încă e gratuită.
„Să vă dau roşii, domniţă!” – strigă o precupeaţă sau „Nişte ridichi, vă dau?” – strigă altă. „Io am salată proaspătă, numa` trei lei!” – zice o alta.
Şi în tot iureşul ăsta, faci ochii roată şi vezi pe alocuri nişte salate, ceapă şi ridichi. În resţ tarabe pline cu banane, portocale, ananaş rosii cherry, căpşune şi pere – deşi e abia martie. Ce mai – produse tradiţionale. Şi bunicii noştrii, în fundul curţii creşteau banane, ananaşi şi portocale, aşa-i? Nu-i de mirare că, privind tarabele, brusc, te simţi ca într-o republică bananieră.

Şi preţurile sunt exotice.
Roşii – 7 lei; în hipermarket sunt cel mult 5.
Banane – 8 lei; în hipermarket sunt 4 lei, cel mult 5.
Mere – 4 lei; în hipermarket sunt sub 2 lei.

Şi cât faci tu calculul preţ-calitate, zâmbetul de Oscar şi invitaţia precupeţei se mută asupra altui potenţial cumpărător. N-are vreme de pierdut. „Taim iz monei”, nu?

Profiţi de ocazie şi poţi să mergi mai departe. Ajungi undeva în capătul celălalt al pietei, unde dai peste bunul simţ, sub formă de ţăran. Încearcă să vânda ce îi creşte prin curte şi ce îi dau orătăniile de prin ogradă. Normal că n-are portocale, banane şi mere ceruite, ca precupeţele din linia întâi. Are doar nişte ouă de ţară, niste verdeturi, nişte ierburi de leac şi câteva nuci rămase de astă-toamnă. Chestii bio, dar fără eticheta pretenţioasă, care să te anunţe asta, aşa cum au produsele din hipermarket. Examinezi produsele şi cumperi ceva, simţind că în preţ intră şi o faptă bună: răsplăteşti munca omului.

Bine, atât cât mai ai ocazia. Anul ăsta, se pare că şi vremea „ţine cu ursu`”. Primăvara a jucat alba-neagra cu temperaturile, aşa că s-ar putea să ne luăm gândul de la puţinele fructe autohtone. Nu o spun eu, o spun pomicultorii, care sunt deja îngrijoraţi.

Alo? Vreau să reclam un fumător

Publicat de Florentina Stan, 7 februarie 2016, 10:13

Vestea că fumatul va fi interzis în toate spaţiile publice închise, inclusiv în localuri şi la locul de muncă, a adus bucurie în rândul nefumătorilor. „În sfârşit, vom scăpa de fumurile celor din jur şi vom putea respira liniştiţi” şi-au spus mulţi dintre ei.

Asta în timp ce, în tabăra cealaltă, clocotea revolta. „Cum aşa? Trăim într-o ţară liberă, fumăm unde vrem!” În cele din urmă, unii dintre ei s-au resemnat, după ce le-a venit un gând năstruşnic: „De unde să ştie Statul unde fumez eu? Şi dacă află, nu sting eu ţigara, până vine să mă prindă şi să mă amendeze?”

Dar Statul se gândeşte la toate.

Poate că nu are el ochi peste tot, să vegheze fiecare fumător şi să vadă când acesta duce mâna la buzunar, să scoată bricheta. Dar are cetăţeni de bază, care să-l anunţe. Aşa a apărut ideea ca fumătorii să fie reclamaţi. Încă se lucrează la detalii dar ideea este că printr-un apel telefonic, cetăţeanul poate să anunţe când cineva fumează într-un spaţiu închis.

Reclamaţiile „pe persoană fizică” ar putea fi chiar hilare:
” – Alo? Vreau să reclam un fumător. Vecinul de la 3 fumează pe scara blocului. Chiar acum!”
Iar de la celălalt capăt al firului, probabil i s-ar răspunde:
” – Mulţumim pentru apel. Trimitem chiar acum, un echipaj la faţa locului. Între timp, puteţi să ţineţi dumneavoastră fumătorul pe loc, să vă asiguraţi că nu fuge? Şi eventual să rămână şi cu ţigara aprinsă, să avem dovezi.”
Dar când vine vorba de persoane juridice, lucrurile se schimbă. N-ar fi de mirare ca proprietarii de restaurante să înceapă să se reclame între ei, că permit fumatul.
Una peste alta, conform principiului „fructul interzis e mai dulce”, probabil că mulţi fumători se vor simţi adevăraţi mafioţi, când îşi vor aprinde o ţigară într-un spaţiu închis, mulţumiţi că fentează sistemul. Pentru tinerii care fumează din teribilism, ar putea deveni chiar un motiv în plus de a fuma, un mijloc de a se simţi rebeli.
Între timp, spiritul rebeliunii a dat iama în unele localuri, care în plină agitaţie cu interzicerea fumatului, afişează în geamuri anunţuri de tipul „în această unitate, fumatul este permis”. Rămâne de văzut dacă afişele vor mai rămâne acolo şi după 16 martie.

foto: amfostacolo.ro

Mândria se întoarce. Ediţia 2015

Publicat de Florentina Stan, 1 decembrie 2015, 10:38 / actualizat: 1 decembrie 2015, 16:26

După ce în restul anului stă pitită pe unde poate, sătulă de şicanele la care e supusă de unii străini dar şi de unii din propriul neam, mândria de român începe să scoată nasul în lume, în prima zi a lui Decembrie.

Discret. Să nu deranjeze şi să nu fie acuzată că e demodată şi desuetă.

Cu bunul simţ clasic al ţăranului român, care nu omite să dea „ziua bună” tuturor celor pe care îi întâlneşte pe uliţă, mândria de român începe să bată pe la uşile sufletelor care îi ies în cale.

Unii îi închid uşa în nas şi îi spun că nu le e de nici un folos, alţii o primesc şi o cinstesc aşa cum pot.

Trist este că în fiecare an, mândria de român se zbate între două coordonate: paradele militare din capitală şi de la Alba Iulia – pe de o parte şi ceaunele cu fasole şi cârnaţi, din restul ţării – pe de altă parte.

Dacă aveţi norocul să vă aflaţi în Bucureşti sau Alba Iulia, imnul, militarii şi desfăşurarea de forţe poate vă vor face să zâmbiţi cu mândrie. Dacă în schimb, vă aflaţi prin alte oraşe, veţi afla că mândria de român trece prin stomac şi se asezonează cu fasole, cârnaţi şi discursuri prefabricate.

Nu lipseşte invocarea românilor care au făcut lucruri ieşite din comun, care au fost învingători, care ne fac să fim mândri.

Totuşi, 2015 vine cu elemente noi. În capitală, tinerii anunţă din nou că ies în stradă „Un altfel de 1 Decembrie ! Al nostru ! Fara parada si discursuri! NOI!” – aşa au denumit evenimentul, care are peste 10.000 de simpatizanţi declaraţi, pe reţelele de socializare.
„Ne vrem ţara înapoi” vor striga alţi 49.000 de oameni, dacă e să dăm crezare aceluiaşi site de socializare.

Şi la Constanţa se iese în stradă. De data aceasta nu pentru a protesta, ci pentru a cânta. Pentru a sărbători 1 decembrie altfel. Ce-i drepţ le-a cam fost tăiată craca de sub picioare, pentru că locul în care urma să se desfăşoare evenimentul s-a transformat în şantier în lucru, taman în zi naţională, zi liberă de la muncă pentru tot românul.

Concluzia? Lipseşte. Mai bine o înlocuim cu o urare: „La mulţi ani” (buni) România!

# Colectiv. Despre oameni, despre foc, despre speranţă

Publicat de Florentina Stan, 6 noiembrie 2015, 14:09

D`ale cetăţenilor: Barza nu mai decolează după ora 16.00

Publicat de Florentina Stan, 10 octombrie 2015, 16:25 / actualizat: 10 octombrie 2015, 20:15

Există copii insomniaci, care se hotărăsc să vină pe lume în creierii nopţii. Probabil mizează pe faptul că îi va aştepta cineva la ieşire, să le spună oficial, „bine ai venit pe lume”. Preferabil un doctor, o asistentă medicală, o persoană specializată în astfel de formalităţi. Cel puţin aşa era pe vremea mea, când chiar şi aproape de miezul nopţii, s-a găsit o asistentă sictirită de viaţă, să mă scoată la lumină. Ei, ăştia mici de acum, nu mai au nici măcar norocul ăsta.

La Mangalia, femeile nu mai pot naşte după ora 16.00, pentru că nu mai are cine să le asiste: spitalul nu are suficiente moaşe şi medici. Bebeluşii care se încăpăţânează să vină pe lume, după ora respectivă, au parte de o călătorie cu ambulanţa, până la Constanţa. Dacă au noroc şi dacă nu e traficul prea aglomerat, poate ajung în timp util. Dacă nu, pe certificatul lor, la locul naşterii ar trebui să scrie, de exemplu, „Bulevardul 1 Mai colţ cu Bulevardul 1 decembrie 1918”.

Dar nu contează, sănătoşi să fie. Măcar ei, că sistemul sanitar nu mai e de mult.

Da` salariu`? Cât e salariu`?

Publicat de Florentina Stan, 20 august 2015, 19:43

Nu e vară în care la TV să nu vedem interviuri cu turiştii cu dare de mână, care îşi fac veacul prin staţiunea Mamaia. Scenariul e acelaşi: Ea – turista, aşezată comod pe şezlong, e întrebată de reporter cât a cheltuit weekend-ul ăsta la mare. Vizibil deranjată de întrebare şi copleşită de importanţa cu care s-a autoînzestrat, diva răspunde în sictir: „Vreo 3.000”. „De lei?” întreabă reporterul naiv. „De euro” răspunde dumneaei, cu ironie.

Desigur există şi varianta masculină. El – Don Juan de capitală, se zbânţuie prin club. Reporterul îl bagă în seamă iar el îşi îndreptă privirea împăienjenită spre cameră şi urlă, să vadă fraierii că el se distrează la mare. De data asta, întrebarea e la timpul viitor „Cât ai de gând să cheltui în seara asta în club?” El, simulează un hohot de râs şi răspunde: „Vreo 2.000 de euro, nu ştiu. Banii nu contează, important e să ne distrăm”

Văzând schimbul ăsta de replici la TV, amărâtul de telespectator care strânge bani tot anul să ajungă şi el la mare prin septembrie, când cazarea e la reducere, se gândeşte în sinea lui: „Ce-or munci frate ăştia de au atâţia bani. Că mi-aş depune şi eu un CV”. Cu siguranţă şi reporterul îş pune aceeaşi întrebare, dar instictul de supravieţuire e mai puternic decât curiozitatea.

De la un timp, şi cei de la ANAF încep să-şi pună nişte întrebări. Au făcut o listă neagră cu vreo 300 de cetăţeni, care cu un salariu mic au cumpărat case mari şi i-au mai împrumutat şi pe alţii şi acum vor să-i ia la bani mărunţi. Procesul e în plină desfăşurare, deci încă nu ne putem pronunţa asupra eficienţei lui. Să-i dăm timp să acţioneze.

Medicii, ministerul şi share-ul

Publicat de Florentina Stan, 17 august 2015, 09:21

S-au lipit românii de reţelele de socializare, mai ceva ca marca de scrisoare. Dimineaţa la cafea, în drum spre serviciu, la serviciu, atunci când ies în oraş cu prietenii, românii sunt pe facebook. Dau like-uri, anunţă ce fac, ce nu fac, ce le place, ce nu le place, ce gândesc.

Mai nou, negocierile dintre sindicate şi autorităţi se poartă tot pe reţelele de socializare. Cel mai recent caz este cel al medicilor, care reuniţi într-un grup pe celebra reţea de socializare, ameninţă cu greva generală şi cu demisia în masă. Pesemne că postarea a ajuns şi în news feed-ul ministrului Sănătăţii, care mai mult ca sigur nu a dat like, dar a luat atitudine, pe propria pagină de facebook, desigur. Prin „a luat atitudine” a se înţelege „a făcut promisiuni că totul se va rezolva”. Cum? Cu organizarea de discuţii căutătoare de soluţii şi cu un share dat ministrului de finanţe şi primului ministru, să afle şi ei care e statusul medicilor.

Acum, probabil că medicii aşteaptă un update, ca să vadă dacă dau sign-out din sistemul sanitar românesc sau rămân să lupte în continuare cu viruşii. Până la noi decizii, bolnavii îşi pot da în continuare check-in în spitale şi cabinete, neapărat cu cardul de sănătate la purtător. Doar aşa medicii le vor da like la reţetă.

Cum să (nu) îţi alegi locul de plajă

Publicat de Florentina Stan, 3 iulie 2015, 13:44

Cum dă vara-n calendar, Constanţa e sub ocupaţie. „Poporul invadator” poate fi recunoscut după ţinuta colorată şi uneori – exagerat de lejeră, mersul agale şi privirea omului făr`de griji. Aparent. Ei de fapt au o grijă: să înmagazineze cât mai multe ultraviolete. Poate de-aia sunt mai tot timpul pe plajă. Li se spune generic turişti şi mai au o caracteristică: sunt mai bronzaţi decât orice localnic va fi vreodată. Te duci spre serviciu – dai de ei. Se duc la plajă. Te întorci de la serviciu, iar dai de ei. Iar se duc la plajă. Vrei să-ţi parchezi maşina, n-ai unde. Ei sunt la plajă şi parcarea e plină cu maşinile lor.

Dar ce se întâmplă când te duci şi tu, localnicule, la plajă? Ei bine, trebuie să ţii seama de o seamă de reguli. Pot fi valabile şi pentru turişti.

Spre exemplu, locul perfect de plajă trebuie să fie aproape de apă, că altfel te simţi ca Moise-n deşert. Dacă nu vrei să pleci cu creierii făcuţi acordeon, trebuie să eviţi instalarea între terase sau beach baruri. Atunci când două melodii total diferite se suprapun … nu-i de bine.

Şi să nu uităm de vecinii de prosop. A se evita turistu` portavoce – al cărui glas răsună pe o rază de 10 metri pătraţi, copilu` claxon – ăla care urlă din orice, copilu` grădinar – ăla care vrea să cearnă tot nisipul de pe plajă fix în ochii tăi. Şi nu în ultimul rând, a se evita adolescenţii – care la fiecare cinci cuvinte rostite invocă organul cu care gândesc ei şi turistu` inspector – ăla care vine la plajă numai să-şi clătească ochii. Să şi-i clătească domn`le în mare.

Ce mai citim azi? O carte? Nu, citim pereţi

Publicat de Florentina Stan, 27 iunie 2015, 15:52 / actualizat: 28 iunie 2015, 10:42

Era o vreme când cu toţii evitam să ne aruncăm privirea spre câte-un perete care, de bună voie şi neavând încotro, găzduia nişte litere. Acum, situaţia s-a schimbat. Scriitoru` de perete nu mai dă lecţii de anatomie explicită, ci filozofează, face declaraţii de dragoste, face politică, se răfuieşte sau pune întrebări retorice.

„Constanţa e locu`/ aici începe şi se termină totu`”

„Un oraş minunat”

„Ea e o piesă de artă pe care fiecare artist se străduieşte să o înţeleagă”

„It`s all gone Mazăre”

„Hai să ne petrecem timpu` dacă tot îl pierdem”

„Îţi trăieşti visul?”

„Sarmale + cola = love”

„Cine citeşte e prost”

„Casă luată de mafia retrocedărilor din România”

„Mă gândesc la tine, în multe feluri, foarte des”

„Poate fi un început”

Concluzia nu poate fi decât una. Românul s-a născut poet, dar n-a avut bani de caiet. Aşa că a scris pe pereţi.

Un oraş minunat. Cu oameni minunaţi

Publicat de Florentina Stan, 14 iunie 2015, 12:42

Trebuie să recunoaştem – aşa este, un oraş minunat. Te uiţi la el şi te minunezi: wow, a mai crescut un bloc între blocuri; ia te uită, Dorel iar face şanţuri la noi în cartier; ups, parcă groapa asta nu era aici ieri; ia te uită încă un centru comercial. Şi tot aşa.

Dar trebuie să recunoaştem că şi noi suntem nişte minunaţi. Minunaţi şi harnici. Când ne apucăm de o treabă: o asfaltare, o reparaţie de conductă, o meştereală de orice fel, apăi ne ţinem de ea. Zile, săptămâni, chiar luni de zile lucrăm la ea, încet şi tacticos, până o dăm gata.

Dar am putea fi şi mai minunaţi. Ce minunaţi am fi, dacă nu am mai asculta muzică dată la maxim, să răsune tot blocul sau dacă nu am mai transforma mijloacele de transport în comun în discoteci ambulante, atunci când avem noi chef să ascultăm maneaua preferată. Dacă ne-am strădui să nimerim coşul de gunoi atunci când avem ceva de aruncat. Dacă am bea un ceai de tei, înainte de a ne urca la volan, aşa încât să nu mai claxonăm ca apucaţii prin intersecţii şi să le dăm răgaz amărâţilor de pietoni să traverseze în mers, pe trecere şi nu în fugă.

Da, şi ce minunaţi am fi dacă dacă ne-am strădui să fim mai civilizaţi şi mai responsabili şi ne-ar durea puţin sufletul de problemele cotidiene, în general, nu doar atunci când ne afectează pe noi în mod direct.

Dar cum ziceam, suntem minunaţi. Avem un singur defect: suntem veşnic nemulţumiţi. Oare de ce?

Infractoarele-s pe val, în sezonul estival

Publicat de Florentina Stan, 8 iunie 2015, 21:30

Facerea de bine şi … dragostea de mamă. Sigur aţi auzit vorba şi probabil aţi spus-o cu năduf atunci când vreo faptă bună v-a fost răsplătită – nu cu mulţumiri, ci cu rău. Ei, vorba asta e din nou valabilă pe litoral.

Scenariul e după cum urmează. Într-un magazin, un copil cere o îngheţată vânzătoarei. Numai că nu are bani suficienţi. Cineva săritor, care aşteaptă la coadă se oferă să-i plătească vânzătoarei diferenţa. Încântat că a făcut o faptă bună, bunul samaritean iese din magazin, unde e aşteptat de mama copilului, care începe să-l acuze de pedofilie, că i-ar fi dat bani copilului, având intenţii nu tocmai ortodoxe. Bunul samaritean poate chiar să facă o excursie cu duba, până la sediul Poliţiei, dacă nu îi dă aşa-zisei mame nişte bani, cât să facă uitată întâmplarea.

Pe povestea asta scrie mare, cu litere de tipar ÎNŞELĂCIUNE şi i-ar putea face invidioşi până şi pe cei mai creativi scenarişti de la Hollywood.

Da, ştiu, viaţa de grea, cheltuielile mari şi înşelăciunea aduce bani obţinuţi uşor. Dar situaţia este condamnabilă dintr-un infinit de puncte de vedere. Staţi liniştiţi, o să enumăr doar câteva:

1. Cât de lipsit de scrupule să fii, ca în lumea asta tot mai meschină, să îţi baţi joc de un gest de omenie? Te gândeşti că omul pe care l-ai înşelat tu, se va gândi de două ori, pe viitor, înainte de a face un gest de omenie, de a întinde o mână de ajutor unei fiinţe aflate în pericol? Poate chiar copilul tău va pica în mâna unui pedofil adevărat şi nimeni nu îl va ajuta, pentru că s-ar gândi că este încă o înşelătorie.
2. Cât de distrus să fii, ca părinte, să îţi foloseşti copilul în aşa fel? Să-l transformi într-o victimă – chiar şi închipuită. Pentru ce fel de viitor îl pregăteşti pe copilul ăla? Pentru un viitor în care va crede că orice e permis pentru a obţine bani?

3. Cum îi protejează autorităţile pe aceşti copii?

4. Dacă eşti român şi ţi se întâmplă asta, o mai scoţi la capăt cumva. Dar dacă eşti turist străin – învăţat cu civilizaţia, nu ştii o boabă de română şi te trezeşti în centrul unei crize de isterie şi apoi săltat cu duba, ce te faci? Ce impresie îţi faci de ţara în care se întâmplă asta, de oamenii care trăiesc aici? Îi vei primi cu braţele deschise când ei vor fi cei care vor veni în ţara ta, să muncească cinstit sau pur şi simplu ca turişti?

În concluzie, nu vă lăsaţi înşelaţi dar nici nu vă lăsaţi descurajaţi în a face un bine. Căscaţi bine ochii şi nu lăsaţi o ceată de infractori să vă transforme într-o victimă sau într-un om lipsit de suflet. Ei ar trebui să se teamă, nu noi. Cât despre copiii lor, Doamne-ajută să nu deprindă obiceiurile părinţilor.

Euforia dinaintea BAC-ului

Publicat de Florentina Stan, 5 iunie 2015, 14:32

Dacă se întâmplă să auziţi zarvă mare, claxoane şi ţipete – nu intraţi în panică. Nu ne invadează ruşii. Sunt doar liceenii care au un puseu de entuziasm, frate cu isteria.

Dacă vă număraţi printre cei care au terminat liceul acu un secol şi au sărbătorit pe acorduri de Gaudeamus Igitur, cu lacrimi în colţul ochiului şi înfulecând o felie de tort, de pe o farfurie de unică folosinţă, în sala de clasă – poate vi se pare puţin deplasat.

Dar acum alta e moda. Te urci în maşina făcută cadou de tăticu` şi mămica, îi iei cu tine şi pe colegii mai puţin norocoşi şi porniţi glonţ spre primul club, ieşiţi pe jumătate pe geamul maşinii şi urlând încontinuu.

Staţi liniştiţi, euforia le trece repede. Cam odată cu mahmureala de a doua zi. Nu de alta, dar urmează BACu`. Altă distracţie.

Tramvaiul n-a dispărut. Tramvaiul se transformă

Publicat de Florentina Stan, 4 iunie 2015, 15:18

Începând de joi, vreme de câteva zile, prin Constanţa o să circule un autobuz electric. Staţi liniştiţi, nu curentează. Nici măcar la buzunar, căci călătoria este gratuită. Deocamdată, că-i de probă; un fel de tester, ca la parfumuri.

Totuşi, o să vă întrebe de sănătate vreo doi angajaţi de la RATC: cum vi se pare autobuzul, ce sugestii aveţi etc.

Povestea cu autobuzele astea electrice este că nu merg cu benzină, deci nu poluează aerul – aşa cum bine ştiţi. Merg pe bază de curent electric, la fel ca răposatele tramvaie, pe care nişte oameni luminaţi le-au scos din circulaţie acu` câţiva ani, din motive bine-întemeiate, dar mai mult de ei ştiute.

Deci, noul autobuz este un fel de tramvai dat pe silent: nu face zgomot, nu merge pe şine, consumă curent dar nu prin fire electrice, ci se alimentează printr-o baterie, care trebuie încărcată, întocmai ca bateria unui telefon. Aşadar, spre deosebire de tramvai, nu rămâne blocat în trafic dacă îi pun piedică maşinile parcate fix în calea lui.

Cu preţul, e o altă discuţie. Autobuzele electrice sunt ceva mai scumpe decât cele obişnuite dar specialiştii spun că pe termen lung e mai rentabil. Plus că aerul zice bogdaproste că mai scapă de gazele de eşapament.

Însă, ce ne interesează pe noi, cetăţenii utilizatori de transport în comun, este următorul aspect: „da` biletu`? Cât va costa biletu`”. Ei, deocamdată nu se ştie, dar cum aflăm, cum vă spunem. Parol.

(opinii) Codrul – frate cu românul. Sau nu?

Publicat de Florentina Stan, 10 mai 2015, 16:23 / actualizat: 10 mai 2015, 18:18

Pe vremuri, codrul era frate cu românul însă în ultimii ani, fraternitatea a cam pierit în zgomot de drujbă. Aşa se face că defrişările au lăsat România cu mai puţin de jumătate din suprafaţa împădurită pe care o avea în 1989. Nu se mai poate fura ca-n codru, pentru că s-a furat chiar codrul – cum spunea un clasic în viaţă. Ecologiştii au strigat în gura mare să se facă ceva, au făcut campanii, pagini de facebook şi au organizat proteste.

Într-un târziu, zgomotul copacilor trântiţi la pâmânt – nu de vânt, ci de lăcomie şi nepasare – a ajuns până la DNA. Dosarul retrocedărilor a dus la răcoare, la loc fără verdeaţă, nume sonore.

Parlamentarii au pus şi ei umărul şi au votat un nou Cod Silvic, primit bine de unii dar contestat de altii, examinat şi reexaminat, modificat şi amânat timp îndelungat. Săptamâna viitoare, se întoarce pe masa deputaţilor.

La rândul său, Ministerul Mediului a inventat “Radarul Padurilor”- sistem menit să le taie craca de sub picioare celor care taie ilegal copaci şi îi transportă în văzul lumii, pe soselele patriei iar şefa Ministerului a lansat – si aici la Constanta – apelul ecologist “împaduriti!” pe care deocamdată, l-au auzit doar nişte ONG-uri şi câţiva elevi de liceu.

Corpul de Control al primului ministru a făcut controale, a constatat posibile infracţiuni şi a sesizat DNA. Se pare ca problema padurilor va ajunge si în Consiliul Suprem de Aparare a Tarii. Între timp, proteste. Cine, unde, când si de ce le organizeaza, nu comentez.

Unii vor din mâna a lehamite si vor zice ca avem probleme mult mai mari decât asta cu copacii. Corect. Dar încercaţi să le spuneţi asta oamenilor care se uită cum casele lor o iau la vale, pentru că pământul de sub ele se surpă.

Natura are si ea legile ei, asa cum am învatat la geografie, noi cei care am mai trecut pe la scoală şi am înţeles că rolul unui copac nu este doar să ne facă umbră atunci când iesim la gratar şi să serveasca drept materie primă pentru noua noastră mobilă de bucătărie. Mai are şi alte misiuni.
Zic şi eu, că doar comentariile sunt libere iar faptele sacre.

P.S. Nu fac lobby pentru protestele ecologiştilor. Mai degraba pentru copaci.

Nepricepere sau minune?

Publicat de Florentina Stan, 9 mai 2015, 11:16

Face ce face sistemul sanitar şi iar ne captează atenţia. Ştirea care a făcut înconjurul presei în ultimele 24 de ore este din Arad, mai exact de la morga de acolo, unde o femeie declarată decedată la Urgenţă, s-a trezit la viaţă, înainte de autopsie.

S-a trezit la timp, ar putea spune cei care au un simţ al umorului mai macabru. Însă problema e alta. Sigur, dacă e vorba de o minune, Doamne-ajută, la mai multe – deşi ştiu că mă veţi acuza de naivitate.

Dar dacă este vorba doar de o culpă medicală?

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine nu mă încântă deloc ideea că în spitalele româneşti sunt şi medici care nu ştiu să deosebească un pacient viu de unul mort, fie el şi în moarte clinică. Deşi, cazurile de pacienţi operaţi la piciorul sănătos sunt deja clasice şi nu mai miră pe multă lume.

Deocamdată, subiectul e învăluit în mister, pentru nici familia şi nici reprezentanţii spitalului nu vor să se afle prea multe, ceea ce până la urmă e lesne de înţeles. Oricum, nelipsita anchetă demarată şi în acest caz, ar urma să facă lumină.