Ne pregătim să pășim în Noul An, cu emoție numărăm orele și dorințele, ne gândim la 2025 cu nostalgie și la 2026 cu speranță și cu încredere că ne va fi mai bine.
Așa este astăzi, dar așa a fost dintotdeauna! În urmă cu 2000 de ani, anticii din Cetatea Tomisului aveau, ca și noi, multe motive de sărbătoare în luna decembrie.
Își făceau daruri, se îmbrăcau cu cele mai bune haine și își spuneau urări de bine pentru anul ce vine!
Despre Saturnalia, despre petrecerea și superstițiile din noaptea dintre ani, de ieri și de astăzi, ne vorbește arheologul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, Ana Hamat, într-un interviu realizat de Silvia Pascale.
În Dobrogea, tărâm bogat în tradiții, mituri și povești, s-au păstrat forme arhaice ale obiceiurilor de iarnă, vechi de mii de ani.
Un exemplu în acest sens este colindatul cu măști, practicat și astăzi în câteva comunități din nordul județului Tulcea, un rit ce îmbină cântecul, jocul și recuzita ceremonială pentru a alunga spiritele rele înaintea începerii noului an.
Cu detalii vine etnologul Alexandru Chiselev, cercetător la Muzeul de Etnografie și Artă Populară din Tulcea.
„Ce se păstrează astăzi, bineînțeles, într-o formă adaptată societății noastre moderne, este colindatul cu măști. Avem la noi în județ moșoiul de la Luncavița. În trecut era și la Rachelu, un sat apropiat, la Rachelu era varianta cu moșoi și moșoicuță. Un alt obicei de tipul colindatului cu măști este oleleul de la Măcin. Cam acestea ar fi, să zicem, formele cele mai spectaculoase ce păstrează, pe lângă colindele foarte vechi, și recuzita aceasta ceremonială sub tipul măștii, o mască totală, practic, dacă stăm să ne gândim, începând cu fața și terminând cu restul corpului, realizată în trecut din materiale naturale. Și astăzi se păstrează, această tendință. Masca este realizată din cătrună în cazul moșoiului, la oleleu apare blana. Bineînțeles că de-a lungul timpului au intervenit și inovațiile, florile artificiale, beteala și alte elemente, dar ele nu schimbă în esență structura măștii respective și structura obiceiului.”
În spatele acestor practici stă o credință legată de reînnoirea timpului. Masca nu este un simplu obiect de recuzită, ci un instrument prin care se încearcă îndepărtarea răului și pregătirea unui nou început. Tocmai de aceea, la final, ea trebuie să dispară, povestește Alexandru Chiselev.
„Toate aceste măști se realizau în trecut de meșteri specializați din localitățile respective. Se spune că oamenii se mascau, începeau să sune din tălăngi, pocneau din bice, în ideea de a alunga forțele răului, de a ajuta cumva natura și noul an să se nască, astfel încât anul vechi și tot răul trebuiau să moară. La final, aceste măști erau distruse, erau ciopârțite, erau arse, erau îngropate, în ideea că ele ar fi acaparat o parte din toate aceste energii negative și trebuiau să dispară de pe fața pământului.”
Aceste obiceiuri nu au fost întotdeauna privite cu ochi buni de către biserică. Ele păstrează elemente arhaice, precreștine și funcționează după alte reguli decât cele religioase.
„Un alt aspect interesant este că cei care se mascau în trecut nu prea aveau dreptul să mai intre în biserică timp de un an sau șapte, pentru că preotul poate că nu accepta foarte bine aceste obiceiuri care au clar o tentă precreștină. Poate acesta ar fi lucrul cel mai important de la care ar fi trebuit să începem: în cadrul sărbătorilor de Crăciun avem clar un element, un substrat precreștin, păgân și stratul creștin legat de nașterea Mântuitorului. Bineînțeles, avem și colindele religioase care au pătruns cumva în lumea satului prin influență livrescă și au fost însușite și de oamenii bisericii, dar și de restul suflării creștine. Și este foarte frumos că acest sincretism există și în momentul de față. Chiar dacă noi ne considerăm o societate care a evoluat de-a lungul timpului, încă tindem către acest substrat, către aceste rădăcini foarte, foarte vechi, arhaice, care nu dispar, mai mult se adaptează realității societății de astăzi.”
Obiceiurile din Dobrogea nu sunt izolate. Ele fac parte dintr-un spațiu cultural mai amplu, în care forme, personaje și gesturi rituale au circulat de-a lungul timpului, explică cercetătorul.
„Ce avem noi în Dobrogea? Avem obiceiuri care își găsesc corespondența în întregul spațiu balcanic, dar și la nivelul țării. De exemplu, moșoii, ca morfologie a măștii, duc foarte mult către alte obiceiuri de mascați din zona Moldovei, doar că acestea sunt cumva grupate către Anul Nou. La noi acesta ar fi un element de noutate, că apar colindele cu măști în cadrul sărbătorilor de iarnă, deci acum în Ajun și în ziua de Crăciun. Și vedeți, ce se întâmplă la Luncavița este, cred că, un fapt benefic pentru că moșoaiele au devenit cumva un brand al comunității respective. Oamenii sau autoritățile și-au dat seama că tradiția poate să fie valorificată într-un mod durabil, astfel încât, pe lângă faptul că noi sărbătorim, putem să atragem și turiștii pentru a trăi alături de noi aceste momente deosebite de sărbătoare.”
În ultimii ani, aceste tradiții au dobândit o nouă funcție. De pildă, la Luncavița, au început să vină tot mai mulți vizitatori curioși să vadă cum se sărbătorește Ajunul Crăciunului prin aceste locuri.
„În cazul moșoaielor, într-adevăr, au evoluat puțin în sensul spectacularizării tradiției. Exista un singur mascat, un singur moșoi, doar că, în momentul de față, cred că avem în jur de doisprezece. Cumva s-a creat o nouă resemnificare, pentru că tradiția, de-a lungul timpului, se resemnifică în funcție de foarte multe contexte, fiecare moșoi amintind poate de lunile anului, de apostoli, dar, în esență, colindul rămâne elementul cel mai important și este păstrat de bătrânii satelor și transmis tinerei generații, școlilor. Poate că, de multe ori, tradiția se păstrează prin instituționalizare. Și festivalurile acestea școlare au rolul de a păstra, poate de a recupera anumite formule verbale dispărute de-a lungul timpului și de a conștientiza tânăra generație că ei chiar au o comoară pe care trebuie să o păstreze și să o ducă mai departe.”
Potrivit etnologului, odată cu avansul tehnologic, modul în care tinerii se raportează la aceste tradiții s-a schimbat în mod fundamental.
„În ultima perioadă, tinerii, poate și datorită apariției rețelelor sociale și a tuturor acestor forme de interacțiune, poate că li se pare că anumite elemente sunt deja desuete, că sunt învechite. Există în prezent persoane care încearcă să ducă mai departe această tradiție și să o transmită cât se poate de bine pentru cât mai multe generații. Nu putem să știm niciodată până când și până unde vor merge aceste colinde.”
Dar pentru Alexandru Chiselev, aceste obiceiuri nu sunt doar subiect de studiu, ci fac parte din experiența personală. Cercetătorul tulcean își amintește cum se colinda odinioară în satul bunicilor săi.
„Mă gândesc cu nostalgie când eram și eu copilandru, flăcău și mergeam cu colindul în localitatea C.A. Rosetti. Cred că am fost ultima ceată de flăcăi care mergea cu colindele foarte vechi. Unul dintre ele se numește «Într-o Sfântă Duminică», dura vreo douăzeci de minute. Existau câteva colinde foarte interesante, exista o așa de mare plăcere și din partea noastră și din partea gazdelor de a colinda. Darul nu cred că era cel mai important lucru care ne mâna, ne motiva în acel moment, pentru că, de foarte multe ori, când mergeam pe la case cu oameni mai puțin înstăriți, ofeream noi, dar era ideea aceea de a colinda casa respectivă pentru a avea un an cât mai bun. După care, cred că a existat o rupere de generații și colindul s-a cam pierdut în localitatea respectivă. Astăzi, cu greu, dacă se mai adună câțiva tineri pentru a merge cu colinde, forme mult mai ușoare, simplificate, dar e bine și așa până la urmă, pentru că important este că încă se mai merge. Și poate și datorită acestui fapt colindul a fost introdus și în UNESCO, colindul de ceată bărbătească, și este până la urmă o valoare a patrimoniului imaterial al țării noastre cu care ne mândrim și pe care trebuie să o ducem mai departe, vrem nu vrem.”
Boboteaza este o sărbătoare creștină care se celebrează anual la 6 ianuarie, înaintea sărbătorii Sfântului Ion. De asemenea, Boboteaza marchează încheierea sărbătorilor de iarnă dedicate Crăciunului, fiind o sărbătoare a purificării naturii, a apelor de forțele răului.
Boboteaza reprezintă, de fapt, sărbătoarea dedicată botezului Domnului în apa Iordanului. Această sărbătoare, a Bobotezei, mai este cunoscută și sub numele de “Epifanie”, “Teofanie”, “Arătarea Domnului” sau “Descoperirea cuvântului Întrupat”.
De obicei, în această perioadă în țara noastră este foarte frig, de unde și expresia “gerul Bobotezei”.
În această zi, de Bobotează, există tradiția conform căruia preoții sfințesc toate apele din care oamenii vor lua, mai apoi, pentru a stropi gospodăriile, casele și animalele, păstrând restul apei în sticle, pentru leac.
În satele și orașele traversate de râuri există obiceiul ca preoții să arunce crucea în apa înghețată, iar tinerii curajoși au datoria de a o scoate la mal. Se spune, conform tradiției și credinței, că cel care va face asta va avea parte numai de bine și va fi ferit de toate bolile.
Se crede, conform spuselor populare că, la Bobotează, când preotul moaie crucea în apă, toți dracii ies din ape și rătăcesc pe câmpuri până ce se termină sfințirea apelor. Nimeni nu-i vede, în afară de lupi, care se iau după ei și unde-i prind acolo îi sfâșie. Din această cauză, există și superstiția conform căreia nu ai voie să lași rufe pe sârmă deoarece, dracii, în fuga lor, se pot ascunde printre ele., scrie traditii-superstiții.ro.
Totodată după Bobotează nu se spală cămășile două săptămâni deoarece apele sunt încă sfințite.
În ziua de Bobotează bătrânii spun că dacă vremea e frumoasă, atunci anul va fi bogat în pâine și pește.
Dacă la Bobotează vremea a fost rece, atunci după ieșirea cu „Iordanul” se va înumia, iar dacă vremea a fost caldă, atunci se va înăspri.
Toate obiceiurile și tradițiile legate de Bobotează au ca și scop, pe de o parte, alungarea spiritelor rele care circulă libere de la Crăciun, iar pe de altă parte, urmăresc atragerea belșugului în anul ce va urma.
Nu mult ne mai desparte de finalul lui 2022, un an plin, care parcă a trecut într-o clipită. Sunt câteva tradiții pe care românii care vor să aibă un 2023 bun le respectă cu sfințenie, însă cele mai importante sunt două: să porți roșu și să ai bani la tine la trecerea dintre ani.
Fiecare dintre noi își dorește un an mai bun, mai prosper și cu sănătate, mai ales că 2022 a fost unul încărcat cu emoții, din cauza ultimelor evenimente istorice. Dacă vrem ca toate dorințele noastre să se împlinească este foarte important să ținem cont de aceste obiceiuri, pe care bunicii ni le-au indus, în speranța norocului.
Pentru început, de ce trebuie să porți roșu în noaptea dintre ani?
Roșul simbolizează viață, putere, dorință și dragoste. Totodată, poate fi considerată o culoare a extremelor, fiind una dintre cele mai puternice și intense culori primare. De cealaltă parte, bătrânii sunt de părere că femeile care poartă rochii pentru Revelion roșii se vor bucura în 2023 de noroc și multă fericire, vor fi iubite și apreciate; iar femeile singure au toate șansele să își găsească ursitul.
Nu doar femeile trebuie să poarte roșu, cât și bărbații, pentru a se bucura în anul următor de relații amoroase prospere. În ceea ce îi privește pe copii, culoarea roșie îi protejează de deochi, iar pe mame de spiritele malefice din noaptea dintre ani.
Trebuie menționat că dacă nu ai un obiect vestimentar roșu poți purta un colier sau o piesă de lenjerie intimă roșie; astfel, energiile negative vor dispărea, făcând loc fericirii și iubirii.
De ce să ai bani în buzunar de Revelion?
O altă superstiție din bătrâni spune că trebuie să ai bani în buzunar în noaptea dintre ani, atunci când ceasul indică ora 00:00, pentru ca noul an să îți aducă succes pe plan financiar. Pe lângă banii din buzunare ar fi bine să ai și bijuterii sau alte accesorii, ca să te bucuri de prosperitate (în special aur și argint).
Totodată, superstițiile spun că miezul nopții nu trebuie să te prindă cu datorii, altfel vei fi dator tot timpul anului. De asemenea, evită să împrumuți bani, indiferent de situație. Ca anul să îți meargă bine pe plan financiar nu trebuie să cheltui bani în ultima și prima zi din noul an.
Alte superstiții pentru noaptea dintre ani
Se spune că dacă mănânci 12 boabe de struguri în noaptea de Revelion vei avea noroc în 2023. Acestea simbolizează prosperitatea, bogăția, și trebuie să mănânci exact 12, pentru că semnifică lunile anului.
O altă superstiție spune că în noaptea dintre ani nu trebuie să mănânci pui, ci pește. Acesta te va ajuta să treci prin obstacole și necazuri mai ușor, așa cum peștii înoată în apă. Totodată, este chiar indicat ca primul aliment pe care îl consumi în 2023 să fie pește.
De asemenea, la 12.00 noaptea trebuie să ai, neapărat, un pahar de șampanie în mână, pe care să îl bei până la fund. Astfel, toate dorințele pe care ți le-ai pus se vor îndeplini, iar anul va fi prosper.
O altă tradiție, de această dată internațională (Columbia sau alte țări în care se vorbește limba spaniolă) spune că trebuie să îți împachetezi lucrurile într-un bagaj și să te plimbi cu el prin casă sau în zona unde locuiești, la miezul nopții. Astfel, noul an îți va deschide oportunități de călătorie.
În cazul fetelor nemăritate, care își doresc să găsească ursitul, în noaptea dintre ani trebuie să pună într-un vas cu apă busuioc, o ramură de măr și o monedă. Astfel, îl va visa pe Făt-Frumos.
Nisipari (Caratai) – o veche așezare în apropierea comunei Castelu, aflată la 35 de km de Constanța și 14 km de municipiul Medgidia, păstrează și astăzi urmele multiculturalității ce face din Dobrogea un ținut aparte.
Cei mai vechi locuitori ai așezării erau tătarii. Acum mai bine de 150 de ani satul număra peste 500 de familii de tătari, unde existau și trei geamii. Din păcate, în localitate a mai rămas doar o singură geamie, construită în anul 1854. Prin măreție, frumusețe și amplasament, lăcașul de cult se număra printre monumentele istorice din zonă.
În trecut localitatea Caratai (denumirea dată de tătari satului Nisipari), era renumită și pentru cele nouă feluri de botka (pilaf) și era cunoscută sub denumirea de „Dokiz botkali Karatai” (Caratai – satul cu cele nouă feluri de pilaf).
Satul Nisipari se numea, iniţial, Karatai, ceea ce însemna „Mânzul negru”, sub acest nume se găsește şi pe o stampă din anul 1828, realizată de Hector de Beam.
Cercetările făcute de renumitul istoric, Prof. Univ. Dr. Gheorghe Dumitrașcu, fiu al satului Nisipari scot la lumină unele afirmații în privința denumirii acestei localități: „Odată cu emigrarea tătarilor din Crimeea, a venit și un tătar bătrân cu doi măgari negri la căruță (Kara-negru, Tai-mânz), de unde și denumirea de Karatai-Caratai. Din poveștile în legătură cu tătarii din localiate reținem următoarea: In sat trăiau tătari, chiar şi atunci când ei constituiau majoritatea locuitorilor, turcii erau foarte puţini şi nici nu mai ştiu dacă în copilăria mea mai exista vreo familie. Se ocupau cu agricultura şi creşterea vitelor, a cailor mai ales. Agricultură făceau, la fel ca românii, pe suprafeţe mai mici sau mai mari, în funcţie de avere. Caii erau marea slăbiciune a satului şi a tătarilor, în primul rând. Reţin cei 10- 15 cai ai lui Azis Amet, cai şargi, maro deschis, pe care-i stăpânea, înainte de toate, băiatul său, Ferit. Azis Amet locuia lângă şcoală, era proprietarul celei mai frumoase herghelii din sat”.
În anul 2009 prin initiațiva enoriașilor de pe alte meleaguri și îndrumați fiind de faptele frumoase ale Profetului Muhammed (sav), care după migrarea sa din Mecca, ajuns în Medina, primul lucru pe care l-a făcut, a fost construirea unei geamii, lucru ce i-a determinat și pe enoriașii din Nisipari să ia hotărârea de a renova vechea geamie.
An de an devenind tradiție de 6 mai, cu ocazia sărbătorii câmpenești Kidirlez fiii și fiicele satului se reunesc în satul natal (Caratai – Nispari), pentru a celebra împreună această sărbătoarea preislamică de marcare a verii astronomice în lumea turcă. Întâlnirea debutează la geamie, unde acompaniați de imamul (preot musulman) satului participă cu mic, cu mare la rugăciune, apoi vizitează mormintele celor dragi trecuți în neființă, apogeul întâlnirii fiind adunarea tuturor în jurul mesei din curtea geamiei. Fiecare aduce pentru a servi diverse bucate tradiționale, preparate special pentru această zi. Supa de miel cu iaurt și mentă, friptura asezonată cu verdețuri, turta dospită (kalakay) îmbogățită cu iaurt gras și brânză. După masă copii și tinerii petrec clipe frumoase în compania unor jocuri specifice, iar cei în vârstă trăiesc bucuria revederii depânând amintiri legate de satul natal.
Sărbătorile şi tradiţiile laice şi religioase ale etnicilor tătari şi turci exprimă, în mod specific, trăirea în ospitalitate, frăţietate şi respect reciproc, de solidaritate umană.
După ce au asistat noaptea la slujba Învierii Domnului, lipovenii au mers la biserică pentru a participa la slujba Paștelui.
Momentul religios s-a încheiat cu sfințirea bucatelor. cozonac și ouă roșii.
Acasă, credincioșii au mâncat, întâi, bucatele sfințite iar apoi au ciocnit ouă roșii.
Cei mici merg, după-amiaza, să vestească Învierea Domnului în casele creștine salutând gazdele Hristos voscrese (Hristos a înviat) și primesc răspunsul Voistinu voscrese (Adevărat a înviat).
Paștele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creștine, care comemorează evenimentul fundamental al creștinismului, Învierea lui Iisus Hristos considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile creștine, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare.
Cuvântul ”Paști” provine în limba română din forma bizantino-latină Pastihae a cuvântului de origine ebraică Pasah („a trecut”), poate moștenit de evrei de la egipteni. Evreii numesc Pesah (Paște) — sărbătoarea libertății sau a azimilor, — sărbătoarea lor anuală în amintirea evenimentelor relatate în biblie ale trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului (Ieșirea XII, 27), care se prăznuiește la 14 Nisan și coincide cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară.
În unele limbi germanice numesc această sărbătoare după zeița Eostre:
germană Ostern(das), germana superioară medievală: ōsteren din vechea germană superioară: ōstarun, ōstarūn (formă la plural);
engleză Easter, dialect northumbrian: Eostre (În engleza medievală: ester, estredin engleza veche: ēaster, ēastre. Alte denumiri ale Zeiței Mame a fertilității, reînvierii și zorilor: Ostare, Ostara, Ostern, Eostra, Eostre, Eostur, Eastra, Eastur, Austron and Ausos). La greci, zeița era numită Eos iar la romani Aurora.
Ambele denumiri, germană și engleză, provin din rădăcina indo-europeană aus — a străluci
Paştele se încadrează în modelul preistoric de renaştere simbolică a timpului şi spaţiului prin jertfa divinitaţii adorate, substituită de o efigie, un om, un animal, o păsăre sau un ou pasăre, un arbore sau o plantă alimentară. Însă puţini se mai gândesc acum la faptul că, în diverse forme, sărbătoarea a preexistat creştinismului. Deosebirea fundamentală între creştinism şi alte tradiţii religioase constă în faptul că jertfa – prin substituţie – a zeului precreştin a fost înlocuită cu jertfa Domnului Iisus, săvârşită o singură dată, pe Golgota, în numele tuturor oamenilor şi reactualizată ritual, la aceeaşi dată şi în fiecare an, de credincioşi.
OBICEIURI în ZILELE DE PAȘTE
Bătrânii spun că din primul ou ciocnit în ziua de Paști trebuie să mănânce toți membrii familiei, pentru a fi întotdeauna împreună;
Dacă ai ciocnit un ou cu două gălbenușuri în prima zi de Paști, pregătește-te de nuntă. O vorbă veche din bătrâni spune că ai să te însori foarte curând;
În mai multe sate din Moldova, tradiția cere să ne spălăm pe față cu apa dintr-un vas în care au fost puse flori, bani și un ou roșu. Se zice că astfel vom fi rumeni precum oul roșu, bogați și sănătoși. Potrivit aceluiași obicei, cel care se spală ultimul din acest vas ia banii;
Bucovinenii ciocnesc ouăle încondeiate „cap cu cap” în prima zi de Paști. Abia din a doua zi ei le ciocnesc și „dos cu dos”.
În unele sate moldovenești se spune că cel al cărui ou nu se sparge de Paști își va găsi sfârșitul înaintea celuilalt. Pe de altă parte, dacă spargi oul, vei fi voinic tot anul;
O altă tradiție de pe malurile Prutului cere ca oul de Paști să fie mâncat, iar cojile să fie aruncate neapărat pe drum;
În Bucovina, fetele tinere merg la biserică în noaptea de Înviere și spală limba clopotului cu apă neîncepută. Apoi, în zori, fetele se spală pe față cu această apă fiindcă astfel le-ar face mai atrăgătoare pentru flăcăii din sat;
În mai multe zone din Moldova oamenii pun dimineața un ou roșu și unul alb într-un vas cu apă. Apoi se spală cu apa acea se dau pe obraji cu cele două ouă, lăsând apoi câte o monedă în acel vas. Cei care fac astfel vor avea obrajii rumeni și pielea albă precum cele două ouă, tot anul;
La întoarcerea acasă, cel care aduce Lumina Sfântă de la slujba de Înviere trebuie să facă o cruce din fum pe grinda ușii, pentru ca toată gospodăria să fie protejată de rele;
În multe sate din dreapta Prutului, tinerii iau toaca din biserică și o duc în cimitir, unde trebuie să o păzească. Dacă aceasta e furată, trebuie să dea o petrecere în cinstea hoților.
Vinerea Mare (Sfânta şi Marea Vineri, în calendarul Bisericii Ortodoxe) este ultima vineri din Postul Paştilor şi potrivit tradiţiei este zi de post negru.
Pentru creştini aceasta este ziua când a fost răstignit pe cruce Fiul lui Dumnezeu şi a fost pus în mormânt.
În Vinerea Mare se scoate în mijlocul bisericii Sfântul Epitaf (numit şi Sfântul Aer) pe sub care trec credincioşii, până sfârşitul slujbei Deniei Prohodului, care are loc în seara acestei zile.
Sfântul Epitaf este un obiect bisericesc de cult de forma dreptunghiulară, confecţionat din pânză de in, mătase sau catifea, pe care se află imprimată sau pictată icoana înmormântării Mântuitorului.
Acesta este aşezat pe o masă mai înaltă, iar credincioşii sărută Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi Sfântul Epitaful şi trec de trei ori pe sub masa pe care este aşezat. Această trecere pe sub masă a credincioşilor se doreşte a fi asemănarea trecerii prin mormânt a Mântuitorului, care S-a coborât în iad pentru a elibera sufletele drepţilor.
Prin moartea şi Învierea Sa, Hristos a sfărâmat porţile iadului, iar moartea a fost învinsă „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?”, spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola întâi către Corinteni (15.55).
Aşa şi credincioşii îşi amintesc acum că şi ei trebuie să treacă prin moarte, prin mormânt pentru a merge la viaţa veşnică în Hristos.
După Slujba Prohodului, Sfântul Epitaf este aşezat pe Sfânta Masă din Sfântul Altar, unde va rămâne până la Vecernia sărbătorii Înălţării Domnului.
După cântarea Prohodului Domnului se înconjoară biserica de tot soborul, cu Sfântul Epitaf. La sfârşitul slujbei, este obiceiul ca preotul să împartă florile aduse, care sunt apoi puse acasă la icoane.
Cercetătorii etnologi susţin că, în comunităţile tradiţionale, se considera că Vinerea Mare, odată cu moartea Mântuitorului, deschide un timp al haosului şi întunericului, oamenii rămânând fără protecţie divină.
Timpul ritual de 14 zile, parte componentă a Ciclului pascal, se degradează neîncetat în Săptămâna Patimilor, notează în volumul „Sărbători şi obiceiuri româneşti” (2003, Ed. Elion) Ion Ghinoiu, când Iisus este trădaţ chinuiţ umilit şi omorât prin răstignire.
După trei zile de haos şi întuneric în care omenirea a rămas fără protecţie divină, urmează însă miracolul Învierii Domnului din noaptea de Paşti şi actele de purificare din Săptămâna Luminată care readuc echilibrul şi armonia.
Vâscul este un simbol al Sărbătorilor de iarnă. Atârnat deasupra uşii, vâscul aduce noroc în casă, bunăstare şi fericire.
Vechii germani credeau că această plantă provine direct din cer.
Potrivit unei tradiţii răspândite în special în ţările anglo-saxone, cei care se sărută de Crăciun sub o ramură de vâsc vor avea bucurie şi fericire.
Obiceiul mai spune că de fiecare dată când un bărbat săruta o fată, trebuia să rupă şi una dintre bobiţele albe ale vâscului.
După ce toate bobiţele au fost rupte, nimeni nu se mai săruta sub coroniţa de vâsc.
O altă legendă spune că Balder, fiul zeiţei norvegiene Frigga, ar fi fost ucis de o săgeată din vâsc. Lacrimile albe ale zeiţei l-au readus la viaţă, iar ea a binecuvântat planta.
Turcii dobrogeni îşi promovează obiceiurile de primăvară. Nevruzul şi Hîdîrlezul sunt sărbători străvechi, care s-au păstrat vii până astăzi, datorită transmiterii lor din generaţie în generaţie.
Despre semnificaţia lor ne-a vorbit preşedintele Comisiei de Femei a Uniunii Democrate a Turcilor din România, Melek Amet.
„Prima sărbătoare, Nevruzul, marchează echinocțiul de primăvară. De Nevruz se ciocnesc ouă vopsite în coajă de ceapă – cojile se aruncă pe pământ, de aici și zicala «Până ce coaja oului nu va cădea, primăvara nu va sosi». Hîdîrlezul, o altă sărbătoare specifică popoarelor turcice, marchează trecerea la anotimpul cald și este sărbătorită în fiecare an pe 6 mai. Sărbătoarea se petrece la iarbă verde, unde se cântă melodii turcești vechi și se servesc bucate tradiționale. Este important să nu uităm semnificația acestor sărbători care țin de identitatea noastră etnică, să le transmitem mai departe generațiilor viitoare”, a declarat pentru Radio Constanța Melek Amet.
Simpozionul „Datini şi obiceiuri la turcii dobrogeni” are loc vineri, la ora 15.00, într-un restaurant din Constanţa.
Ceremonialul de înnoire simbolică a timpului calendaristic în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie este numit îngropatul Anului sau, mai recent, Revelion. Personificare a Soarelui, Anul este numit An Vechi înainte de miezul nopţii de Revelion şi An Nou după miezul nopţii. Divinitatea Anului se naşte, creşte, îmbătrâneşte şi moare împreună cu timpul calendaristic pentru a renaşte după 365 de zile, respectiv 366 de zile în anii bisecţi.
Sfinţii Calendarului popular, metamorfoze ale Anului, sunt mai tineri sau mai bătrâni, după şansa avută de aceştia la împărţirea sărbătorilor: Sânvăsâi, celebrat în prima zi a Anului, este un tânăr chefliu care stă călare pe butoi, iubeşte şi petrece; Dragobete (24 februarie), fiul Dochiei, reprezintă zeul dragostei pe plaiurile carpatice; Sângiorzul (23 aprilie), Sântoaderul sunt tineri călări pe cai; Sântilie (20 iulie) şi Sâmedru (26 octombrie) sunt maturi. După ei urmează generaţia sfinţilor-moşi: Moş Andrei (30 noiembrie), Moş Nicolae (6 decembrie), Moş Ajun (24 decembrie) şi Moş Crăciun (25 decembrie). Întoarcerea simbolică a timpului în această noapte este asimilată cu moartea divinităţii adorate, iar reluarea numărării zilelor, cu renaşterea acesteia, se arată în volumul „Cartea de Crăciun“ de Sorin Lavric, Editura Humanitas, 1997.
În satele româneşti, cete de flăcăi se pregătesc pentru „urat“, respectând datinile şi obiceiurile din timpul sărbătorilor de iarnă. În ajunul Noului An, pe înserat, îşi fac apariţia „mascaţii“.
La români, Crăciunul a fost, alături de Paşte, încă din cele mai vechi timpuri, una dintre cele mai aşteptate sărbători, fiind însoţită de foarte multe tradiţii şi obiceiuri. Sărbătoarea Crăciunului de altădată era capul unei perioade rituale de renovare a anului cosmogonic, Crăciunul îi introducea pe oameni într-o atmosferă unică, specifică atât sfârşitului, cât şi începutului, atât tristeţii, cât mai ales bucuriei.
Sărbătoarea Crăciunului nu se referea numai la Naşterea Domnului, ci începând din Ajunul Crăciunului, începea o perioadă rituală de 12 zile care simboliza renovarea timpului, având la bază ideea coborîrii lumii în haos şi reinstaurarea unei noi ordini cosmice.
Înţelepţii vremurilor au plasat Naşterea Mântuitorului în cadrul celei mai critice perioade din anul calendaristic, când timpul este impur şi periculos, însă, la finalul acestei perioade, lumea pământeană devine din nou pură şi primenită de forţele răului, aşa încât Naşterea Domnului era asociată, simbolic, cu această restaurare anuală a lumii celor vii, Domnul Iisus fiind socotit noul Soare care aduce Lumina şi Cuvântul în lume.
Numele popular al sărbătorii provine, potrivit unor specialişti, din latinescul „creatio” – naştere, iar conform altora din slavă – „Karacun” – moarte năprasnică sau spirit al morţii, ori din albanezul „Kërçum” – buturugă.
În România, ţinând cont de buturuga sacră, aprinsă ritual în noaptea Crăciunului pentru a ajuta Soarele slăbit de puteri, se înclină spre o origine traco-dacică a sărbătorii, această opinie apropiindu-se mult de cea de-a treia variantă amintită mai sus. Sărbătoarea Crăciunului a păstrat şi o mulţime de elemente precreştine, elemente care-şi aveau pe deplin explicaţia în plan mitico-magic.
Timp de peste o sută de ani, în veacurile III-IV, Naşterea Domnului era o sărbătoare comună cu Botezul Domnului, acestea ţinându-se pe 6 ianuarie. În anul 354, Papa Liberiu a oficializat data de 25 decembrie ca zi a Naşterii lui Iisus, în Orient acest lucru petrecându-se mai târziu, în anul 379.
Postul din Ajunul Crăciunului se ţine în vremurile străvechi pentru Maica Domnului, ea fiind în această zi, conform credinţei, muncită şi suparată, de aceea nu se mânca nimic cu sânge. În schimb, se consumau roadele pământului, pe săturate, bob, pentru a avea saţ, perje, spre a te îndulci şi a nu te sfădi cu nimeni, vărzări, turte („pelincele Domnului” – în amintirea femeilor care i-au dus Maicii Domnului la rodini pelinci !), sau găluştele cu păsat, despre ele crezându-se că sunt neamurile sfădăuşe, din moment ce atâta vreme cât fierb în oală „tot una clocotesc şi huiesc”.
Potrivit credinţelor vechi, preotul, după ce blagoslovea bucatele şi casa, trebuia să se aşeze pe un loc unde, în prealabil, gospodina pusese grăunţe, în caz contrar, se spunea că nu vor şede nici peţitorii, nici norocul, nici „cloştele pe ouă”.
Grăunţele erau date apoi la găini, mai întâi fiind trecute prin veriga coasei şi printr-o bortă a laiţei.
În Ardeal, exista obiceiul ca prima grijă a femeii, după ce ieşea popa din casă, era să măture, în caz contrar casa urma să fie plină de purici peste an.
Alte practici din Ajun se referă la vitele din bătătura, dându-li-se mâncare pe săturate.
Gospodinele obişnuiau să pună din toate mâncărurile pregătite câte puţin într-o strachină, cu aceasta înconjurând casa de trei ori, apoi conţinutul era dat vitelor, sperându-se că vitele vor fi sătule şi vor avea spor. Un alt obicei aera ca apa ce rămânea de la spălatul vaselor să fie dată de băut vitelor, iar pentru fruptul vacilor se obişnuia să nu se împrumute nimic din casă în toată această perioadă, focul şi aluatul dospit trebuind să fie foarte bine păzite şi nicidecum împrumutate. Ba chiar, nici gunoiul nu trebuia scos din casă până la Bobotează, cei care făceau acest lucru riscând să aibă tot anul musafiri, în fapt, explicaţia mitologică stând în spiritele strămoşilor care şi-ar fi găsit culcuş în gunoiul casei.
Tradiţia mai arată că spre seară, toţi cei din familie se aşează în jurul mesei, una cu totul specială, la ea participând atât viii, cât şi morţii, iar în Bucovina, nimănui nu-i era îngăduit să se ridice de la masă până nu se terminau toate bucatele de mâncat, altfel fugea belşugul din casă.
Bărbatului i se îngăduia să se ridice, doar pentru a încuia toate uşile pe timpul mesei pentru a nu i se fura nimic din gospodărie în anul viitor, însă femeia care se ridica de la masă risca să nu-i stea cloştele pe ouă, unul din picioarele ei trebuind să fie bine ţinut pe un topor, dacă vroia să aibă pui tari ca fierul.
În noaptea Crăciunului se credea că cerul este deschis, despre cel care auzea cocoşii cântând spunându-se că are noroc la bani şi că va fi sănătos.
Fetele de măritat puneau, în seara Ajunului, o strachină pe prispă sub fereastră, sperând că-l vor vedea astfel pe ales atunci când acesta va veni să mănânce.
În noaptea Crăciunului exista o mare grijă să nu se stingă focul, în acest scop punându-se în vatră un buştean sau o buturugă, asociată strămoşilor mitici, de data aceasta de natură dendromorfă.
Cât despre bradul de Crăciun, acesta nu este specific românilor, ci provine de la germani.
Obiceiul coldătorilor începea în dimineaţa de ajun, când flăcăii, şi mai puţin fetele, organizaţi în cete, porneau la urat, iar darurile tradiţionale erau reprezentate de colaci, numiţi şi „colindeţi” – fiindu-le atribuite puteri magice, bani sau fructe.
Colindătorii erau adesea mascaţi, iar oamenii îi primeau întotdeauna, deoarece se credea că atunci când nu se vor mai auzi colinde pe pământ vor ieşi diavolii şi vor pune stăpânire pe lume, neprimirea colindătorilor fiind socotită un mare păcat.
O altă tradiţie a românilor arată că în apa în care se spălau înainte de Crăciun, puneau o nucă şi un ban, crezând că astfel vor fi sănătoşi ca nuca şi vor avea noroc la bani.
Din punct de vedere al suprestiţiilor legate de vreme, se credea că ploaia sau ninsoarea din prima zi de Crăciun prevestesc un an nou bun, în timp ce vremea senină sau vântul anunţa un an rău. De asemenea, dacă vremea de Crăciun era caldă, încât să se ţină uşile deschise, însemna că la Paşti vremea va fi friguroasă.
Moş Crăciun, sub chip de moşneag rotofei, îmbrăcat cu haină roşie, cu barbă lungă şi albă şi cu sacul de cadouri pe umeri, stând într-o sanie trasă de reni, este creat de Thomas Nast, un desenator american, între anii 1863 – 1866, pornind de la imaginarul ilustrativ al Sfântului Nicolae, aşa cum s-a manifestat el de-a lungul timpului. Tradiţia românească a adoptat aceastră imagine şi obiceiurile legate de aceasta, în secolul XIX.
Figura lui Moş Crăciun (Santa Claus) este clădită pe imaginea Sfântului Nicolae (270 – 310 D.H.), patronul copiilor, care la vârsta de 30 de ani, a devenit Episcop de Myra, un oraş-port la Marea Mediterană, acum parte a Turciei.
Sfântul Nicolae se trăgea dintr-o familie bogată şi a devenit cunoscut pentru ajutoarele pe care le împărţea celor nevoiaşi, fiind deseori văzut îmbrăcat în roşu şi alb, în roba de episcop, călare pe un măgar, aducând daruri copiilor.
În Evul Mediu, multe biserici au fost ridicate în onoarea Sfântului Nicolae. În secolul XI, rămăşiţele sale au fost depuse într-o biserică din oraşul italian Bari şi se spune că primii cruciaţi care au vizitat oraşul au dus cu ei acasă povestiri despre Nicolae. La aniversarea morţii sale, pe 6 decembrie, s-a instituit tocmai de aceea o zi în care se fac daruri.
De-a lungul timpului, cel ce oferea daruri a luat alte nume: în Germania – Der Weinachtsmann („Crăciunul”), Père Noël în Franţa, sau Santa Claus în Marea Britanie şi în colonii.
În anul 1773 „St.A.Claus” a fost menţionat în presa americană, în 1809 Washington Irving (autorul „Povestirilor din caverna adormită”) a scris despre Sinterklaas în „O istorie a New York-ului”, descriindu-l ca pe un omuleţ rotunjor într-un costum danez tipic, cu bufanţi pe genunchi şi o pălarie cu boruri mari, care ieşea pe un cal în seara de Sfântul Nicolae.
În 1822, Clement Clark Moore, poet si profesor de teologie, a publicat un poem „Vizita Sf.Nicolae” (cunoscut şi ca „Noaptea dinainte de Crăciun”), Crăciunul lui fiind un batrân spiriduş vesel care zboară într-o sanie în miniatură cu opt reni minusculi.
Cât despre Thomas Nast, despre care am amintit mai sus, acesta povesteşte cum acasă la Moş Crăciun, la Polul Nord, există un atelier unde sunt făcute jucării şi tot Nast povesteşte cum Moşul are o listă cu copiii cuminţi şi una cu cei răi.
Santa Claus – Moş Crăciun, a fost recreat în anul 1931, de către Haddon Sundblom care l-a închipuit ca pe un omuleţ rotofei, cu o faţă jovială şi o barbă mare.
În timp, la mitul lui Moş Crăciun s-au adăugat şi multe amănunte: vorbeşte fluent mai mult de 2700 de limbi, cu peste 7000 de dialecte, inclusiv limbajul secret al spiriduşilor, casa lui Moş Crăciun este în Laponia, Finlanda, iar în 1927, marele secret al adresei lui Santa a fost divulgat de Markus Rautio („Uncle Markus”), gazda popularei emisiuni „Ora Copiilor” la un post public de radio finlandez, care a declarat că Moş Crăciun locuieşte în Munţii Korvatunturi din Laponia.
Pe 30 noiembrie, îl prăznuim pe Sfântul Apostol Andrei. În popor, i se spune Andrea, cap de iarnă.
Andrei era frate bun cu apostolul Petru, în credința românilor fiind puși în legătură cu lupii. Sfântul Andrei le este dușman, în timp ce Petru este un fel de patron al lor, ocrotindu-i și hranindu-i chiar în dauna oamenilor. De aceea, ziua de 30 noiembrie este ținută pentru lupi și striugoi.
Se face drobul de sare al vitelor, se descântă și se îngroapă în pragul staulului de unde se va scoate la Sângeorz. Se va pune în tărâțele animalelor pentru a fi ferite de fermecături, vrăji și alte rele.
De Sântandrei, mamele rup crenguțe din trei pomi – meri, peri și trandafiri – le leagă și formează un mănunchi pentru fiecare membru al familiei, apoi le pun în apă. Va fi mai norocos acela ale cărui ramuri vor îmboboci și chiar înflori până de Anul Nou când vor face sorcove din ele.
Sfântul Andrei este simbolul începuturilor credinței noastre, este și ocrotitorul României. L-a însoțit pe Mântuitorul, a fost martorul faptelor săvârșite de Domnul, a văzut patimile lui și s-a întărit în credință în ziua Învierii. Iar după Înălțare, cum sorții au hotărât, Apostolul Andrei a pornit să răspândească Evanghelia lui Hristos în Asia, în Bitinia, în Tracia, Macedonia, în zona Dunării, până în Crimeea și alte ținuturi din jurul Mării Negre. A convertit la creștinism, și-a făcut ucenici din preoții și asceții dacilor, a rânduit preoți și episcopi în cetățile din spațiul danubiano-pontic. A trecut la Domnul în ziua de 30 noiembrie, anul 69, la vârsta de 70 de ani.
Ziua Sfântului Andrei poate fi socotită ziua formării creștine a poporului român.
Praznicul Adormirii Maicii Domnului, unul din cele 12 praznice împărătești ale Bisericii Ortodoxe, este sărbătorit la 15 august.
Despre Maica Domnului arhimandritul Ilie Cleopa spune că Biserica Ortodoxă o cinstește mai mult decât pe toți sfinții și îngerii, dar totuși nu i se aduce slujire ca lui Dumnezeu. Cinstirea care i se dă se numește preacinstire (supravenerare), și această preacinstire i se cuvine pentru ca ea este Maica lui Dumnezeu, nu numai o „prietenă” a Lui, asemenea celorlalți sfinți. De aceea se spune în cântarea bisericească (axionul): „Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât serafimii”.
Maica Domnului este mai presus decât sfinții și îngerii, deoarece și îngerii și oamenii i se închină. Astfel, i s-a închinat ei Arhanghelul Gavriil, la Buna Vestire (Luca 1, 28-29), și în același fel i s-a închinat și Sfânta Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1, 40-43).
Însăși Sfânta Fecioară spune, prin înțelegere Dumnezeiască, că pe ea o vor ferici toate neamurile: „Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile, că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic…” (Luca 1, 48-49), adică cinstirea ei este voită de Dumnezeu. (vol. „Călăuză în credința ortodoxă”)
Mutarea Maicii Domnului din această lume, adormirea sa, căci nu despre o moarte ci despre o adormire vorbesc părinții Bisericii, adică fără durerile morții, s-a întâmplat după mai mulți ani de la evenimentul Înălțării Domnului, care a avut loc pe Muntele Măslinilor.
În acest loc mergea Maria, mama Sa, mai târziu să se roage, ca să iasă din trup și să se ducă la Dumnezeu, pentru că avea necontenita dumnezeiască dorință, ca să vadă fața Fiului său.
Pe când se afla pe Muntele Măslinilor, într-una din zile a fost și înștiințată de către Sfântul Arhanghel Gavriil de plecarea sa la cer.
În următoarele trei zile după vestirea Sfântului Arhanghel și până la ceasul morții, Maica Domnului împreună cu Sfântul Ioan Evanghelistul, căruia îi fusese încredințată de Hristos când se afla pe cruce, cu toate sfintele femei care erau împrejurul ei s-a pregătit pentru acest eveniment.
Dorea însă să fie de față la trecerea sa din lume și Sfinții Apostoli, care se aflau departe de Ierusalim, răspândiți între neamuri pentru a face cunoscut mulțimilor întruparea Lui Dumnezeu. Tradiția Bisericii arată că această dorință a Maicii Domnului i-a fost îndeplinită, prin putere dumnezeiască Sfinții Apostoli au fost aduși la Ierusalim și au fost prezenți la înmormântarea Născătoarei de Dumnezeu.
În ziua a cincisprezecea a lunii august, venind acel ceas care era ales pentru mutarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și-a dat sufletul în mâinile Fiului său, grăind cu bucurie: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea”. Și iarăși a zis cuvântul ei cel vechi, pe care l-a rostit atunci când a primit vestea nașterii Domnului: „Fie mie acum după cuvântul tău” (Viețile Sfinților).
Anii de început ai Bisericii creștine au fost cu multe încercări și cu jertfe de sânge. La moartea primului mucenic creștin, Sfântul Apostol și Arhidiacon Ștefan, ucis cu pietre de către evrei la Ierusalim, a privit cu multă durere și Maica Domnului, rugându-se cu căldură către Fiul lui Dumnezeu.
Pentru aceasta a lăsat Hristos pe Maica Sa pe pământ, ca, prin starea ei de față, cu sfatul, cu învățăturile și cu rugăciunile, Biserica creștină să se înmulțească, să se întărească, și să primească îndrăznire, ca să stea pentru Domnul său până la sânge.
Sfântul Ignatie într-o scrisoare pe care a trimis-o din Antiohia, către Sfântul Evanghelist Ioan, care o avea în grija și în casa sa pe Maica Domnului spunea: „Eu, dacă îmi va fi cu putință, voi veni la tine, ca să văd pe credincioșii sfinți care s-au adunat acolo; dar mai ales să văd pe Maica lui Hristos, de care grăiesc că la toți este minunată, cinstită și iubită și toți doresc să o vadă. Cine n-ar fi dorit s-o vadă pe Sfânta Fecioară și să vorbească cu aceea, care a născut pe Dumnezeul Cel adevărat?”
Creștinii și cei care îl mărturiseau pe Hristos până la moarte, care își dădeau viața în chinuri cumplite aveau o mare dorință, ca să vadă pe acea însuflețită sfințenie a lui Dumnezeu, pe Preacurata Fecioară Maria. Iar cei ce s-au învrednicit să o vadă spuneau tuturor că sunt fericiți; căci cu adevărat, erau fericiți ochii care o vedeau pe ea după Hristos Mântuitorul, și fericite erau urechile care se învredniceau să audă cuvintele ei cele grăitoare de Dumnezeu și făcătoare de viață. (sursa: vol. Viețile Sfinților).
Locul de origine al sărbătorii este probabil Ierusalim, Oraşul Sfânt, unde se păstrează până astăzi, în apropierea Grădinii Ghetsimani, mormântul Maicii Domnului şi biserica zidită pe acest mormânt. În spatele mormântului Maicii Domnului din această biserică este pusă la închinare pentru pelerini icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, cunoscută sub numele de Ierusalimitissa.
Se pare că generalizarea Praznicului Adormirii Maicii Domnului în Răsărit se datorează împăratului bizantin Mauriciu (528-603), care a rezidit Biserica Maicii Domnului din Ghetsimani şi care a fixat definitiv şi data sărbătoririi ei la 15 august.
În Apus, sărbătoarea a fost generalizată puţin mai târziu de către Papa Teodor I (642-649), care era originar din Ierusalim şi care a impus data de 15 august ca dată a sărbătoririi Adormirii Maicii Preacurate, ca şi în Răsărit.
Praznicul acesta al Adormirii Maicii Domnului se bucură de o mare cinstire în rândul credincioşilor, având rânduită o perioadă de două săptămâni de post, înaintea sărbătorii, ca perioadă de pregătire duhovnicească pentru acest eveniment sfânt din viaţa Maicii Domnului. În seara dinaintea sărbătorii se săvârşeşte în toate bisericele Vecernia cu Litie şi chiar Privegherea întreagă, adică şi slujba Utreniei, urmată de cântarea Prohodului Maicii Domnului. Foarte multe mănăstiri din ţară adună cu prilejul acestui praznic sute şi mii de pelerini în jurul zidurilor lor, aceştia petrecând întreaga noapte în rugăciune, cântare şi priveghere.
Maica Domnului este mijlocitoarea noastră, blândeţea însăşi, pururea rugătoare, apărătoarea celor mâhniţi, singuri, a celor pe care nu are cine să-i iubească, să-i miluiască şi să le surâdă. Maica Domnului se află permanent în apropierea celor năpăstuiţi, lângă mamele şi copiii agresaţi şi alungaţi, lângă cei care suferă pe pat de spital sau se află în temniţă, lângă cei neputincioşi. Maica Domnului este ocrotitoarea şi ajutătoarea familiei creştine, a unităţii şi armoniei dintre soţi şi dintre părinţi şi copii. De aceea, pentru noi, creştinii, Maica Domnului este ca o mamă mereu pregătită să se roage, să iubească, să ierte şi să ne mijlocească rugăciunile către Dumnezeu.
Cum se întâmplă cu mai toate sărbătorile religioase, şi sărbătoarea Sfintei Marii aduce cu ea o serie de obiceiuri, tradiţii şi superstiţii.
În această zi, în Transilvania, există obiceiul ca femeile măritate să ducă la biserică, dis de dimineaţă, fructe din recolta de struguri şi de prune, pentru a fi sfinţite de către preoţi şi împărţite apoi credincioşilor. De asemenea, fetele nemăritate culeg flori din grădină, pe care le duc la biserică, aşezându-le la icoane. În modul acesta, se crede că familiile lor vor fi protejate de boli şi de necazuri.
Tot în această zi de sărbătoare, femeile însărcinate se roagă la Maica Domnului pentru ca aceasta să le protejeze pe toată durata sarcinii şi să le ajute să nască prunci sănătoşi. Tradiţia nu-i uită nici pe cei care au părăsit această lume, astfel că în dimineaţa de 15 august se tămâiază mormintele.
Din 15 august se deschide şi sezonul nunţilor, acesta ţinând până la intrarea în postul Crăciunului. Perioada dintre Sfânta Marie Mare (15 august) şi Sfânta Marie Mică (8 septembrie) mai este cunoscută în popor şi sub denumirea de Între Sântămării. Această perioadă, spune tradiţia, este considerată a fi potrivită pentru semănăturile de toamnă.
În ziua de Sfântă Mărie, ciobanii îşi coboară turmele de oi de pe munte, semn că anotimpul călduros este pe sfârşite.
Printre superstiţiile legate de Sfânta Maria Mare se resăsesc şi cele legate de foc. În multe sate româneşti nu se aprinde focul cu două zile înainte de această sărbătoare. Se spune că, în caz contrar, oamenii riscă să se îmbolnăvească, să le ia foc acareturile şi să ia boli care pocesc pentru cei ce mănâncă gătit la foc în aceste zile.
Gospodarii vor avea recoltele blestemate şi fără roade dacă vor lucra în această zi mare, iar vitele li se vor îmbolnăvi şi gospodăria se va destrăma.
Această sărbătoare se ţine mai ales pentru sănătate, pentru căsătorie, pentru naştere uşoară şi pentru vindecări. Oamenii merg la biserică şi se roagă la Fecioara Maria: fetele de măritat pentru un „ursit” bun, femeile pentru temeiul gospodăriei, iar bărbaţii pentru recolte bogate.
De Sfânta Maria Mare, fetele nemăritate care doresc să îşi găsească ursitul trebuie să poarte în sân de-a lungul întregii zilei un fir de năprasnic (feriga în unele zone) şi să se roage la icoana Maicii Domnului, ţinând candela aprinsă. Se spune că năprasnicul are puterea de a aduce dragostea fetei care îl poartă de Sfânta Maria Mare.
De Sfânta Maria Mare fetelor le este interzis să îşi taie părul şi să-l arunce la gunoi. De asemenea, este interzis scăldatul în ape curgătoare.
În alte zone, fetele care doresc să se mărite repede îşi pun busuioc proaspăt sub pernă, pentru a-şi visa jumătatea. Despre această zi se consideră că are o putere magică foarte mare, fapt pentru care plantele de leac, culese de către tinerele necăsătorite, au forţa de a vindeca diferite boli.
În data de 15 îşi schimbă bărbaţii pălăria cu căciula, iar cei care mai sunt văzuţi cu pălăria după această dată sunt luaţi în râs de către ceilalţi săteni. Tot acestora le este interzis să doarmă pe prispa casei, ori în târnaţ în această zi.
Bătrânii satelor transilvănene cred şi în zilele noastre că dacă în ziua de Sfântă Mărie Mare înfloresc trandafirii toamna va fi lungă şi călduroasă.
De asemenea, în această zi de sărbătoare se spune că nu este bine să mergi înapoi, întrucât atragi tristeţea Maicii Domnului. O altă superstiţie legată de ziua Adormirii Maicii Domnului spune că nu este bine să se aprindă focul în sobă, acesta fiind un gest care atrage boala şi ghinionul.
În această zi, multe biserici şi mănăstiri din ţară îşi sărbătoresc hramul.
Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor este ultima și, totodată, cea mai aspră săptămână a Postului Sfintelor Paști. Ea începe în Duminica Floriilor, anul acesta la 9 aprilie, și se încheie în Sâmbăta Mare, respectiv la 15 aprilie.
Sâmbăta Mare este ultima zi în care se mai fac pregătiri pentru Paște. De obicei, în această zi se sacrifică mielul, care este simbolul lui Iisus în tradiția creștină. Atunci când Iisus a murit pe cruce pentru mântuirea lumii ca un miel nevinovat, a fost numit „Mielul lui Dumnezeu”, simbolizând sacrificiul său desăvârșit. De obicei, de pe masa creștinilor, în ziua de Paște nu lipsesc preparatele din miel, precum: drobul, borșul de miel, stufatul sau friptura.
În Sâmbăta Mare, gospodinele pregătesc mâncarea pentru masa de Paște și fac ultimele retușuri prin casă.
Principala grijă a oamenilor înainte de sărbătoarea Sfintelor Paști nu este însă mâncarea, ci primenirea hainelor.
Încă de la începutul Postului, gospodinele croiesc cămăși noi, atât pentru ele cât și pentru restul familiei, pentru a le purta în ziua de Paști.
Seara, gospodinele pregătesc coșul pe care urmează să-l ducă la biserică, la slujba de Înviere. În el pun, de regulă, o lumânare, ouă roșii, pască și cozonac. În unele zone se mai pun și o bucată de slănină, șuncă, zahăr, făină, sare, usturoi, busuioc, cârnați și o coptură în formă de miel.
Peste toate acestea se așterne cel mai frumos ștergar din casă. Înainte de miezul nopții, se pornește către biserică, unde credincioșii primesc lumină, semn al Învierii Domnului. După slujbă, oamenii merg la cimitir și aprind și acolo lumânări, pentru a vesti și celor de dincolo Învierea Mântuitorului.
Boboteaza este o sărbătoare comună a întregului spațiu creștin. Fondurile ei încep odată cu recunoașterea creștinismului ca religie oficială de stat. Obiceiurile sunt încetățenite în mentalitatea poporului român și au două componente: o latură religioasă și o latură magică, o latură care ține de relația omului cu natura.
Din punct de vedere calendaristic, Boboteaza reprezintă încheierea ciclului celor 12 zile ale Sărbătorilor de Iarnă, care încep pe 25 decembrie, cu Naşterea Domnului sau Crăciunul și este o reducție temporală a celor 12 luni ale anului.
Obiceiul sfinţirii apelor face referire la procesiunea botezării lui Isus Hristos de către Ioan Botezătorul, în ziua de Bobotează.
După slujba de sfinţire a apei, transformată în agheasmă, copiii pe drumul de întoarcere, de la aruncarea crucii în apă, într-o fântână, într-o apă curgătoare sau izvor, cântă un colind vesel, inspirat din colindele de Crăciun „Chiraleisa” pentru belşugul holdelor viitoare și alungarea spiritelor rele.
Se sfințesc cu agheasmă pentru a le merge bine, oamenii, animalele, pentru a fi sănătoase și interioarele caselor.
Cunoscute sunt și focurile de Bobotează. Tinerii cântau şi dansau în jurul focului şi săreau peste foc, crezând că vor fi feriţi, astfel, de boli.
Tinerii, colindă mai ales pe la casele unde se găsesc fete de măritat, udându-le cu apă din fântână.
În Dobrogea există obiceiul numit Iordanela.
Există şi credinţa că în noaptea de Bobotează fetele îşi pot vedea ursitul. Se spune că, dacă pe 5 ianuarie îşi pun sub pernă o crenguţă de busuioc, îşi vor visa alesul.
Apa sfinţită, numită agheasma mare, adusă în această zi de la biserică, e miraculoasă, poate vindeca boli și poate curăţa casa de duhurile rele. Agheasma mare se ia dimineaţa, pe stomacul gol, timp de 8 zile, până la 14 ianuarie.
Vâscul este un simbol al Sărbătorilor de iarnă. Atârnat deasupra uşii, vâscul aduce noroc în casă, bunăstare şi fericire.
Vechii germani credeau că această plantă provine direct din cer.
Potrivit unei tradiţii răspândite în special în ţările anglo-saxone, cei care se sărută de Crăciun sub o ramură de vâsc vor avea bucurie şi fericire.
Obiceiul mai spune că de fiecare dată când un bărbat săruta o fată, trebuia să rupă şi una dintre bobiţele albe ale vâscului.
După ce toate bobiţele au fost rupte, nimeni nu se mai săruta sub coroniţa de vâsc.
O altă legendă spune că Balder, fiul zeiţei norvegiene Frigga, ar fi fost ucis de o săgeată din vâsc. Lacrimile albe ale zeiţei l-au readus la viaţă, iar ea a binecuvântat planta.
Astăzi, în cea de-a treia zi de Crăciun, credincioşii ortodocşi şi cei greco-catolici îl prăznuiesc pe Sfântul Ştefan, primul diacon şi martir al Bisericii.
Sfântul Ştefan este primul dintr-un lung şir de martiri creştini. El a fost unul dintre cei şapte diaconi ai primei comunităţi din Ierusalim, treaptă în ierarhia eclezială care în acele vremuri implica şi mult ajutor acordat celor sărmani. Sfântul Ştefan a fost acuzat de propăvăduirea învăţăturii lui Iisus şi după ce a fost arestat a fost judecat de arhiereul Caiafa, cel care îl condamnase la moarte şi pe Hristos. În faţa sinedriului el a ţinut un cuvânt plin de curaj, cuvânt care i-a adus până la urmă şi condamnarea la moarte prin lapidare. A murit ucis cu pietre în jurul anului 35 după Hristos în afara Ierusalimului iar la asisinarea sa a asistat şi Saul, viitorul sfânt Apostol Pavel. Peste 400 de mii de români care poartă numele Sfântului Ştefan îşi sărbătoresc astăzi onomastica.
Semnificația numelui Ștefan
Numele este de origine grecească – Stephanos – și înseamnă „coroana”, „ghirlanda”, „cununa” (cu care erau încununați învingătorii). La noi, formele curente au fost și sunt Ștefan și Ștefan(i)a, diminutivate mai ales Fane, Fănel, Fănică, Făniță, Fana, Fanica, iar uneori – sub influență străină – Fanny. Destul de des se folosesc și diminutivele Ștefănel sau Stefanita, mai rar Stef(i). Mai recent a apărut și formă feminină Stefanela (ce pare sa fi prins mai bine decât vechea Ștefanida – numele unei mucenițe trecute în calendar).
Tradiții și obiceiuri
Potrivit unei tradiții străvechi, de Sfântul Ștefan este bine să aducem în casă icoană Sfântului sau să dăruim cuiva o astfel de icoană, pentru a-i ajută pe creștinii care suferă probleme de sănătate și pe cei care se judecă de foarte mult timp cu persoanele orgolioase.
În unele locuri din Muntenia gospodinele pregătesc așa-numitele Pâinici ale lui Ștefan, făcute în forme rotunde, dintr-un aluat foarte asemănător cu cel de cozonac. Se obișnuiește ca aceste pâinici să se ungă cu miere. De asemenea, păinicile amintesc creștinilor de pietrele cu care a fost ucis Sfântul Ștefan. Odată ce sunt sfințite de preot la biserică, păinicile se împart copiilor sărmani.
Se mai zice că, în semn al iubirii și prețuirii, în această zi persoanele certate trebuie să se împace.
Vineri, 16 decembrie, în Călărași va fi celebrată Ziua Minorităților Naționale. Evenimentul este organizat de Primăria Municipiului Călărași, prin Biroul Minorități.
Acest eveniment este menit să aducă în fața opiniei publice călărășene originea, istoria, cultura, tradițiile și obiceiurile minorităților.
Ziua va fi punctată printr-un program artistic, oferit de copiii minorităților locale, ce va debuta la ora 13.00, în Sala de ședințe a primăriei.
Localurile nu mai sunt la fel de tentante, acum că nu se mai poate fuma, aşa că unii dintre ei s-au reorientat.
„Nu prea mai ieșim pentru că Legea antifumat nu ne mai permite acest lucru. Așteptăm să vină vara, putem să facem o plimbare pe malul mării, pe faleză”, ne-a declarat un constănțean.
Alții s-au apucat de citit: „Mai nou m-am apucat de citit pentru că Legea antifumat nu ne mai permite să ieșim. Este un fel de discriminare la adresa fumătorilor. M-am să citesc o carte foarte interesantă și am de gând să ies cu bicicleta ca să mă plimb, să fac sport. Dacă tot sunt fumătoare, să scot cumva tutunul din plămâni”, ne-a spus o constănțeancă.
Din 17 martie, fumatul este interzis în spaţiile publice închise.
Măsura există şi în alte state europene şi a fost luată pentru a-i proteja pe nefumători, însă a stârnit nemulţumirea fumătorilor, care se consideră discriminaţi.
Împotriva legii s-au declarat şi unii proprietari de localuri, care spun că vor avea pierderi din cauza scăderii numărului clienţilor dar şi pentru că s-au înregistrat cazuri de clienţi care au ieşit la fumat şi nu s-au mai întors să achite nota.
Între timp, parlamentarii au venit cu noi amendamente şi vor să schimbe Legea Antifumat.
Sfântul Andrei, creştinătorul românilor. Obiceiuri şi superstiţii de Halloween-ul românesc
Publicat de Bogdan Comșa,
29 noiembrie 2015, 16:53 / actualizat: 30 noiembrie 2015, 7:28
Istoria creştină a Sfântului Andrei începe de la întâlnirea sa cu Iisus Hristos. Se întâmpla pe malul Lacului Ghenizaret, acolo unde Andrei împreună cu fratele său Petru trăiau din pescuit.
Într-o zi, un bărbat de vreo treizeci de ani îi cheamă să fie pescari de oameni şi ei acceptă fără şovăire. Răspunsul prompt al lui Andrei şi al lui Petru, surprinzător pentru mintea omului modern, se explică prin faptul că amândoi îl auziseră pe Ioan Botezătorul propovăduind despre Mesia.
Acum îl identificau în persoana lui Iisus Hristos, cel care-i chema să fie pescari de oameni. După Înălţarea Mântuitorului la ceruri, Apostolului Andrei i-a revenit ca teritoriu de misiune regiunea din preajma Mării Negre. Traseul său a fost prin Asia Mică, a ocolit marea pe la Răsărit şi a ajuns în teritoriile locuite de sciţii din nordul Mării Negre.
Ca drum de întoarcere, Sfântul Andrei a ales partea apuseană a Mării, acolo pe unde se varsă Dunărea. A trecut, deci, prin Dobrogea de astăzi, un teritoriu care pe atunci era locuit tot de sciţi, era provincie romană şi prin secolul al III-lea avea să se numească Scithya Minor.
Trecerea Sfântului Apostol Andrei prin Dobrogea este consemnată în scrieri istorice din secolele III şi IV şi de mai târziu, dar şi de tradiţia locului. În părţile dintre Dunăre şi Marea Neagră s-au păstrat colinde, legende şi obiceiuri populare care vorbesc despre Sfântul Andrei, Apostol al locului.
Pe aceste temeiuri, s-a construit tradiţia originii apostolice a creştinismului românesc, iar în anul 1997, Apostolul Andrei a fost declarat de Biserica Ortodoxă Română, Ocrotitorul spiritual al României. Povestea adevărată şi pământească a Sfântului Andrei se încheie în Grecia la Patras, unde a suferit martiriul prin răstignire pe cruce în formă de X. Istoria spirituală, continuă însă. O percep cei care se roagă Sfântului Andrei şi primesc de la el ocrotire.
Tradiţii şi superstiţii
„Santandrei” este o mare divinitate geto-dacă peste care creştinii l-au suprapus pe Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, ocrotitorul României. El a preluat numele şi data de celebrare ale Apostolului Andrei (30 noiembrie), cel care a predicat în primele decenii după naşterea lui Iisus pe pământurile Daciei. El trebuie să se fi bucurat de mare respect, de vreme ce ziua lui de celebrare a înlocuit o importantă divinitate precreştină, personificare a lupului. Numele zeului uzurpat s-a pierdut. Noaptea de Santandrei (29 – 30 noiembrie) şi ciclul de înnoire a timpului, care se suprapun peste perioada calendaristică a Dionisiacelor Câmpeneşti şi cu fermentarea vinului în butoaie la popoarele tracice, păstrează numeroase urme precreştine – conform www.crestinortodox.ro.
Până la începutul secolului al XX-lea se organizau în Colinele Tutovei, în noaptea de Santandrei, petreceri de pomină ale tinerilor, asemănătoare cu Revelionul. Pentru a fi feriţi de acţiunea malefică a moroilor şi strigoilor, tinerii camuflau şi ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele şi uşile casei unde se desfăşura petrecerea înainte de lăsatul serii. De altfel, petrecerea se numea, local, Noaptea Strigoilor, timp nefast, când strigoii vii (oamenii care se nasc cu căiţă, cu coadă – o vertebră în plus, din legături presupus incestuoase, conform tradiţiei populare etc.) îşi părăsesc trupurile fără ştirea lor, iar strigoii morţi ies din sicrie, morminte şi cimitire pentru a provoca suferinţe oamenilor, pocesc şi sug sângele celor vii, leagă sau iau puterea bărbaţilor, strică taurii, fură sporul vitelor, se joacă cu lupii şi urşii etc. În acest timp, petrecerea tinerilor în vatra satului, numită şi Păzitul Usturoiului, era în toi.
Fetele aduceau câte trei căpăţâni de usturoi, le puneau laolaltă într-o covată pentru a fi păzite de o bătrână la lumina lumânării. Complet izolaţi de lumea din afară, stăpânită de forţele malefice, tinerii se distrau, cântau, jucau, beau, adesea peste măsură, mâncau, glumeau, că la un adevărat revelion. Amintim că această izbucnire de bucurie se desfăşura în chiar postul Naşterii Domnului (Postul Crăciunului). Dimineaţă, pe lumina zilei, tinerii ieşeau în curtea casei unde covata cu usturoi era jucată în mijlocul horei de un flăcău. Se împărţea usturoiul şi, în mare veselie, se întorceau pe la casele lor. Începea un nou an. Usturoiul privegheat se păstra că ceva sfânt, la icoană, şi se folosea peste an că leac pentru vindecarea bolilor, pentru prinderea farmecelor şi descântecelor etc.
Bocetul Andreiului
La cei vechi, moartea şi renaşterea divinităţii adorate şi, deci, a timpului anual cu care această se confunda, era substituită de un sacrificiu sacru (pom, animal, pasăre, om şi chiar a unui obiect însufleţit simbolic). Un obicei care atestă suprapunerea sărbătorii creştine a Apostolului Andrei peste Anul Nou dacic este obiceiul atestat la românii din Transnistria numit Bocetul Andreiului. Fetele, după confecţionarea unei păpuşi din cârpe, numită Andreiu, substitut al anului vechi, o aşezau pe laviţă (pat) ca pe un mort şi o jeleau. Lipseşte marele sacrificiu, jertfă rituală a animalului care personifică divinitatea, specifică oricărui început de an. Este posibil ca una din tradiţiile care a migrat din toamna, de la Anul Nou dacic la Anul Nou contemporan, celebrat la solstiţiul de iarnă, să fi fost sacrificarea porcului. De altfel, unul din numele purtate de lup în zilele lui de celebrare, „gădineţ”, când începe împerecherea, este purtat şi de porcul tânăr, numit popular şi „godin”, „godineţ”.
Noaptea strigoilor
Apariţia celor doi sfinţi-moşi, Moş Andrei şi Moş Nicolae, începutul iernii şi punerea în mişcare a haitelor de lupi sunt semne evidente de îmbătrânire şi degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deteriorează neîncetat, ajungând în noaptea de 29 spre 30 noiembrie, în Noaptea Strigoilor, la starea simbolică de haos, cea de dinaintea creaţiei. Este o noapte de spaima, întrucât spiritele morţilor ies din morminte şi, împreună cu strigoii vii, „care în această noapte îşi părăsesc culcuşurile lor, fără să aibă vreo ştiinţă despre aceasta” (Pamfile, 1914, p. 127), se iau la bătaie pe la hotare, răspântii de drumuri şi prin alte locuri necurate.
Duelurile sângeroase cu limbile de la meliţe şi coasele furate din gospodăriile oamenilor se prelungesc până la cântatul cocoşilor, când spaţiul se purifică, duhurile morţilor se întorc în morminte, iar sufletele strigoilor revin în trupurile şi paturile părăsite fără ştiinţă lor. În anumite situaţii, strigoii se manifestau violent faţă de oamenii care nu-şi luau anumite măsuri de protecţie: „Când strigoii morţi nu au cu cine să se războiască, se duc pe la casele oamenilor unde încearcă să suga sângele celor ce au nenorocul să le cadă în mâini. Pentru că să nu se poată apropia de case, oamenii, – e grijă gospodinelor mai ales -, mănâncă usturoi în această seară, se ung pe corp tot cu usturoi, sau numai pe frunte, în piept, pe spate şi pe la încheieturile trupului. La casă se ung cercevelele ferestrelor, pe unde strigoii ar putea să între sau să se uite în casă, făcându-se semnul crucii şi tot astfel urmează şi la uşa şi horn, pe unde de asemenea ea crede că strigoii pot intră şi ieşi din casă” (Pamfile, 1914, p. 128). Se credea că sunt şi strigoi care nu doreau să facă rău. Aceştia „fac hori pe la răspântiile drumurilor, unde joacă cu străşnicie până la cântatul cocoşilor” (Pamfile, 1914, p. 128). Strigoii sunt de două categorii: vii şi morţi. Strigoii vii sunt spirite ale oamenilor, femei sau bărbaţi, care îşi părăsesc trupurile noaptea, mai ales la Santandrei (Noaptea Strigoilor), Sângiorz şi în alte împrejurări. Cauzele pentru care numai o parte din oameni devin strigoi în viaţă sunt diverse: copiii născuţi cu coadă (o vertebră în plus), cu tichie, dintr-o legătură incestuoasă, al treilea copil din flori născut de o femeie etc.
Activitatea lor cea mai intensă este în Noaptea Strigoilor (29/30 noiembrie) când îşi părăsesc în somn corpul, ies din casă pe horn sau pe uşa, se rostogolesc de trei ori pentru a se întrupa într-un animal (lup, câine, pisica, porc, berbec, găină, broască), încalecă pe meliţe, butoaie, cozi de matură pentru a merge în locuri numai de ei ştiute (între hotare, răspântii de drumuri, poieni din păduri) unde se întâlnesc cu strigoii morţi. Acolo redevin oameni, se bat cu limbile de melita, se zgârie, se rănesc până iese învingător unul din ei, care le va fi conducător un an de zile. Se bocesc unii pe alţii, îşi vindecă pe loc rănile, se întrupează din nou în animale şi pornesc spre case înainte de primul cântat al cocoşilor. În ajunul Sangiorzului, la Mânecătoare (noaptea de 22/23 aprilie), îşi părăsesc din nou trupurile pentru a merge să fure mana holdelor, laptele vitelor – să strice taurii, să lege sau să ia puterea bărbaţilor etc. În cele două nopţi oamenii se ungeau cu mujdei de usturoi, ascundeau meliţele, întorceau vasele cu gura în jos, produceau zgomote, îi strigau pe nume, aprindeau focuri, păzeau cu atenţie vitele şi păşunile etc. În Moldova, noaptea se numea Păzitul Usturoiului şi se celebra ca un revelion. Sunt argumente etnofolclorice care sprijină ipoteza că în această perioada a anului dacii celebrau Anul Nou. Tinerii satului, fete şi băieţi, se adunau în cete de 10 -12 persoane la o casă mai mare, căreia îi ungeau, la lumina zilei, uşile şi ferestrele cu usturoi. Participanţii, care nu părăseau până dimineaţă casa, petreceau ca la un revelion: mâncau, se cinsteau, adesea peste măsură, jucau, glumeau. Dimineaţă ieşeau cu lăutarii în curte unde jucau covata cu căpăţâni de usturoi adus de fete şi păzit noaptea de o bătrână.
Strigoii morţi sunt spirite ale morţilor care nu ajung în Lumea de dincolo din anumite motive: au fost strigoi în viaţă, au fost oameni obişnuiţi, dar li s-a greşit sau nu li s-au făcut rosturile la înmormântare. Ei se întorc printre cei vii, în special printre rudele apropiate, pentru a le provoca mari suferinţe: aduc moarte, boală, molime în animale, grindină. După locul unde apar şi relele care le aduc, strigoii morţi pot fi, după locul unde acţionează, de apă şi de uscat, de vite şi de stupi, de ploi şi de foc. În cazul în care prezenţa strigoiului se consideră evidenţă prin efectele produse de acesta (era auzit, visat, apăreau anumite semne pe mormânt), se proceda la descoperirea şi anihilarea lui prin diferite practici de dres sau de destrigoire. Atmosfera devenea şi mai apăsătoare din cauza unei importante zile a lupului fixate de tradiţie pe data de 30 noiembrie, la Santandrei. În această zi lupul îşi poate îndoi gâtuI ţeapăn, devine şi mai sprinten, astfel că prada, indiferent că este animal domestic sau om, nu mai are scăpare (Pamfile, 1914, p. 135-137). Ca urmare, acum trebuia să se ia măsuri suplimentare de pază a vitelor şi să se efectueze diverse practici magice de apărare împotriva lupilor. Se consideră că nici un alt moment al anului nu era atât de prielnic pentru transformarea oamenilor în pricolici, oameni cu înfăţişare de lupi sau câini, ca în ajunul şi în ziua de Santandrei.
Pricolicii sunt suflete ale oamenilor care îşi părăsesc trupul în timpul nopţii, se rostogolesc de trei ori şi capătă înfăţişare de lup sau de altă vietate (câine, porc cal, bivol, pisica, şarpe, broască). Spre deosebire de vârcolaci care călătoresc prin văzduh, pricolicii se deplasează pe pământ. Ei nu se întrupează în vietăţi sfinte (arici, oaie, cerb, porumbel, rândunică, albină). Adesea, sunt oameni din sat recunoscuţi după înfăţişarea şi comportamentul animalului pricolici. Trăiesc puţin, cât lupul sau animalul în care se metamorfozează. Într-una din legende pricoliciul este un tânăr căsătorit care, mergând pe drum cu soţia, se face nevăzut, revine sub formă de câine şi se repede s-o muşte. Nevasta sa se apară cu brâul şi îl alungă lovindu-l cu secera. În final, pricoliciul este recunoscut după scamele catrinţei rămase între dinţi. În alte legende pricoliciul este fratele cel mic care pleacă de acasă şi este recunoscut tot după scamele hainelor rămase printre dinţi. O dată pe an, în Noaptea Strigoilor (29 – 30 noiembrie), s-ar întâlni cu strigoii morţi, care îşi părăsesc şi ei mormintele, pentru a-şi alege, prin lupta, stăpânul. Pe timp de iarnă acesta ar intra în haita lupilor, ia conducerea şi atacă oamenii şi turmele de vite.
Pentru pericolul închipuit ce l-ar fi adus strigoii, pricolicii şi lupii la Santandrei, practicile de prevenire şi apărare erau asemănătoare cu cele efectuate la Sângiorz. Informaţiile etnografice nu atestă însă la Santandrei aprinderea focurilor, fumigaţiile, stropitul şi scăldatul cu apă, strigătele şi producerea zgomotelor, pomenile pentru îmbunarea morţilor ieşiţi din morminte şi altele. Lipsesc, în general, practicile active de alungare a spiritelor malefice; alimentele rituale şi ungerea cu usturoi, ascunderea coaselor şi a limbilor de meliţă sunt mai mult acţiuni de apărare pasivă. Forţelor malefice nu li se declara război deschis, ca la Bobotează, Sângiorz, Joimari, Sânziene, întrucât sansă de izbândă era minimă în condiţiile în care puterea aliaţilor, întunericul şi frigul, creştea neîncetat până la solstiţiul de iarnă.
Aflarea ursitei
Că la orice început de an, prisoseau practicile magice de aflare a ursitei, adică a viitorului soţ. Fata de măritat prepara o „Turtucă de Andrei”, turtiţă subţire din făină de grâu, foarte sărată, coaptă pe plita sobei şi o mânca înainte de culcare. Băiatul care venea în vis să-i aducă apă ca să-şi potolească setea urmă să o ceară de nevasta în cursul anului. Alte fete, după ce soseau acasă de la Păzitul Usturoiului, semănau câte un căţel de usturoi privegheat într-un cocoloş de aluat. După modul cum încolţea şi creştea usturoiul semănat, se făceau anumite pronosticuri matrimoniale. Timpul era însă favorabil şi pentru observaţii meteorologice şi astronomice. Unii bătrâni, neştiutori de carte dar „cititori” în stele, observau cerul în noaptea de Ovidenie sau de Santandrei şi noroceau anul, prevestind dacă va fi bogat sau sărac, ploios sau secetos, dacă va fi pace sau război etc. Obiceiul de a semăna în noaptea de Santandrei grâu într-o oală de pământ pentru a interpreta rodnicia ogoarelor în noul an este practicat şi astăzi.
Acte de divinaţie
Spiritele morţilor care mişunau pretutindeni la Santandrei, favorizau actele de divinaţie. Asemănător altor sărbători sezoniere de peste an, cele mai preocupate să valorifice ocazia oferită de Noaptea Strigoilor păreau tot fetele, cu nelipsită lor grijă, căsătoria. Practicile de divinaţie efectuate la fântână, la coteţul porcului, la gardul şi poartă gospodăriei, la masa încărcată cu usturoi etc. aveau unul şi acelaşi scop: aflarea ursitului, a calităţilor lui (tânăr, bătrân, frumos – urât, bogat – sărac). Aceste acte magice erau săvârşite în taină, de fiecare fată în parte, sau „pe faţă”, cu participarea mai multor fete.
Elemente de ritual specifice renovării timpului apar, mai ales în Moldova, la Ovidenie. Acum, ca şi la Anul Nou, Sângiorz, Paşte se credea că cerul se deschide şi vorbesc animalele; se făceau previziuni şi pronosticuri meteorologice, se începeau vrăjile şi farmecele al căror punct culminant era atins în noaptea de Santandrei.
Covaşa, băutura rituală
Prin Colinele Tutovei, la Ovidenie sau la Santandrei, se prepară din mălai şi făină, uneori numai din mălai de porumb sau de mei, o băutură fermentată numită „covaşă”. Literatura etnografică descrie două tehnici de preparare a covasei: din mălai şi făină sau numai din mălai. În primul caz se luau mălai şi făină, în părţi egale, se amestecau şi se opăreau cu apă clocotită până se obţinea un fel de terci. După două ore, amestecul acesta se punea într-o puţină şi se turna apă călduţă până se obţinea un lichid vâscos ce putea trece prin ciurul cu care se cernea mălaiul. Conţinutul se amesteca foarte bine şi se lăsa apoi să fermenteze, la loc călduţ, până a două zi când se fierbea, la foc potrivit, într-un ceaun, până se mai îngroşa. Gustul băuturii era dulce-acrişor, asemănător cu cel al brăgii. Covaşa se punea prin străchini sau oale şi se împărţea prin vecini „pentru ca vacile să fie lăptoase, iar laptele să fie smântânos” (Pamfile, 1914, p. 145). În alte sate „covaşă” se numea „bragă” şi se prepară numai din mălai, care se opărea şi se făceau patru turte; două turte se coceau, două rămâneau crude. După ce turtele coapte se răceau, erau frământate într-o putină, se amestecau cu mălaiul rămas necopt şi se turna apă clocotită. Conţinutul se amesteca, se puneau câteva felii de lămâie şi se lasă să fermenteze până a două zi, când era bun de băut. În zona Covurluiului din Moldova Centrală se spunea că fiecare om „este dator să mănânce covaşă, în această zi, pentru că să fie ferit de strigoi” (Pamfile, 1914, p. 146).
La Muzeul de Artă Populară Constanţa, începând cu data de 20 septembrie 2015, s-a deschis expoziţia temporară „Treptele vieţii”. Sunt prezentate obiceiuri, rituri şi ceremonialuri care se regăsesc în curgerea firească a vieţii: naşterea, nunta şi înmormântarea.
Marcând popasurile din lungul pelerinaj al vieţii, de la leagăn până la mormânt, aceste evenimente se constituie în treptele pe care păşeşte, la un anumit moment, fiecare individ în parte.
Expoziţia este plasată în două săli de la parterul muzeului şi surprinde, într-o succesiune logică, aceste „trepte” ale vieţii: naşterea, primele zile de viaţă, întâmpinarea Ursitoarelor, botezul, copilăria, drumul către maturitate, timpul căsătoriei, momentele importante ale nunţii (peţit, logodnă, zestre, chemarea la nuntă, însemnele şi podoabele nunţii, actanţii), intrarea în rândul celor „maturi”, cu familie, precum şi apusul vieţii – moartea, înmormântarea, pomenirea morţilor.
Expoziţia va rămâne deschisă până la sfârşitul anului.
Păpușile vintage cu chip de înger din colecția istoricului Lavinia Dumitrașcu pot fi admirate la Biblioteca Județeană Constanța în acest început de vară
Zeci de păpuși din porțelan, cu chipuri delicate și rochițe prețioase, ce amintesc de vremurile pline de farmec ale străbunicilor noștri, pot...
(AUDIO) Pregăteşte-ţi ghetuţele! La noapte vine Moşul!
Publicat de ,
5 decembrie 2014, 12:08
Copiii de pe întreg continentul se aşteaptă la o noapte magică peste numai câteva ore. Este o noapte pe care mulţi o aşteaptă un an de zile iar nerăbdarea celor mici atinge cote maxime astăzi. Mulţi nu vor dormi sau vor ţine lanternele sub pernă pentru a fi atenţi la orice foşnet prin casă care să le dea de veste că Moş Nicole le umblă la ghetuţe. Deși este grăbit să alerge la copiii din lumea întreagă, Moș Nicolae are timp să plece urechea la dorințele fiecărui copil în parte. În tradițiile românești, Moș Nicolae apare pe un cal alb, trimitere la prima zăpadă care cade la începutul iernii. De asemenea, există obiceiul să se pună în apă crenguțe de pomi fructiferi în casă, lângă icoane, care să înflorească de Anul Nou. În funcție de crenguța care a înflorit, se așteaptă recolta de fructe în noul an. În nopțile sfinte de sărbători, când, preț de o secundă, se deschid cerurile pentru noi, muritorii, se spune că Moș Nicolae poate fi văzut stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Revenim în lumea celor mici care vor primi bomboane şi jucării. În Germania, pe lângă ghetuțe, copiii pregătesc în ajun o scrisoare în care își aștern toate dorințele și câțiva morcovi pentru caii moșului. Copiii din Franța, în ajun, lasă pentru Moș Nicolae un pahar de vin iar pentru măgărușul lui, morcovi și puțin zahăr. În ziua de 6 decembrie, ei primesc ciocolată, turtă dulce, fructe și trimit scrisori rudelor pentru a le ura sărbători fericite. La copiii olandezi, moșul ajunge pe mare, venind din Spania. Dacă n-au fost cuminți, se tem de însoțitorul moșului, Zwarte Piet (Petru cel Negru). El îl ajută pe Moș Nicolae cu darurile și dulciurile pentru copiii cuminți, dar dacă pe lista lui copilul este trecut ca neascultător, îl va lua cu el înapoi în Spania. În Belgia și Luxemburg, copiii își așază ghetuțele în fața ușii și, la fel ca micuții francezi, pregătesc un pahar de vin pentru moșul, morcovi și zahăr pentru calul său. Moș Nicolae este foarte iubit de copiii din Austria, care-l știu ca pe un bătrân înveșmântat asemenea unui episcop, cu o carte mare în care îngerii au scris toate faptele celor mici. Copiii din Italia așază pe o farfurie, în ajun, scrisorile în care-și notează dorințele, promițându-i lui Moș Nicolae că vor fi cuminți în anul care va veni. A doua zi, în locul scrisorilor, găsesc dulciurile lor preferate. În România, la fel ca în Ucraina, Moldova, Serbia, Croaţia, Grecia şi alte ţări din zonă, copiii își lustruiesc ghetuţele și le așază pe pervazurile ferestrelor sau lângă uşi, pentru a fi umplute cu daruri, dulciuri și fructe de generosul Moș Nicolae care le aduce şi câte o nuieluşă celor care nu au fost cuminţi.
Ai grijă ce faci la noapte şi mai ales… ce mănânci! Usturoiul va fi la mare căutare… Cu toate că Sfântul Andrei reprezintă creştinatorul românilor, o serie adundentă de superstiţii şi obiceiuri păgâne sunt legate de această sărbătoare. Noaptea de 29 spre 30 noiembrie este cunoscută în popor drept „noaptea strigoilor” sau „noaptea vrăjitoarelor”. În tradiţia populară, Sfântul Andrei patronează lupii, şi se spune că dacă nu respecţi ziua sfântului respectiv lupii îţi vor mânca animalele din gospodărie. Pentru a alunga spiritele rele, este folosit peste tot usturoiul, de la grajdurile animalelor până la cruciuliţele făcute pe mânuţele copiilor. Tot de Sfântul Andrei, în unele zone, fetele fac turtă din făină de grâu, cu apă şi multă sare, şi se spune că acel flăcău ce îi aduce fetei noaptea apă în vis, să-şi astâmpere setea, o va lua de nevastă. Alte superstiţii care devin deja obraznice spun că la miezul nopţii fetele trebuie să stea goale cu o oglindă în faţă şi cu una în spate, şi cu două lumânări aprinse în mână, iar în oglinda din spate vor vedea scene din viitor, inclusiv chipul celui care le va fi soţ. În noaptea Sfântului Andrei se poate prevedea cât de rodnice vor fi livezile şi ogoarele. Oamenii aduc în casă crenguţe de vişin, le pun în apă şi, dacă înfloresc până la Crăciun, vor avea un an bogat. Condiţiile meteorologice din noaptea Sfântului Andrei pot prevesti cum va fi iarna, care nu va fi grea, dacă afară este senin şi cald. În schimb, un cer întunecat, fără lună, ninsoarea sau ploaia sunt semne de iarnă cu troiene mari. Ziua Sfântului Andrei marchează debutul sezonului sărbătorilor de iarnă, care vor continua cu Sfântul Nicolae, celebrat pe 6 decembrie, şi se vor încheia de Bobotează, pe 6 ianuarie.
