Luni, 5 iulie 2021, începe campania #EuAlegRomânia – tu votezi destinația și câștigi la final de săptămână rucsacul de vacanță.
Ascultă în fiecare zi, de la 10:00 la 11:00, emisiunea De10xRomânia și votează la numărul de Whatsapp 0741222202 una dintre cele două destinații de vacanță.
Toti cei care au votat pe parcursul întregii săptămâni intră în urna pentru extragerea de vineri, iar câștigătorul va fi stabilit prin intermediul programului random.org.
Campania Eu Aleg România se desfășoară până în data de 27 august.
O plimbare prin centrul istoric al Oradei ne obligă să ridicăm ochii spre ornamentaţia bogată a clădirilor de început de secol XX. Volutele liniilor curbe reiau desenul floral-vegetal inspirat din natură şi ilustrează dorinţa arhitecţilor de a depăşi standardizarea construcţiilor impusă de industrializare. Densitatea clădirilor secession vorbeşte depre un oraş european, iar Secession,Art Nouveau, Jugendstilsunt denumiri pentru aceeaşi mişcare artistică de la finele secolului al XIX-lea, care a modelat arta şi arhitectura noului secol XX.
E o atmosferă care transmite un aer de occident, în definitiv suntem la graniţa de vest a României, iar oraşul are o ţinută europeană incontestabilă, spun orădenii. În vreme ce alţi turişti preferă aerul fanat al clădirilor încă nerestaurate. Cu toţii apreciază atmosfera oraşului, ce trimite la Belle Epoque.
Această prezentare necesită JavaScript.
Întregul centru al oraşului Oradea e o filă de istorie a artei 1900, dar cel mai mare şi reprezentativ ansamblu architectural în stil secession din Transilvania, este Vulturul negru, pe care vă invit să îl vizităm astăzi, ghidaţi de istoricul Mircea Paşca, autorul volumului Oradea 1900 – Un ghid de arhitectură:
Nu ar trebui să rataţi clădirile proiectate de marii arhitecţi budapestani prezenţi în Oradea prin anumite construcţii, care reprezintă mai multe tipuri de manifestare a curentui secession din Austro-Ungaria. Ele sunt bine ilustrate la Oradea, cum e curentul lechnerian, reprezentat de arhitecţii Komor şi Jakab, cei care au proiectat Vulturul Negru, curentul Art Nouveau de factură belgiană, reprezentat de o singură clădire proiectată de arhitectul budapestanSpiegelFrigyes, autorul primei case secession la Oradea, casa Sonnenfeld de pe strada Aurel Lazăr nr.7. Toate sunt situate în zona centrală, în centrul istoric al oraşului; o densitate de clădiri concentrate de o parte şi de alta a Crişului, de o parte şi de alta a străzii pietonale Republicii, Piaţa Unirii, PiaţaFerdinand, Piaţa 1 Decembrie. (istoricul Mircea Paşca)
Această prezentare necesită JavaScript.
Construit între anii 1907-1909 pe amplasamentul vechiului han Vulturul, ansamblul arhitectonic Palatul Vulturul Negru păstrează referinţa la originea sa prin vitraliul executat în anul 1909 în atelierul orădean Neumann K. Ansamblul arhitectonic este cea mai importantă realizare a cuplului de arhitecţi Komor Marcell şi Jakab Dezső. Un pasaj acoperit cu sticlă ornamentată face legătura între trei străzi şi îmbie astăzi trecătorul cu numeroase cafenele cu mesele expuse în pasaj.
Vulturul negru se caracterizează prin liniile curbe, prin ornamentele din majolică colorată de pe faţadă, inspirate din arta populară, prin anumite elemente de basorelief prezente pe faţadă şi prin feroneria curbilinie florală, vegetală a porţilor. Sticla sablată are ornamente florale, iar elementele de interior sunt şi ele vegelale, florale sau inspirate din ata populară.
Clădirea este restaurată de curând, aproape în întregimea ei, şi s-au pus în valoare elementele decorativeexterioare, ceea ce îi dă un aspect mult deiferit de ceea ce era înainte. Nu uităm şi vitraliul cu vulturul din interiorul pasajului. Numele vine de la vechiul han Vulturul şi nu are legătură cu culoarea vulturilor. Era un han de secol XVIII, care a insirat vitraliul şi vulturul de pe faţadă, dar numele este mult mai vechi decât actuala clădire.( istoricul Mircea Paşca)
Vulturul negru e doar prima filă a unei lecţii vii a istoriei artei, ce se poate citi la Oradea, în centrul istoric. Restaurarea clădirilor de patrimoniu, începută în ultimii ani, repune în circuitul turistic cultural un oraş central european, a cărui istorie de început de secol XX, o povestesc clăirile sale. O istorie personală spun şi fotografiile mele, care privilegiază subiectivismul reporterului şi vă invită să vă creaţi propriul album, descoperind clădirile secession din Oradea 1900.
Dacă ajungeţi în judeţul Caraş-Severin, în Cheile Nerei nu puteţi să rataţi Ochiul Beiului. Acesta este situat în mijlocul unei frumoase păduri virgine, printre ultimele din Europa, mai exact în Parcul Naţional Cheile Nerei -Beuşniţa, la limita Munţilor Aninei cu Munţii Locvei, un loc unde se aude doar ciripitul păsărelelor şi clipocitul apei. Cu o suprafaţă de mai puţin de 300 mp şi o adâncime de aproape 4 metri, lacul de provenienţă carstică nu îngheaţă niciodată, nici măcar iarna. Şi asta datorită izvorului care împrospătează mereu apa şi face ca ea să aibă o temperatură constantă de 5-6 grade pe tot parcursul anului. Aici îşi petrec iarna raţele sălbatice, stârcii cenuşii şi alte păsări migratoare, care nu îşi mai continuă călătoria către ţările calde.
Lacul este monument al naturii, de o frumuseţe ireală. Apa cu nuanţe albastru-verzui lasă să se vadă păstrăvii, care înoată pe fundul stâncos al lacului. Ochiul Beiului este oglinda cerului şi a pădurii din jur, semănând cu un ochi mare. Dacă vă opriţi în loc şi în priviţi câteva clipe o să aveţi impresia că atingeţi bolta cerească. Oglinda lacului îşi schimbă culoarea în timpul zilei şi în funcţie de vreme, de la albastru deschis până la verde închis. Locul este aşa cum numai natura îl poate picta.
Tradiţia spune că lacul ascunde multe mistere, care sunt alimentate mereu de lacrimile unui bei, de unde şi numele. Se spune că aceste locuri din Banat au fost stăpânite de un paşă, care avea un fiu de o frumuseţe rară, cu ochii albaştri şi expresivi, încât dacă te uitai, pur şi simplu te pierdeai. Acesta obişnuia să meargă la vânătoare în pădurile seculare. Într-o zi el s-a întâlnit cu o frumoasă fată de cioban, care era cu oile la păscut şi de îndată ce privirile li s-au intersectat, s-au îndrăgostit pe loc unul de celălalt. Se spune că atunci când tatăl beiului a aflat că fiul său iubeşte o fată de valah, a trimis un călău să o omoare. Tânărul a găsit-o pe fată fără suflare în locul unde acum este izvorul Beuşniţei şi s-a luptat cu călăul pe care în cele din urmă l-a ucis, cu preţul pierderii unui ochi. Din lacrimile ochiului pierdut s-a format lacul ce-i poartă astăzi numele. Sfârşit de durere, beiul şi-a înfipt jungherul în inimă şi s-a aruncat în lac. Se spune că fata s-a transformat în râu – Beuşniţa, iar din lacrimile şi jertfa beiului a luat fiinţă lacul turcoaz şi cristalin precum ochii şi sufletul lui.
Legenda spune că apele spumoase ale cascadei reprezintă voalul de mireasă al păstoriţei îndrăgostite de bei.
Cum ajungi?
Dacă vii dinspre Reşiţa trebuie să treci prin Oraviţa, Răcăşdia, Ciuchici şi apoi Potoc, după care încă 3 km până la Podul Beiului şi gata asfaltul. Aici se virează la stânga, pe un drum de ţară accesibil cu maşina. Odată ajunşi la pescărie, până la lacul Ochiul Bei mai aveţi aproximativ 30 de minute de mers pe jos prin pădure, iar câteva sute de metri mai sus este cascada Beuşniţa.
Muzica tradiţională, portul popular sau porţile sculptate în lemn nu sunt singurele embleme ale Maramureşului. Când spui Săpânţa, spui Cimitirul Vesel. Un loc vizitat de zeci de mii de turişti din ţară şi din străinătate.
Această prezentare necesită JavaScript.
Iată câteva păreri ale celor pe care i-am întâlnit aici:
„E plăcut, crucile sunt sunt foarte colorate, e ceva special.”
„Abia am intrat – şi ne-am şi veselit!”
„Într-un cimitir, când intri, te gândeşti la ceva dureros, la ceva macabru, dar aici intri şi zâmbeşti. Într-adevăr merită văzut – şi citit. Nu ştiu dacă mai e ceva în lume la fel.”
„Nu e exact ca un cimitir, totul e foarte funny. E ceva diferit, ce la noi nu vedem.”
„L-am văzut a zecea mia oara. Care au mai fost aici, mai vin.”
„Locurile pentru înmormântare aici sunt foarte scumpe. Şi ţăranul zice: mai bine nu mor, decât să plătesc atâta!”
Prima cruce cu epitaf a fost creată în anul 1935 de Stan Ioan Pătraş. Meşterul a murit în anul 1977, fiind înmormântat în faţa intrării în biserică. Acum, numărul crucilor depăşeşte 800.
Câteva dintre epitafuri le sunt semnalate turiştilor în mod special. Între ele, celebru, cel al soacrei:
„Sub această cruce grea
Zace biata soacră-mea
Trei zile de mai trăia
Zăceam eu şi citea ea
Voi care treceţi pe aici
Încercaţi să n-o treziţi
Că acasă dacă vine
Iară-i cu gura pă mine
Da aşa eu m-oi purta
Că-napoi n-a înturna…”
Continuatorul lui Stan Ioan Pătraş e Dumitru Pop Tincu, omul care deţine astazi şi secretul aşa-numitului „albastru de Săpânţa”, culoarea predominantă în Cimitirul Vesel, şi care se îngijeşte de Casa memorială Stan Ioan Pătraş.
Această prezentare necesită JavaScript.
Dumitru Pop Tincu povesteşte că numele Cimitiru Vesel i se datorează unei cercetătoare din Franţa, care a realizat o teză de doctorat în anii ’50, în urma căreia a publicat mai multe articole.
„Dacii liberi, trăitori în zona Maramureşului, întâmpinau moartea cu râsul şi naşterea cu plânsul. Pentru că cei ce se vor naşte vor fi asupriţi şi batjocoriţi, iar cei ce mor vor fi liberi şi vor râde tot timpul”, explică Dumitru Pop Tincu.
El mai spune că pentru a face această meserie trebuie să fie, în acelaşi timp, sculptor, pictor şi poet. Povesteşte că află multe lucruri despre viaţa celui decedat la priveghi, unde oamenii se strâng şi vorbesc. „Gura satului nu te minte”, declară cu convingere meşterul.
Cimitirul Vesel din Săpânţa figurează, prin originalitate, în fruntea topurilor de profil. El a inspirat şi inspiră în continuare artişti şi creatori. Pentru că, aşa cum află cei care vin să îl viziteze din toate colţurile lumii, aici găsim exprimate, pe cât de simplu, pe atât de profund, sensurile si frumuseţea vieţii.
Paşii ne poartă astăzi pe Dealul Feleacului, aprigul străjer al Clujului, pentru că multe sunt poveştile pe care le ascunde.
Despre Feleacu se ştie cu certitudine că a fost întemeiat la 1366, din ordinul regelui Ludovic I.
În acele timpuri, cetatea Clujului avea nevoie de aparatori ai drumului care o lega de Turda. Primii felecani s-au aşezat în pădurile care creşteau pe atunci pe deal şi, drept mulţumită pentru serviciul credincios în slujba oraşului, au fost mereu scutiţi de biruri.
Această prezentare necesită JavaScript.
Tradiţia orală o include in poveste si pe împărăteasa Maria Tereza, ne-a spus un felecan get beget, badea Alexandru Hoda. Povestea spune că pădurea deasă era ascunzişul perfect pentru o bandă de hoţi, care au avut curajul s-o atace pe însăşi împărăteasa venită în vizită în Transilvania.
Cu multă vreme înainte de Maria Tereza însă, în Feleacu oamenii trăiau în bună înţelegere cu zmeii şi balaurii, pentru că de la un balaur se trage şi numele satului.
Felec era un balaur blând, care îşi făcuse sălaş nu departe de sat. Într-o seară, la gura peşterii sale s-a auzit un clinchet de clopoţel: o căprioară venise să-i dea de ştire că oamenii i-au pus gând rău şi vor să-i fure bogăţiile. Averea lui Felec erau Ouăle de Balaur sau Ouăle de Feleac. Mai precis, trovanţii de astăzi care împodobesc curţile tuturor felecanilor şi pe care îi găsim din belşug pe Valea Căpriorii, un pic mai jos de Feleac, înspre Turda.
Comoara de netăgăduit a Feleacului rămâne însă bisericuţa albă de pe deal, construită în stil gotic, la 1488. Purtând Hramul Cuvioasei Paraschiva, micul lăcaş este ctitoria lui Ştefan cel Mare.
Lângă biserică, în curtea noii mănăstiri se ascunde şi o casuţă veche, reconstruită prin grija călugărilor, după un model de la 1870. O puteţi vizita dacă faceti popas în Feleac. Admiraţi-i tinda, târnaţul dar şi comorile din interior, adunate tot de preoţi de pe la oamenii din sat.
Mănăstirea din Feleac are porţile mereu deschise pentru călători, iar dacă ajungeţi acolo staţi de vorbă şi cu sătenii mai în vârstă. O să fiţi cuceriţi de limba frumoasă şi uşor arhaică pe care o vorbesc.
Descălecăm astăzi la poalele Munților Făgăraș, în căutarea eleganței, a blândeții, a temperamentului vulcanic, nobleței și inteligenței Lipițanului. Sunt doar câteva din caracteristicile acestei rase, cu o istorie de peste patru secole de existenţă în Europa, din care peste 9 decenii s-au desăvârşit la noi în ţară.
Lipiţanul de la Sâmbăta de Jos poartă ca şi pecete de nobleţe simbolul hergheliei: litera F, de la Ţara Făgăraşului.
Această prezentare necesită JavaScript.
Și fiind zi de sâmbătă, în luna lui Gustar, știam că la ora 11.00 începe spectacolul ecvestru. Așa că, ne ocupăm cuminți locurile pe marginea arenei în așteptarea vedetelor cu coamele în vânt și a celor care țin hățurile, antrenori concentrați asupra fiecărei mișcări de dresaj.
Şeful Hergheliei, medicul veterinar Cosmin Drăgan, le explică tuturor celor veniți să petreacă ceasuri relaxante alături de lipițani ce se întâmplă.
Această prezentare necesită JavaScript.
Pe 15 august, de Sf. Maria Mare, showul ecvestru a fost completat de un proprietar de lipițani din Poiana Brașov care bate la poarta Cărții Recordurilor cu o reprezentație de 8 lipițani negri, la aceeași trăsură.
Încă un show reușit, părinți și bunici mulțumiți, copii fericiți și grăbiți să vadă îndeaproape exemplarele docile, cu mers viguros, elegant, înalt, dar întins şi foarte spornic. Grajdurile sunt deschise pentru curioși, deloc puțini, deschise sunt și expozițiile de harnașamente și cele de fotografii.
Pentru șeful Hergheliei, Cosmin Drăgan, fiece întâlnire cu vizitatorii este prilej de bucurie pentru că e important ca porțile unei herghelii cu o asemenea tradiție să fie deschise.
În timpul showului, printre cai, trăsuri și momente spectaculoase, un băiețandru așeza obstacolele pentru probele de dresaj. Am aflat că îl cheamă Robert, că e într-a șaptea, s-a născut și trăiește la Herghelie, iar școala o face la Voila. Are privilegiul de a fi mereu în preajma lipițanilor și n-ar pleca pentru nimic în lume de la Herghelie.
Mai scump la vorbă, Robert ne conduce pînă la zona în care pasc iepele și mânjii, aflată peste apa Sâmbetei. Robert îmi înșiră repede numele cailor lui preferați.
Dincolo de apa Sâmbetei, spectacolul este înduioșător: iepele și mânjii caută umbra deasă, par indiferenți la turiștii adunați pe lângă gard. Nu îți trebuie foarte multe cunoștințe să realizezi că protecția căluților este grija cea dintâi a iepelor. Aflăm că există și aici o ierarhie: iepele veterane conduc herghelia în timpul păscutului și al drumului înapoi către grajduri.
Această prezentare necesită JavaScript.
Herghelia din Țara Făgărașului este cea mai completă crescătorie de lipiţani din lume, cu şapte din cele opt linii de sânge ale acestei rase de cai imperiali creată la Lipizza Slovenia, în 1580, de Casa Regală austriacă. Liniile de sânge poartă numele armăsarilor care au stat la baza actualelor efective: Conversano, Favory, Maestoso, Neapolitano, Pluto, Siglavy-Capriola și Tulipan. Acestor nume li se adaugă foarte multe alte cifre, este o întreagă poveste înregistrată în arhivele hergheliei.
Istoria Hergheliei de la Sâmbăta de Jos începe în 1874, când au fost aduse, în scopuri militare pentru armata habsburgică, câteva exemplare de lipiţani, o rasă nepretențioasă, rezistentă, cu eleganță în mișcare și foarte energică . Primul Război Mondial a fost decisiv în mutarea cailor Hergheliei de la Sâmbăta la Babolna, în Ungaria.
Statul român reface nucleul hergheliei din trei armăsari şi 22 de iepe rămase în proprietăţi private, iar în 1920 este înființată herghelia de stat Sâmbăta de Jos. Din 2002, se află în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva.
Despre lipițanii de la Sâmbăta ar putea vorbi, mult și bine, și antrenorul Ioan Roșiuț. El știe cel mai bine cât de complicată este misiunea unui antrenor.
Lipiţanul este considerat legenda vie a Înaltei Şcoli de Echitaţie de la Viena, este cea mai veche rasă modernă de cai din Europa şi face parte din categoria cailor de sânge spaniol. Poate fi vânăt, roib, dereş, murg sau negru, dacă e să vorbim de culorile acestei rase.
Datorita eleganţei sale şi a temperamentului, Lipiţanul este principala rasã care se utilizeazã la marile şcoli de dresaj academic din lume.
Și dacă ar fi să vorbim despre costurile acestei pasiuni nobile, cu oarecare surprindere aflu că este al treilea sport ca nivel de investiţii, după yachting și Formula 1, şi ajunge, cu tot cu atelaje, cai, harnaşamente, transport la peste 100 de mii de euro.
Herghelia de la Sâmbăta nu stă deoparte când vine vorba de competiţii.
Acum, la Sâmbăta de Jos mai sunt peste 300 de cai lipițani, dar vârful în privința efectivelor a fost atins în 1970: 987 de capete.
Herghelia se întinde pe 524 de ha, din care 360 de ha sunt terenuri agricole pentru furajele animalelor: “cămările” sunt pline de baloți aurii de paie.
Lipițanii sunt antrenați în activităţi de agrement, în competiţii ecvestre şi în psihoterapii cu rezultate excepţionale,atât pentru copii, dar şi pentru adulţi.
Pentru cei mai curajoși sunt organizate și cursuri de echitație şi plimbări cu trăsura pe domeniul Hergheliei.
Pe lîngă poveștile pline de pasiune pentru lipițani, astăzi găsim și o poveste tristă. Aceea a Castelului „Brukenthal“, semnalizat pe indicatoarele turistice rutiere, situat chiar în curtea Hergheliei, dar ale cărui porți sunt ferecate pentru vizitatorii dornici de povești din sec. al XVIII lea.
Castelul este monument de arhitecturã din patrimoniul national, construit în perioada anilor 1750-1760 de familia contelui Samuel von Brukenthal, din dorința împărătesei Maria Tereza.
Atracțiile turistice ale zonei pot fi incluse într-un circuit turistic de câteva zile, din care să nu lipsească Mănăstirea Brâncoveanu și Izvorul Părintelui Arsenie Boca de la Sâmbăta de Sus, Cetatea Făgărașului, cel mai important monument al Țării Făgărașului, una din cele mai mari și mai bine conservate cetăți feudale din Europa de Est.
Ar fi și vâltoarea de la Lisa cu o instalație veche de peste o sută de ani, care prelucrează straiele de lână sau le spală fără substanțe chimice. La Drăguș trăiesc și muncesc cu pasiune soții Sofonea, Dumitru și Valeria, ale căror cojoace au depășit granițele Europei.Tot la Drăguş e și un parc de aventură, iar pe timpul iernii pârtia din aceeași localitate.
Această prezentare necesită JavaScript.
Nimerit ar fi să vă spunem câte ceva și despre accesul către herghelie: dinspre Sighișoara ruta aleasă de noi a fost Șaeș – Agnita – Voila, o rută care vă pune la grea încercare din cauza gropilor, denivelărilor și crăpăturilor înierbate de pe șosea, și din cauza lucrărilor de reabiltare de la intrarea în Agnita. O altă rută este DN1, la jumătatea distanței dintre Brașov și Sibiu, în direcția Mănăstirii.
Coordonate GPS: 45 80885 N, 24 81541 E.
Şi pentru că luna august e pe sfârşite, mai aveţi ocazia de a ajunge şi la spectacolele ecvestre, sâmbăta, de la ora 11, la Sâmbăta de Jos.
Călătorului îi stă bine pe cărările Transilvaniei! Călătoria noastră continuă!
Destinația zilei: Cetatea Sighișoara – locul în care Mark Tudose meștereşte, din inimă, lingurile cu povești
Publicat de Daniel Țăndăreanu,
20 august 2014, 20:51 / actualizat: 21 august 2014, 15:10
Cine nu a auzit de Cetatea Medievală Sighișoara, despre care se spune că e singura locuită din Europa, cine nu a auzit de misterele care învăluie străduțele înguste, de Casa lui Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș, cu tot cu legendele acestei case? Cine nu a auzit măcar o dată bătaia bătrânului ceas din celebrul Turn cu ceas, înalt de 64 de metri, principala poartă de intrare în Cetate? Actualul mecanism al ceasului a fost executat în Elveția și instalat la 1 aprilie 1906.
Biserica Evanghelică din Deal și Școala din apropierea ei se lasă descoperite, dacă învingi sedentarismul și urci cele 176 de trepte acoperite. Sunt câte 6 trepte și un loc pentru odihnă, iarăși 6 trepte și un loc pentru odihnă…la fel și cu zilele lucrătoare dintr-o săptămână. Ați auzit sigur și de turnurile breslelor, unele păstrate și funcționale și astăzi. Erau la început 14 turnuri și 5 bastioane. Acum sunt 9 turnuri și 3 bastioane. Probabil vă este cunoscut și coridorul doamnelor bătrâne, dar ați auzit și de Biserica Mănăstirii, Casa cu Cerb sau Casa Venețiană.
Această prezentare necesită JavaScript.
Există în Cetate clădiri încărcate de istorie, în care se deapănă povești, pentru că orice lucru fără de poveste este neterminat.
Este crezul meșterului popular Mark Tudose, The Spoonman, pe care-l întâlnești în Cetatea Sighișoarei, în timp ce cauți cel mai potrivit obiect care să îți amintească de vacanța petrecută rătăcind pe străduțele înguste. Ai pretenția ca acel obiect să aibă și o poveste.
Această prezentare necesită JavaScript.
Ai ajuns exact unde trebuia: în galeria lui Mark Tudose, de unde au plecat în lume mii de povești. Chiar și prințul Charles are, printre multele amintiri din România, linguri cu povești meșterite din inimă de Mark Tudose.
Și de unde atâtea povești și atâta răbdare, că doar Mark întâlnește zilnic sute de turiști curioși dar și fermecați de legendele locului ?
Mark lucrează în „fildeș de Bărăgan”, așa numește bunicul său lemnul de tei. De la el a moștenit și poveștile, cu tot cu talentul de a scobi, cu blândețe, lemnul.
Mark este bucureștean, iar într-o dimineață a lui 2005 ajungea în gara Sighișoara, pregătit să înceapă povestea vieții lui de meșter popular. Se întreba oare cine Dumnezeu o să-i cumpere lingurile?! Și-a cumpărat o casă țărănească ce bate suta de ani la Țopa, un sat de lîngă vechiul burg, unde vrea să deschidă o „fabrică de linguri”.
Mark Tudose are și alte idei îndrăznețe: vrea să dea startul unei tabere de „smarți” la Țopa, unde să îi invite pe cei care stau prea mult cu nasul în calculatoare.
Și nu doar la „smarți” s-a gandit Mark Tudose, ci și la cei care au curiozitatea și răbdarea de a confecționa singuri un obiect de artizanat din lut, lemn sau alt material. Dacă pînă și directori de companii s-au așezat răbdători la masa de lucru a lui Mark Tudose…
În cele două galerii din Cetatea Medievală Sighișoara expun foarte mulți meșteri populari autentici, reprezentând toate regiunile României: ceramiști, pictori iconari, fotografi sau designeri: Nicolae Diaconu cu ceramică figurativă, Ionela Mihuleac cu ceramica de Cucuteni, Oana Pop cu icoanele tradiționale, Cornel Sitar, Eugen Pătru, Doina Fleșariu, Marius Stroe, Ana Ponta şi alţii. Înconjurat de atâtea minunății, ieșite din mâinile și sufletele acestor artiști, te simți ba în Maramureș, ba prin Moldova sau oriunde în Transilvania.
Această prezentare necesită JavaScript.
Cetatea Sighișoara l-a primit cu porțile deschise pe Mark. Ceasul din turn îi măsoară, cu precizie, fiecare lingură în care s-au strecurat câteva povești: despre noroc, despre bine și rău, despre înțelepciune, despre dragoste.
Nu ar fi putut găsi un loc mai bun ca Sighișoara pentru meșteșugul său, iar la nevoie devine și ghid pentru turiștii care-i trec pragul. Le recomandă să rătăcească și să descopere singuri, la pas, fiecare colțișor al Cetății.
A deschis două galerii, prima galerie este distinsă cu certificatul de excelență din partea TripAdvisor pe 2014, o comunitate puternică a iubitorilor de călătorii din lumea largă. Și nu este singura apariție a lui Mark Tudose în publicații internaționale.
Poveștile lui Mark sunt departe de a fi fost cioplite în delicatele și dantelatele linguri din „fildeș de Bărăgan”.
Că timpul trece repede îți dai seama după jocul, la ore fixe, al figurinelor din lemn de tei aflate în Turnul cu Ceas, și după numărul mare de turiști curioși să redescopere tradiția românească autentică în atelierul lui Mark.
Reacțiile turiștilor sunt pe măsura exponatelor, mai cu seamă dacă turiștii au trecut Oceanul pentru a vizita Cetatea Medievală locuită.
Iată ce spunea o turistă din Canada despre galeria meșterilor populari din Cetatea Sigişoarei:
“Am intrat în galerie pentru că aici nu sunt doar suveniruri, este artă. Este o diferență! Pentru mine, suvenirurile nu sunt lucrate manual, dar acestea sunt lucrate de mână. Mă atrag pentru că simt că sunt autentice, mă fac să simt cultura, sunt minunate. Este extraordinar să mă aflu aici! Am călătorit de departe să vedem locuri unice, suntem de două ore la Sighișoara și am ajuns în cel mai bun loc, cu siguranță!”
Poveștile lui Mark își au corespondent și în alte limbi, doar nu credeați că pleacă turistul european, asiatic, african sau american cu o simplă lingură dantelată, fără poveste?
La sfârșitul unei zile de muncă, printre micile instrumente de metal care dau viață lemnului de tei, moale și ascultător, Mark zâmbește povestindu-le turiștilor întârziați. Nu lasă defel oboseala să-i domine zâmbetul. E simplu:
Are cea mai frumoasă meserie din lume!
Pe Mark Tudose, sau The Spoonman, îl găsiți în Cetatea Medievală a Sighișoarei, indiferent de anotimp.
Piațetele și străduțele înguste vor ascunde aceleași mistere, cei veniți să le descopere vor fi mereu alții. Și de-or vrea să-l caute pe Dracula, să-l caute, noi suntem datori să le arătăm și altă față a României .
Am putea începe chiar de la meșterii populari adevărați, ale căror povești sunt la adăpost între zidurile groase din Cetate.
Toboșarul Cetății ne dă de veste că ziua a ajuns la asfințit, iar de mâine este, din nou, sărbătoare în Cetate: începe Festivalul Intercultural Sighişoara Proetnica, ediţia a XII a!
Călătorului îi stă bine pe cărările Transilvaniei! Călătoria noastră continuă!
Mulțumiri lui Mark Tudose!
Accesând linkul de mai jos, îl puteţi vedea pe Mark Tudose aducând la lumină lingurile cu poveşti! Mulţumiri Consiliului Judeţean Mureş pentru acest film!
Ne oprim astăzi la poalele Munților Brețcu, la 35 km de Sf. Gheorghe, la 20 de km de Târgu Secuiesc, 60 de km de Braşov și 250 de km de Bucureşti.
Pînă la Comandău sunt 20 de km. Vom ajunge și acolo, pentru câteva momente de relaxare.
Dacă v-am făcut curioşi, ascultaţi, mai jos, povestea staţiunii celor 1000 de izvoare de sănătate.
Stațiunea Covasna, atestată documentar în 1548, se află la o altitudine de 550-600 m, iar Spitalul de Cardiologie, singurul spital din România profilat pe recuperarea bolnavilor cu afecțiuni cardiovasculare, se află la 638 m deasupra nivelului mării, într-o pădure deasă de pini.
Spitalul se bucură de aprecieri și în afara granițelor țării, în Europa ca și în lume. Aici se ajunge doar cu recomandarea expresă a medicilor specialiști.
Aflat în subordinea Ministerului Sănătății, spitalul are o capacitate de cazare de peste 770 de locuri în zece secții, dintre care două secții sunt pentru copii. Anual, în medie, vin 12 mii de pacienți , dar au fost și 16 mii, pacienți cărora li se aplică metoda Covasna, apreciată de către mari savanți ai lumii. Esenţa metodei: combinarea tratamentului obişnuit cu ceea ce oferă doar Covasna, ne explică directorul medical al Spitalului de Cardiologie Covasna, dr. Mihaela Suceveanu.
Această prezentare necesită JavaScript.
Covasna a fost binecuvântată de Dumnezeu cu factori naturali terapeutici fără de care ar fi rămas, probabil, o simplă așezare pe harta României: e apa minerală carbogazoasă, sunt mofetele naturale, adică emanații naturale de bioxid de carbon, dar și climatul bogat in aeroioni negativi, grație pădurilor de brazi.
Mofeta este una dintre cele mai mari din lume, are o suprafață de 100 mp și poate deservi 100 de persoane în același timp. Zilnic, sunt efectuate aici 400-500 de proceduri de tratament.
Programul de reabilitare cardiovasculară este individualizat, în funcție de diagnostic, este atent monitorizat de specialiști și durează 16 pînă la 21 de zile, fiind indicată repetarea curei balneare la 6 luni. Medicii spun că apa minerală, aerul şi mofetele de la Covasna fac adevărate minuni pentru sănătate.
Nu-i de mirare că mii de oameni iau drumul către inima pădurii, în stațiunea Covasna.
În anul 1773, apele minerale de la Covasna sunt analizate chimic, iar într-un manual de geografie, apărut la Viena în 1818, Covasna este deja menționată ca stațiune balneară. În anul 1882, apa minerală provenită de la izvorul Horgasz este medaliată la Trieste.
Această prezentare necesită JavaScript.
Covasna – Stațiunea celor 1000 de izvoare de sănătate
A fost denumită așa tocmai datorită climatului blând, specific depresiunii intramontane: veri răcoroase, ierni reci, fără vânturi puternice, aer puternic ionizat negativ, cadrul natural deosebit de pitoresc. Resursele naturale curative sunt valorificate în bazele de tratament, indiferent de anotimp.
Dar apele minerale şi mofetele din Covasna sunt foarte potrivite şi pentru alte boli: dermatologice, ale aparatului digestiv şi ale glandelor endocrine, boli ginecologice, ale sistemului locomotor, boli renale si ale căilor urinare, boli neurologice, unele boli profesionale.
Pe lângă turismul balnear, în ultimii ani s-a dezvoltat turismul montan , dar și cel de weekend, ceea ce a dus și la creșterea capacității de cazare a stațiunii Covasna, în hoteluri și pensiuni: mult peste 2000 de locuri de cazare.
Această prezentare necesită JavaScript.
Și dacă nu vă ține locul și vreți să explorați zona, aflați că în staţiunea Covasna poate fi vizitată o cetate dacică ridicată în urmă cu aproape 2000 de ani!
Arheologii spun că este una dintre cele mai mari din afara Munţilor Orăştiei, fiind înconjurată de mai multe terase fortificate cu ziduri de piatră. Potrivit legendelor, cetatea ar fi fost ultimul refugiu al regelui Decebal, unde ar fi murit după înfrângerea suferită în luptele cu romanii. Deocamdată e doar legendă.
Părți dintre zidurile cetăţii au ieşit la iveală întâmplător în anul 1995, în urma unei furtuni, iar locul nu le-a rămas indiferent căutătorilor de comori.
Ce mai puteți vedea în zonă?
Muzeul Etnografic Haszmann Pal din Cernat prezintă cele mai frumoase piese ale artei populare: mobila secuiască, țesături, cahle.Tot aici puteți admira minunate porți secuiești și mori restaurate.
Biserica romano-catolică Ghelința cu frescele legendei Sf. Ladislau.
În interiorul cladirii au fost păstrate frescele executate la începutul secolului al XIV-lea. Biserica a fost declarată de către UNESCO parte a moștenirii culturale globale.
Valea Zânelor este locul unde, potrivit legendelor, a locuit frumoasa Ileana Cosânzeana. Și tot în Valea Zânelor, în preajma zilei de Sf.Ilie, se organizează Nedeia Mocănească, un minunat prilej de a prezenta la scenă deschisă tradițiile oierilor din zona Covasna Voinești, dar și frumusețea portului popular românesc specific.
Această prezentare necesită JavaScript.
Vila lui Ceaușescu este situată intr-o zonă izolată a Văii Zânelor, iar clădirea este destinată și astăzi protocolului de stat.Se spune că Nicolae Ceaușescu a petrecut aici o singură noapte, în luna august a anului 1986, după accidentul nuclear de la Cernobâl.
Balta Dracului a devenit un simbol al orașului: o erupție de noroi si gaze aflată în Parcul Central al stațiunii, folosită în trecut pentru tratament. Printre gratiile suprapuse, curioșii pot observa “vulcanul cel blând”, o rezervație naturală rară și interesantă.
Casa Memorială Kőrösi Csoma Sándor
Cel care a fondat tibetologia s-a născut la Chiuruș, un sat care aparține de orașul Covasna. Omul de știință a străbătut pe jos două continente, a elaborat primul dicționar tibetan – englez, și a murit la poalele Munților Himalaya, fiind înmormântat în India, orașul Darjeeling.
Și de porniți prin pădurea sănătoasă de brazi în căutarea Mocăniței, veți ajunge la Comandău, la vreo 20 de km de stațiunea Covasna. Cu siguranță ați auzit și de Planul înclinat, monument unic al istoriei industriale din Europa, proiectat și realizat în anul 1892 de inginerul Emil Lux, pentru a înlesni transportul buștenilor din pădure. Ultima cursă pe acest plan înclinat a avut loc în 1999. Visul localnicilor este ca acest ansamblu pe ecartament îngust să fie redat circuitului touristic, și ca liniștea pădurilor sănătoase să fie spartă doar de șuieratul Mocăniței.
Această prezentare necesită JavaScript.
Anul acesta, la 125 de ani de atestare documentară, a fost inaugurată statuia tăietorului de lemne, care se dorește un simbol al micii așezări, amintind de principala preocupare a oamenilor de aici: exploatarea lemnului.
Acces către stațiunea Covasna: pe șosea, DN 11 Brașov – Bacău, puteți opri la Reci pentru a vizita Mestecănișul, o rezervație florisitcă de vreo 34 de ha, sau pe DN 10 Sf. Gheorghe –Tg.Secuiesc.
Dacă alegeți drumul de fier, alegeți “rapidul de Brețcu”, cum numesc localnicii, în glumă, trenul de la Sf. Gheorghe pe linia Brețcu – Gara Covasna, la 3 km de centrul orașului stațiune Covasna.
Pentru cei dotați cu aparate GPS, iată și coordonatele pentru stațiunea Covasna: 45.851941, 26.182809
Călătorului îi stă bine pe cărările Transilvaniei! Călătoria noastră continuă!
Mulţumiri Spitalului de Cardiologie Covasna şi Centrului De Informare Turistică Covasna!
Vă purtăm, vreme de 5 zile, pe meleaguri binecuvântate de Dumnezeu, pe care colinele și munții, apele minerale și minele de sare, pășunile colorate și casele tradiționale, bisericile și cetățile fortificate, meșteșugurile și bucatele aromate sunt însuflețite de oameni frumoși, cu respect pentru natură, pentru zestrea spirituală și cea materială. Secole la rând, cultura și tradițiile românești, maghiare și săsești și-au pus amprenta iremediabil peste un picior de plai, pe o gură de rai numită frumos Transilvania.
Așa ajunge fiecare turist să se îndrăgostească de aceste locuri, să gonească dornic de aventură pe drumuri recent reabilitate, dar și să închidă ochii la drumurile care îți macină cauciucurile sau pe care lași un nor de praf în urma-ți. Astfel, călătorul nostru ajunge să înțeleagă, printre rânduri, că un drum lăsat de izbeliște e ceea ce-și doresc localnicii, pentru ca aceia care și-au pus în cap și în suflet cu adevărat să viziteze locul, să o facă, indiferent de ce le stă în cale.
Așa ajungem să înțelegem cum a devenit Prințul de Wales cel mai bun ambasador al României, al Transilvaniei într-un mod cu totul aparte, şi de ce superlativul este cel mai confortabil mod de a se exprima al Alteței Sale Regale: incredibil, prețios, moștenire remarcabilă, tradiţii de o valoare inestimabilă, țară fascinantă, și lista superlativelor poate continua, după ce am trecut în revistă interviurile acordate de Prințul Charles, de-a lungul timpului, nu doar jurnaliștilor români, ci și celor străini. Și dacă ar fi să punem la socoteală speciile de fluturi, de flori de câmp, feluritele pajiști, pe care prințul le studiază împreună cu un celebru specialist britanic în fiece vizită în Transilvania, sau fauna adăpostită de pădurile mai mult sau mai puțin tinere, înțelegem mai ușor sensul tuturor superlativelor. Pledează neobosit pentru păstrarea acestor comori, de care suntem încă prea puțin conștienți. “Natura este o bijuterie în coroana României” (Prințul de Wales)
Această prezentare necesită JavaScript.
Întâia dată, Prințul de Wales a poposit în Transilvania prin 1998, mai exact la Moșna, jud. Sibiu, iar mai târziu, prin 2006, a cumpărat o gospodărie ţărănească la Viscri, construită prin 1875, după cum stă scris pe o grindă a casei.
Au urmat și alte proprietăți în Transilvania, de pildă în Valea Zălanului, din jud. Covasna, dar prințul poposește și la Micloșoara, tot în Covasna, la reședința contelui Kalnoki Tibor. Sunt așezări în care timpul se măsoară în ritmul de odinioară , așezări despre care am auzit foarte des în ultima perioadă, și mai deloc pînă mai ieri, dar care i-au făcut pe turiștii români, și pe cei străini deopotrivă, curioși să vină încoace. Poate neașteptat este faptul că turiștii se pot caza în unele din aceste proprietăți.
La Viscri, respectul pentru tradiție este o lege nescrisă, dar aplicată cu sfințenie de întreaga comunitate.
Pentru pofticioşii de poveşti: ascultați mai jos, în tihnă şi pe-ndelete, povestea micii așezări săsești, în care poposesc mii de turiști.
Alegem și noi să ne oprim o țârucă la Viscri, un sat din jud. Brașov, departe de tumultul drumului european care te duce de la Brașov la Sighișoara în mare viteză. Pînă în sat mai rămân de străbătut vreo 7- 8 km de drum județean, asfaltat și nu prea. Amănunt care pare să nu conteze pentru miile de turiști care ajung anual la Viscri, sat aflat pe lista monumentelor din patrimoniul UNESCO.
Ajungem însă la Viscri pe traseul de biciclete ce leagă satele săsești din zona Târnava Mare cu Sighişoara, o rețea de trasee dezvoltată de către Fundația ADEPT Transilvania, sub directa coordonare a lui Cornel Stanciu.
Rețeaua va avea o lungime totală de aproximativ 100 km până în luna mai 2015 și va lega 10 sate din zonă cu Sighișoara. De data aceasta, din cauza ploilor zdravene, și pentru că drumul este încă în lucru, am găsit și noroi. Destul de mult noroi.
Această prezentare necesită JavaScript.
Așa că, după vreo 40 și ceva de kilometri prin pădure cu bicicleta, am coborât în sat, cum altfel decât stropiți din cap pînă în picioare, pe un drum pavat cu piatră de râu, pentru ca apoi să urcăm dealul la Cetatea Țărănească, dintre zidurile căreia se înalță impunător Turnul Bisericii Evanghelice Fortificate.
Biletul de intrare în cetate costă 4 lei, mai puțin de un euro.
Un preț simbolic, îi spun doamnei care ne întâmpină, despre care aveam să aflu că este Sara Fernolend, mama Carolinei Fernolend de la Fundația Mihai Eminescu Trust, fundație patronată de Prințul Charles și care a sprijinit enorm așezările mici din Transilvania și le-a dat curaj și idei localnicilor să păstreze intactă moștenirea culturală și arhitecturală.
Îți dai seama imediat că doamna Sara este ghidul de care are nevoie orice turist!
Această prezentare necesită JavaScript.
Este simpatică, veselă, neobosită, gata să răspundă la orice curiozitate. Deviza ei e foarte simplă: În orice faci, pune suflet şi dragoste!
Istoria Cetății Viscri își are originea în sec. al XII-lea, odată cu ridicarea bisericii, iar în sec.al XIII-lea biserica a fost înconjurată cu ziduri groase și bastioane impunătoare.
Biserica a fost distrusă de invazia tătară de la 1241- 1242, și a fost înlocuită de un alt edificiu abia în 1498. Acesta s-a păstrat până astăzi.
Biserica Evanghelică Fortificată din Cetatea Viscri a fost menţionată pentru prima dată în documente oficiale abia în jurul anilor 1400, sub numele de Biserica Albă, ca urmare a zidurilor albe care o înconjoară. Zidurile fortificate au avut un rol de apărare împotriva otomanilor, căci între aceste ziduri se adăposteau de-a lungul timpului locuitorii, cu tot cu animale, alimente si cele de trebuință.
Biserica și vechea incintă au fost consolidate în sec. al XVI-lea. Materialele folosite la construirea Cetății sunt piatra amestecată cu cărămida parțial tencuită, lemn și acoperișuri din țiglă, acoperișuri spectaculoase care trasează adevărate arce de cerc.
De altfel, există o intensă preocupare de a renova toate casele din satele săsești cu materiale tradiționale, sub îndrumarea unor specialiști.
Urcarea în Turn se face pe proprie răspundere, sunt scări înguste, dar efortul nu este deloc mare, iar panorama îți taie respirația. Ce trebuie să știți este că în Biserica Fortificată din Viscri se mai slujește și astăzi, și uneori sunt organizate și concerte, ne spune doamna Sara.
Pe partea stângă la intrarea în Cetate, musai să vizitați Muzeul etnografic.
Așa veți înțelege și mai bine cum erau organizate odinioară comunitățile locale.
Această prezentare necesită JavaScript.
Surpriza cea mai mare a fost numărul însemnat de turiști care băteau la porțile Cetății din Viscri. Și români și străini. De altfel, pe ulițele largi din Viscri am auzit vorbindu-se multe limbi străine. Și de o fi să ajungeți pe aici, nu ezitați să întrebați de fierarul satului, și el celebru în reportajele care promovează această zonă. Sătenii simpli sunt obișnuiți cu reporterii, camerele de luat vederi, aparatele foto.
Lăsăm în urmă Cetatea și Biserica Fortificată și pornim pe ulițele largi, foarte animate ziua în amiaza mare, în căutarea unui loc de popas în care să ne potolim și foamea: îl găsim repede, alegem sarmalele, socata rece și prăjitura cu rabarbăr: cum altfel decât ca la mama acasă!
Dulceața de Viscri a fost lansată la Paris în toamna anului 2012
Și ca să vă îndulcim de-a binelea, vă mai spunem că prin 2012, la vremea culesului, a fost lansată și dulceața de Viscri, după rețeta Gerdei Gherghiceanu, de loc chiar din Viscri, celebră deja și la Londra pentru bucatele minunate, gătite cu suflet din produse locale, sută la sută naturale.
Lansarea și prima degustare a dulceții s-a întâmplat la Paris, nu este deloc ieftină și este prezentată într-un borcan învelit în țesătură de argint, la pachet cu o linguriță de argint, așezate cu grijă într-un suport de lemn meșteșugit tot de oamenii locului.
Celebre în Occident sunt și împletiturile din lână de la Viscri, dar și prelucrarea manuală a pâslei.
Admirăm șosetele din lână, papucii și pălăriile din pâslă, la care muncesc, cât e ziua de lungă, femeile din sat, membre ale unei asociații care alocă o parte din venituri pentru a-i ajuta pe copiii localnicilor să meargă la școală.
La școala lucrului bine făcut am fost și noi pentru o zi.
De la Viscri pleci încărcat de energie, iei calea drumului județean DJ 104 L, tot privind în urmă la Cetatea Deutschweißkirch, denumirea germană pentru Viscri, a cărei măreție pare să te conducă pînă la ieșirea din sat, către comuna Bunești, la 8 km distanță de drumul național 13, E 60, acolo unde viteza va lua, din nou, locul visării…
Accesul către Viscri, în cazul în care sunteți cu mașina, se face de pe DN 13, E 60, din localitatea Bunești. Slăbiți pedala de accelerație, pentru că drumul o cotește destul de brusc spre Viscri, pe DJ 104 L.
De la Brașov aveți de parcurs 90 de km, iar de la Sighișoara 43 de km.
Coordonate GPS Viscri : 46.0558 N – 25.0918 E
De vreme ce sunteți în zonă, nu e chip să ocoliți celelalte biserici fortificate: Saschiz, Biertan, aflate în patrimoniul UNESCO, dar nici pe cele de la Criț, Bunești, Meșendorf. Sunt doar câteva din cele aproximativ 150 de biserici fortificate existente și astăzi în Transilvania. Puteți urca și în Cetatea Rupea, redată de curând circuitului turistic, sau în fascinanta Cetate a Sighișoarei, aflată și ea în patrimoniul UNESCO.
Călătorului îi stă bine pe cărările Transilvaniei! Călătoria noastră continuă!
Mulţumiri Fundaţiei Adept Transilvania şi Sarei Fernolend!
Există o legendă a celor trei cetăți: Șoimoș, cu accentul pus ungurește pe prima vocală, Dezna, accentul fiind plasat tot acolo, pe primul e și, respectiv, Șiria, pe care o pronunțăm de asemenea ca regionalism local, cu accent pus de această dată la coadă, precum la farfuria.
Ei bine, legenda spune despre aceste cetăți că au fost construite de trei surori. În timp ce se ridica cetatea, prima dintre ele declara: “Dacă mă ajută Dumnezeu, cetatea mea va fi terminată mâine”. A doua a consimțit așișderea, dar cea de-a treia le-a sfidat spunând: “Cetatea mea va fi oricum gata mâine”. După ce meșterii au desăvârșit construcția, drept pedeapsă pentru necredință, cetăţile s-au prăbușit, fecioarele s-au transformat în trei șerpi albi cu coroană și o cheie de aur în gură. Șerpii apar în fiecare an, așteptând un eliberator care să le ia povara coroanelor și să le elibereze cu cheile. De abia atunci ei se vor transforma din nou în fete şi cetăţile se vor înalţa din nou în toată splendoarea lor de odinioară.
De pe dealul Cetății Șoimoș poate fi admirată Lipova, localitate seculară aflată pe malul stâng al Mureșului, deci în Banat, dar și Radna, localitatea vecină de pe malul drept, care aparține de Ardeal. Mureșul este considerată frontieră naturală a Banatului și așa se face că Aradul este jumătate în Banat și cealaltă jumătate în Ardeal: Mureșul trecând chiar prin municipiul reședință de județ arădean.
Și tot de aici, de la Șoimoș, se poate ajunge la Mănăstirea Maria Radna, loc de pelerinaj spre cinstirea Sfintei Fecioare Maria la fiecare miez de august.
„Maica Harurilor” – bazilica Maria Radna din Lipova, judeţul Arad, trece printr-un proces complex de restaurare. Începând cu primăvara anului 2015, după finalizarea proiectului Regio, se estimează că lăcaşul de cult va primi peste 50.000 de vizitatori anual, iar sezonul turistic în zonă se va prelungi de la 6 la 12 luni.
De-a lungul timpului, toate aceste obiective s-au aflat în centrul unor lupte aprige și, dacă vă lăsați conduși de curiozitate, aveți ocazia să le vedeți neatinse, pentru că și-au păstrat specificul și patina vremii.
Cetatea Devei se află în partea de nord a oraşului, pe malul stâng al Mureşului, cocoţată pe un deal vulcanic şi atipic. Semeţ printre unduirile câmpiei din Lunca Mureşului, dealul pare copleşit de subcarpaţii aflaţi în zare, către Haţeg şi, de acolo, mai departe spre Retezat, Parâng, Cuntu, Ţarcu …
Acum este rezervaţie naturală tot dealul, în varful căruia se află ruinele uneia dintre cele mai mari şi mai importante cetăţi medievale transilvănene – Cetatea Devei.
Conform izvoarelor istorice existente, aflăm că cetatea exista deja la începutul secolului al XIII-lea, construită probabil, similar altor edificii din Transilvania, într-un punct strategic de apărare împotriva popoarelor migratoare (în speţă mongolii, ale căror atacuri se intensificaseră în acea perioadă).
Prima menţionare a cetăţii o avem în anul 1266, iar unii istorici vorbesc şi despre posibilitatea ca cetatea medievală să fi fost ridicată pe ruinele unei cetăţi dacice. Rolul edificiului era atat de reşedinţă feudală, cât şi de punct de supraveghere şi apărare a Văii Mureşului.
Din anul 1385 cetatea devine reşedinţa voievozilor transilvăneni şi figura ca proprietate a trezoreriei statului. În 1444, Ladislau al V-lea donează cetatea şi 56 de sate apărţinătoare lui Ioan de Hunedoara, voievodul Transilvaniei, prin donaţie regală, ca rasplată pentru victoriile lui împotriva turcilor şi rămâne în proprietatea familiei până în 1504.
În timpul rascoalei conduse de Horia, Cloşca şi Crişan (1784), cetatea a fost folosită ca loc de refugiu pentru nobilimea din zonă.
După Revoluţia de la 1848, din cauza unei neglijenţe, în august 1849, magazia cu pulbere ia foc, producând distrugeri mari în partea de est a cetăţii. În urma dezastrului, construcţia este părăsită şi, ulterior, în 1896, este achiziţionată de Societatea de Istorie, Arheologie şi Ştiinţele Naturii ale comitatului Hunedoara. În urma reamenajării este redată circuitului turistic. În această ultimă perioadă au loc câteva restaurări, prima prin anii ‘50 şi urmatoarea în ultimii 10 ani. Ultima dintre ele s-a înfăptuit printr-un proiect măreţ de restaurare şi refacere în întregime a cetăţii. Lucrările acestea sunt în plină desfăşurare, motiv pentru care doar o parte din cetate se poate vizita. Termenul de finalizare a lucrărilor este august 2015.
Muzeul de locomotive şi fântâna cinetică din Reşiţa – exemple de frumuseţe şi creaţie tehnică
Muzeul de locomotive de la Reşiţa, cel mai mare din Europa
Fluierul ultimei locomotive cu abur care a poposit în Reşiţa s-a auzit în urmă cu doi ani. Atunci au fost sărbătoriţi 140 de ani de la fabricarea primei locomotive în oraşul de pe Bârzava şi 40 de ani de la inaugurarea Muzelui de locomotive. De altfel, Reşiţa se mândreşte cu cel mai mare muzeu de locomotive cu aburi, în aer liber, din Europa. Toţi cei care traversează municipiul, obligatoriu fac un popas în Triaj, acolo unde pot fi admirate 16 exemplare de toată frumuseţea.
Muzeul a luat fiinţă în 1972, la aniversarea unui secol de producţie de locomotive cu aburi la Reşiţa. Din cele 16 exemplare expuse, 14 sunt produse la Reşiţa, cea mai importantă fiind locomotiva „Resicza”, prima din cele trei locomotive cu aburi construite în spaţiul sud-est european, la Reşiţa, între anii 1872-1873. Este expusă pe un piedestal chiar la intrarea în muzeu, suferind puține modificări de-a lungul vremii. Proiectată de John Haswell, piesa are 4.48 m lungime și o greutate în serviciu de 11,5 tone. A fost recuperată în anul 1961 de la Câmpia Turzii, unde fusese garată pe o linie de manevră. Este o locomotivă tender cu două roți cuplate, care se poate înscrie în curbe cu raza de maxim 45 m, are o forță de tracțiune de 1125 kg și 45 CP la viteza de 11 km/h.
Un alt exponat deosebit este Locomotiva 230.516, fabricată în 1936, clasată în Tezaurul Patrimoniului Național Cultural. Locomotiva a fost comandată, de către Regele Ferdinand, societății Ernesto Breda, din Milano, cu specificația ca vagoanele sale să-i poată oferi tot confortul pe parcursul călătoriilor sale oficiale. Garnitura a fost finalizată după moartea Regelui, dar în vagoanele sale au călătorit, de-a lungul timpului, Carol al II-lea, Mihai I, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, dar și demnitari străini, precum Gerald Ford, Henry Kissinger, Leonid Brejnev, Erich Honecker și Todor Jivkov.
În total la Reşiţa au fost fabricate 1.491 de locomotive cu aburi, până în anul 1964, când s-a trecut la producerea de locomotive Diesel şi mai apoi electrice. Din anul 2004, Muzeul Locomotivelor cu Abur de la Reșița se află pe Lista Monumentelor Istorice.
Cea mai frumoasă „simfonie lichidă”
Lăsăm în urmă muzeul şi ajungem la o altă atracţie a oraşului. Un obiectiv mult mai tânăr, care va împlini în această lună doar 30 de ani. Este vorba de Fântâna cinetică din centrul municipiului. De o frumuseţe şi creaţie tehnică deosebite, a devenit simbolul reşedinţei Banatului Montan, vizualizând armonia dintre frumuseţile locurilor, talentul artistic al omului din zonă şi ştiinţa de a prelucra metalele.
Inaugurată la 23 august 1984, fântâna cinetică este opera sculptorului Constantin Lucaci, cea mai frumoasă „simfonie lichidă” din cele 9 fântâni monumentale realizate de maestrul luminii în mai multe oraşe din România: Constanţa, Drobeta Turnu Severin, Vaslui, Brăila, Giurgiu şi Alba lulia.
Cea din Reşiţa este compusă din două părţi, una fiind alcatuită din 6 elemente şi una dintr-un singur picior cu mai multe braţe. Noaptea este luminată în diverse culori. E ca o horă de oţel şi apă.
Ajunşi în faţa fântânii, lăsaţi ca stropii care sar din dansul apei să vă împrospăteze faţa ca roua dimineţii. La Reşiţa, chiar dacă cerul e fără nicio umbră de nor, puteţi vedea curcubeul de două-trei ori pe zi. Este încă unui din „miracolele” fântânii lui Constantin Lucaci. Da, sub efectul ploii cinetice, curcubeul apare printre picăturile minuscule de apă străbătute de raze de soare.
Fântâna este un loc de popas şi de taifas, dar şi un loc de întâlnire a îndrăgostiţilor. Nu întâmplător, la sfârşit de săptămână, în zilele pentru nunţi, veţi vedea perechi de tineri, mire şi mireasă, care vin de la Biserica translatată, după cununia religioasă, şi se fotografiază aici, pe fundalul coroanelor de apă într-o mişcare cinetică cu semnificaţia temeiniciei căsniciei şi a tinereţii noii familii.
Aşadar, dacă paşii vă poartă prin Reşiţa, nu ezitaţi să vizitaţi două obiective turistice pe care nu le veţi uita uşor.
