Calendar istoric MINAC: 21 martie – Vers, timp și ecou. „Citiți-ne azi, mâine vom fi aforisme”

De Ziua Internațională a Poeziei, MINAC evocă figura fondatoare a exilului poetic - Publius Ovidius Naso.

Publicat de Adina Sîrbu, 21 martie 2026, 14:49

La început de primăvară, când și cuvintele par să caute mai mult sens, 21 martie aduce cu sine celebrarea Zilei Internaționale a Poeziei. Instituită de UNESCO, această zi este un omagiu adus celor care, prin forța cuvântului, dau formă trăirilor interioare. Prin urmare, dedicăm această zi din calendarul istoric poeziei, ca mijloc de întoarcere spre izvoarele sensibilității umane.

Pentru spațiul dobrogean și, în mod particular, pentru Constanța, această evocare se impune a porni de la figura fondatoare a exilului poetic: Publius Ovidius Naso, a cărui naștere am celebrat-o ieri. Considerat „unicul poet de talent de la sfârșitul epocii clasice”, Ovidius își află refugiul în lirică, Muza fiind cea care îi alină suferința exilului, iar „versurile lui Ovidius reprezintă pentru posteritate un document prețios: în ele aflăm poezie și istorie – a evenimentelor și a oamenilor – , geografie și literatură, mitologie, cultură și civilizație”, după cum consemnează Livia Buzoianu în cuvântul înainte al volumului bilingv (română și latină) „Epistulae Ex Ponto – Scrisori din Pont” (2019), publicat sub îngrijirea specialiștilor Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța.

Iar dacă din mulțime se va găsi vreunul

Să-și mai aduc-aminte, să-ntrebe cum o duc,

Să-i spui că sunt în viață, dar mort sunt între oameni,

Și, totuși, că viața-mi e darul unui zeu.

Să taci de-o să te-ntrebe mai multe despre mine,

Și lasă-te citită; să nu vorbești prea mult! (…)

Senin când e la suflet, atunci poetul cântă:

Pe sufletul meu însă nori negri s-au lăsat.

Singurătate cere și tihnă poezia:

Pe mine mă aruncă furtunile pe mări.

Când scrii, să n-ai vreo teamă: eu văd în orice clipă

Cum sabia barbară pândește capul meu.

Și încă-i de mirare c-am scris aceste versuri;

Tot  să le citească un critic iertător

                                                – Publius Ovidius Naso, Tristia (Tristele), Cartea I

Ecoul versurilor lui Ovidius, scrise pe țărmul Pontului Euxin, se prelungește în creațiile unor personalități locale precum Vasile Canarache, Ioan N. Roman și Gheorghe Dumitrașcu, figuri reprezentative ale vieții culturale constănțene, profund legate de instituțiile orașului, printre care Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța.

Istoric, arheolog și director al Muzeului Regional al Dobrogei (actualul Muzeu de Istorie Națională și Arheologie Constanța), Vasile Canarache (1896-1969) a contribuit decisiv la organizarea și valorificarea patrimoniului istoric al provinciei dobrogene. Mai puțin cunoscută este însă latura sa literară. În anii tinereții, pe când avea doar 20 de ani, a publicat în paginile ziarului „Victoria” (al cărui proprietar a fost) creații lirice marcate de frământări interioare, în care marea, vântul sau cerul devin expresia unei sensibilități lăuntrice, dominate de interogații existențiale. În rubrica „Litere”, Vasile Canarache a semnat poezii precum „Așteptând pe malul mărei”, „Într-o noapte de iarnă”, „În ochii tăi e noapte”, „Nu mă mai cunoști”, „N-ai voit să știe lumea”, „Plânge marea că nu vii”, „Ți-am cântat”, „Vântul vieței”, „Trecutul”.

Norii vin și se destramă ca sfârșitul unui vis

Și se-mprăștie, cuprinde cerul mare, neînvins;

Plumburiu e tot văzduhul și-acest nou născut abis…

Se plec sălcii peste ape și tronează vijelie,

Peste mări întunecate groaznică împărăție

Își trimite oglindirea cu grozava-i semeție –

Tot pe mări turbate valuri se izbesc și iar se sparg

Ș‘apoi duc îmbuchetarea spumegată mai la larg

O izbește iar de maluri, de o stâncă ș‘un catarg

Rătăcit de nebunia vântului tulburător

Ce cufundă ș‘apoi scoate ori și ce rătăcitor

Peste marea mânioasă și sub ceru‘ ngrozitor…

Vasile Canarache – „Pastel”, ziarul „Victoria” din 17.05.1916

Om de cultură și lider local și județean, spirit fondator al vieții culturale dobrogene, Ioan N. Roman (1866-1931) a cochetat, la rândul lui, cu lirica. Unicul său volum de poezii a fost publicat în 1895, în perioada în care își desfășura activitatea publicistică la București. Ulterior mutării în Dobrogea, a continuat să scrie versuri în publicațiile vremii, sub pseudonimul Rozmarin. Regăsim creații ce poartă această semnătură în ziarul „Dobrogea Jună” și în revista cultural-științifică „Analele Dobrogei” din 1920, precum „Un glas iubit”, „Inimă de mamă”, „Rugăciune” și „Ochii”.

Ninge și ninge mereu – de-o săptămână a tot nins,

Albul veșmânt de omăt pe depărtări s‘a întins;

Cerul e sur, plumburiu, iar între cer și pământ

Necontenit se tot cern valuri purtate de vânt.

Încă de mult la oraș corbii sosit-au în stol

Și croncănesc a pustiu – paznici ai drumului gol.

Trunchiul salcâmului vechiu, de vârf rotund rătezat,

Pare-un bătrân în amurd, cu părul alb și curat. (…)

Singur, pe gânduri perdut, stau în odae la geam,

Și mi-i urât și mi-i frig, – nu mai știu singur ce am;

Când amintirile vagi, când năzuințele vin,

Cu ne‘nțelesul lor dor, cu nesfârșitul lor chin.

Rozmarin – „Ianuarie”, ziarul „Dobrogea Jună”, 1929

Istoric, profesor universitar și om politic, Gheorghe Dumitrașcu (1939-2017) s-a impus ca una dintre personalitățile de referință ale Dobrogei contemporane, dedicându-și întreaga activitate cercetării, educației și afirmării valorilor istorice naționale. Dincolo de rigoarea cercetării, Gheorghe Dumitrașcu se dezvăluie și ca autor al unor volume de reflecție lirică, „Paradoxuri lirice” (1995) și „Spice după seceriș” (2009). Discursul său poetic se remarcă printr-o profunzime aparte, iar utilizarea paradoxului și ironia discretă transformă ideile aparent simple în reflecții cu interpretări multiple. Pe prima filă a volumului „Paradoxuri lirice” este plasată deviza „Citiți-ne azi, mâine vom fi aforisme”, expresie a convingerii că poezia contribuie la conservarea memoriei și la transmiterea ideilor peste timp.

Suntem țăranul care, dintotdeauna,

cu vechiul plug de lemn, cu cel de fier, a-ntors

țărâna,

crezând de fiecare dată că cea de dedesubt e nouă,

deși doar el o acoperise, în urmă

cu o toamnă, două.

 Gh. Dumitrașcu – „Gând cincisprezece”, volumul „Spice după seceriș”

Din tot ce-a fost cândva și nu mai este,

reținem câte-un zvon, câte-o poveste.

Și astfel morțile nu dor

și moarte, numele nu mor.

Cuvintele, chiar ele-s treze.

Căci cei trecuți au ocrotit pământul să-i păstreze.

Dar cine să rețină fostele noastre gânduri?

Pământul ni-i ostil, pădurea n-are scânduri,

Hârtia le refuză, se cancerează-n vid

Memoria ce curge de pe celuloid…

Gh. Dumitrașcu – „Poem douăzeci”, volumul „Spice după seceriș”

Încheiem fila de calendar citându-l pe poetul și sociologul Constantin Lămureanu (1949-2017); se impune să-l invocăm, în special astăzi, și pentru că s-a născut într-o zi de 21 martie, în „prima zi a anului zodiacal, în jurul prânzului”: „O carte de poezie se citește fie de la un capăt la altul, fie la întâmplare, așa cum se deschide Biblia pentru a proroci ce urmează să se întâmple și nu căutând un anume poem după cuprinsul ei. Poemele căutate au, de obicei, în cărțile de poezie citite, semnele lor: se deschide cartea singură acolo!”.

Reclamă: Cumpărați cadouri de logodne și nunți, verighete, cercei, brățări, ceasornice, Omega, Longines 8 zile, lanțuri medalioane numai dela Ceasornicăria „OMEGA”. Str. Ștefan cel Mare No. 42 – Constanța. Atelier special de reparațiuni (Dobrogea Jună, 1929)

Sursa foto: „Ovidiu în exil”, ulei pe carton – Ion Theodorescu-Sion, 1915