Calendar MINAC: 17 februarie – Sfârșitul haiducului Vasile Vârlan

Publicat de Doina Sirbu, 17 februarie 2026, 09:34

În seara de 17 februarie 1923, Jandarmeria orașului Constanța a fost informată telegrafic că potera militară și civilă a companiei Tulcea, sub comanda căpitanului Panaitescu, l-a descoperit și împușcat pe celebrul bandit Vasile Vârlan, un așa numit haiduc care provocase haos și panică în Dobrogea ultimilor ani. Cu câteva luni în urmă, acest Vârlan fusese arestat și închis la Constanța, dar reușise, surprinzător, să evadeze și se întorsese în pădurea Babadag, în apropierea satului său natal, Slava Rusă. Ziarul Dacia a scris o zi mai târziu că potera tulceană l-a descoperit pe bandit în ascunzătoarea sa, acesta a ripostat și în urma unei lupte scurte a fost rănit mortal.

Ulterior, s-au aflat mai multe detalii legate de eveniment. Șeful de post din Slava Rusă a reținut în dimineața de 17 februarie un pădurar, cumnat al lui Vârlan, care avea asupra sa alimente și câteva cartușe. Omul a recunoscut că urma să îi ducă tâlharului acele provizii. Șeful de post a sunat imediat la Tulcea, de unde a venit în scurt timp echipa căpitanului Panaitescu. Oamenii legii au plecat împreună cu pădurarul în pădurea Trestenic, ajungând la un stejar bătrân în a cărui scorbură își avea Vârlan ascunzătoarea. Tâlharul a ieșit să își întâmpine cumnatul și când i-a văzut fața a realizat ce se întâmplă, a întrebat „Jandarmii unde sunt?” și a pus mâna pe armă. Imediat polițiștii și jandarmii au tras trei focuri și totul s-a sfârșit.

Lumea a răsuflat ușurată pentru că Vârlan fusese autorul a numeroase jafuri. Veteran al Primului Război Mondial, el a fost un om foarte inteligent și se considera ultimul haiduc al lumii moderne și nu un simplu bandit, așa cum era, spre exemplu, celebrul Terente (1895-1927). Vârlan se lăuda că face fapte bune, că ajută săracii și că îi jefuiește doar pe cei bogați și corupți. Culmea, oamenii din zona Slavelor (Cercheză și Rusă) îl iubeau și respectau, și îi creaseră o aură de legendă. Se povestea că după război fusese argat la hogea Kerim din satul Turda. La un moment dat, făcuse o faptă rea (nu se mai știe ce), iar pentru asta hogea îl pălmuise. Atunci Vârlan își luase câmpii și fugise în pădure, unde își făcuse o ceată de haiduci. Într-o zi, ei l-au întâlnit pe drum pe hogea Kerim. Acesta era sigur că fostul său argat îl va ucide, însă Vârlan i-a spus să nu se teamă, căci avusese dreptate să îl pălmuiască. L-a lăsat pe Kerim să plece și le-a ordonat tovarășilor săi ca niciodată să nu îi facă vreun rău musulmanului.

O altă poveste din satele pădurii Babadag spunea că Vârlan prădase un preot, după ce se deghizase în femeie. Cu ajutorul unei păpuși folosite pe post de bebeluș, el îl convinsese pe cleric să îl lase să intre în casă, după care, sub amenințarea armei, îl jefuise. O altă poveste ce îi conferea o aură de haiduc era aceea că, odată, se întâlnise pe drum cu o văduvă care ducea la târg o vacă pentru a o vinde. Femeia avea acasă trei copii mici. Vârlan nu i-a furat vaca, ba chiar i-a dat o pungă cu bani, pentru a-și putea hrăni familia.

Nu doar poveștile sătenilor susțineau această imagine de haiduc. Cu luni bune înainte de a fi împușcat, pe 21 noiembrie 1922, ziarul Universul din București publicase, sub titlul Haiducul Vârlan vorbește!, o scrisoare a acestuia, trimisă la redacție. În preambul, gazetarii menționau:  „Am primit scrisoarea de mai jos, pe care o publicăm întocmai. Desigur că atunci când Vârlan își atribuie haiducia suferințelor țăranilor, astăzi, când s-a făcut exproprierea în favoarea lor, pledează o cauză neexactă în fapt. Rămâne ca autoritățile să dovedească contrariul și să procedeze la o discuție contradictorie atunci când îl vor avea din nou în mâini”.

Urma scrisoarea, din care redăm un amplu fragment: “Domnule director. O să vă prindă mirarea când o să videț cine vă scrie. Este Vasile Vârlan, fost plotoner în armata țărei românești, care astăzi s-a făcut haiduc din cauza nedreptăței care o suferă betul țăran, muncitor al ogorului care nu este al lui, și care este plin de suferință și de lipsuri, pe când coconașii îmbogățiți pe spinarea lui se plimbă în automobile și poartă juvaeruri și blănuri scumpe… Aflați că eu, Vasile Vârlan, am fost calomniat în gazeta dumneavoastră, în care s-a scris că în ziua de 1 noiembrie, când am atacat automobilul de pe șoseaua Isaccea – Tulcea, cu dl. Grigorof, aș fi luat, printre alte lucruri și valori, și 21.000 de lei de la domnul avocat și artist Beigescu Oardă. Vă rog să scrieți în jurnalul dvs că n-am luat decât 14.000 de lei, în afară de ceas și lanț, și de la dl. inpector (Grigorof), 920 de lei, nu 2000 cum s-a scris. Apoi, n-am luat hainele de la nimeni și îmi pare rău că nu i-am lăsat cu cămeșile și în izmene, ca să fi avut de ce să se plângă. Vă anunț că pe domnișorul acela cu mustățile rase (artistul), când l-oi mai prinde la strâmtoare am să-l judec eu bine și am să-l las gol ca să se învețe minte să fie igsact (exact) și să scrie altădată la gazetă cum stă adevărul”.

Vârlan se mai lăuda în scrisoare că nimeni nu îl poate prinde, că poate evada de oriunde și că își bate joc de autorități: “Mă plimb slobod în satul meu, mă duc unde vreu, cutreier drumurile și ajut vădanele și pe orfani, dari pi cei bogați care ni stropesc cu noroi, îi calc… De aceea am vrut să știți acest lucru și să-l scrieți la gazetă. Cu respect, al dvs cititor, Vasile Vârlan, haiduc din vremurile vechi, din Slava Rusă“.

Norocul lui Vârlan s-a sfârșit pe 17 februarie 1923. Stejarul în care se ascundea nu mai există astăzi, dar un izvor din apropiere, din care își potolea setea, se numește și acum Izvorul lui Vârlan. A rămas în istoria Dobrogei ca un tâlhar cu maniere și principii, care își învățase toți tovarășii de fărădelege să scrie și să citească. Probabil, dacă ar fi să vorbim despre un haiduc în sensul romantic din cărți, dintre numeroșii bandiți dobrogeni de la începutul secolului al XX-lea, atunci Vasile Vârlan ar fi singurul care ar merita acest titlu.

Reclama zilei –  Cafeneaua, Berăria și Cofetăria BURSA, Veșnic gustări proaspete, Bere Bragadiru; Nicolae L. Gherondachis – Piața Independenței (ziarul Marea Neagră, 1924).

Sursă: MINAC