TULCEA: În așteptarea ploii care nu mai vine. Un reportaj din Valea Nucarilor

Seceta, lipsa irigațiilor și neputința autorităților transformă agricultura într-un joc de noroc cu pierderi garantate.

Publicat de Adina Sîrbu, 15 mai 2025, 14:34 / actualizat: 15 mai 2025, 21:19

În Valea Nucarilor, pământul a fost cândva o promisiune. Conductele șerpuiau prin lanuri, iar sistemul de irigații ridicat în anii ’70 alimenta cu apă din Lacul Razim aproape toate cele 20.000 de hectare din zonă. 

Astăzi, în locul apei curg zvonuri. Că va ploua. Că se va reabilita canalul. Că se vor face investiții. Dar nimeni nu pare să mai creadă în ele. Oamenii și-au pierdut răbdarea. Și încrederea — în stat, în promisiuni, uneori chiar și în rostul muncii lor.

Inginerul agronom Georgian Iorga, fermier din zonă, ne povestește cum schimbările climatice, lipsa irigațiilor și neputința autorităților transformă agricultura într-un joc de noroc cu pierderi garantate.

În anii buni, să zicem, începând cu 2012 și până prin 2020, producția la grâu se înregistra undeva la 5-6 tone la hectar, ceea ce era o producție satisfăcătoare pentru zona noastră, având în vedere că suntem oricum într-o zonă defavorizată. În momentul de față, de 5 ani deja nu mai reușim să sărim de 2,5 tone la grâu, orz, în medie. Porumb spre zero, floarea-soarelui 1.600 kg, în condițiile în care, de exemplu, floarea-soarelui am făcut și 3.600 kg/ha, dar neirigat, ecologic, unde nu folosim îngrășăminte chimice, erbicide și așa mai departe. Eu zic că s-a redus cu 70%.

Iar momentul în care lucrurile au luat-o la vale, spune Georgian Iorga, a fost anul 2020.

Din 2020 a început declinul, puternic. A mai fost în 2021 puțin, am făcut un pic de grâu, un pic de porumb. 2022, 2023, 2024, deja… Anul ăsta, de exemplu, am avut precipitații abundente în toamnă, dar de întreținere nu am avut nimic în primăvară. Deci aici, la noi, din ianuarie până în prezent, a plouat 20 de litri.

Fără apă, pământul crapă, iar plantele îmbătrânesc prematur.

Efectul vizibil începe undeva prin luna martie și o ia pe o pantă descendentă. Se vede și stăvire, uscare, ofilire, spicul nu mai formează un anumit număr de boabe. Planta, până la urmă, e făcută să meargă mai departe, să se ducă la maturitate, să facă semințe. Ele ajung în primă fază la o maturitate accelerată. Se vede cum îmbătrânește cultura imediat. De exemplu, orzul sau grâul, în condițiile în care ar trebui pe la 50 cm să existe o talie perfectă, corectă, deja observi că la 25 cm începe să apară spicul, spiculețul. Și din momentul în care a apărut spicul, nu prea mai ai ce să-i faci. Adică ea s-a programat genetic pentru un anumit număr de plante, de bobițe pe care poate să le ducă. Și când și-a ales codul genetic, după aceea poate să plouă găleata că nu poate face mai multe, doar să le facă pe alea mai mari și mai frumoase. Un spic de 2 centimetri, în schimbul unui spic de 5 centimetri, e o diferență.

Iar dacă seceta nu te doboară, atunci o face statul. Costurile au explodat, taxele s-au mărit, iar facilitățile fiscale au dispărut.

Totul s-a scumpit și salariile au rămas relativ aceleași. Dacă am pornit în 2020 cu 4.000 de lei în mână, acum probabil că au undeva la 5.000 de lei. Nu poți să-i dai mai mult, indiferent cât de mult ți-ai dori. Nu poți, nu ai cum. Am avut o facilitate. Agricultura avea, sigur, mai aveau  IT-ul și construcțiile. Bunicică. Era bună. Acum au scos acea facilitate și, n-aș putea să vă spun, dar aproape că ni s-au dublat contribuțiile la stat. Nu e normal, când administrezi o fermă de 1.000 de hectare, să te gândești la ziua de mâine. Să zici bă, dar oare fac, dar oare nu fac, dar dacă nu fac, dar ce fac, dar câți oameni, dar dacă îmi pleacă, că pot pleca, sau ești nevoit să-i dai afară, să-i concediezi. Și e o moartă lentă așa… Plutim, plutim.

De reținut este că seceta din Dobrogea nu afectează doar culturile. La Valea Nucarilor, ea duce la probleme sociale și economice tot mai mari, explică primarul Cătălin Mocanu.

Fermierii sunt în incapacitate de plată a arendei. Mulți oameni depind de multe ori de arenda respectivă. În plus, mai avem și noi suprafețe care le-am concesionat către anumiți fermieri. Ei nu pot plăti concesiunile și toate cele. Noi putem să-i ajutăm doar cu o reducere, în mare, a cantității pe care o au de dat la primărie. Se resimte un pic la buget. Și impozitul pe teren și toate taxele pe care le au de plătit către noi sunt mai greu de suportat și, în general, de multe ori, îi mai așteptăm cu banii. 

Mulți fermieri evită să mai angajeze. Se implică chiar ei, familia. Oamenii își caută loc de muncă în străinătate, pleacă… Nu mai au cum să lucreze pentru că nici fermierul nu poate să-i susțină financiar. Salariile sunt cum sunt, au crescut și nu mai poți să-ți iei atât de mult personal, chiar și la o fermă mai mare.

Fermierii știu regula: nu poți cultiva aceeași plantă la nesfârșit. Politica Agricolă Comună a Uniunii Europene cere diversificarea culturilor. Dar ce te faci când rotația nu mai e o măsură rentabilă?

Sunt nevoit deja să renunț la culturile de primăvară. Pe primul loc cred că va fi porumbul la care trebuie să renunțăm pentru că deja nu mai are nicio șansă. Și după aceea, ușor, ușor, floarea soarelui, mazărea. Deci, cam la culturile de primăvară cred că trebuie să renunțăm ușor, ușor. Dar nu prea avem cum pentru că o politică de agromediu la nivel european spune că trebuie să facem o rotație a culturilor, ori eu nu pot face o rotație a culturilor atât timp cât nu am alte plante tehnice în planul meu de rotație. Adică nu pot să cultiv doar grâu cu orz, cu care să zicem că am putea să avem niște producții relativ satisfăcătoare. Va trebui să pui orz după grâu și grâu după orz. Iar nu se poate.

Ridicat în anii ‘70, sistemul de irigații din Valea Nucarilor a stat, timp de zeci de ani, la baza agriculturii din zonă. În vremurile sale de glorie, sistemul alimenta cu apă 90% din suprafața cultivată. După anii 2000, a fost lăsat în paragină: nu s-a mai folosit, nu s-a mai păzit, iar în timp a fost vandalizat. Astăzi, canalele sunt goale, iar stațiile de pompare, abandonate.

Nu e o treabă foarte complicată. E o stație acolo, nu știu cum este, trebuie reabilitată. Trebuie puse două motoare, două pompe. Canalul există, dar trebuie rearanjat un pic, curățate ierburi, pământ pe acolo. Pornim pompele și băgăm apa în canal. Iar din canal, normal, este infrastructura secundară, pe care fiecare fermier în fond și-o gospodărește la un moment dat. Eu, dacă aș avea apă în canal, de exemplu, din toată ferma mea de 1.000 de hectare, cred că 300-400 de hectare sunt mărginite de canal. Și e foarte simplu să ai apă în canal, să pui o motopompă să uzi. E foarte, foarte, foarte simplu. În cel mai îndepărtat punct de Lacul Razim, la mine în fermă, am 3-4 km. Și dacă mă uit în partea cealaltă, văd Dunărea la 4 km. Deci, oricum ar fi, avem două surse de apă permanente.

Și totuși, fermierii au încercat. Georgian Iorga a inițiat un proiect european pentru reabilitarea sistemului de irigații din zonă. A înființat OUAI-uri (Organizații ale Utilizatorilor de Apă pentru Irigații), a scris un proiect, a obținut finanțare. Dar dacă statul nu își face la rândul lui treaba, efortul său va fi în zadar.

Din 2020, imediat cum a fost seceta aceea atunci, am înființat un OUAI. Am depus și un proiect pe fonduri europene, prin AFIR (n.r. Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale). Am și câștigat proiectul, în valoare de 1.500.000 de euro, 100% nerambursabil. Dar problema este că acest proiect este doar pentru infrastructură secundară. Ori ANIF-ul (n.r. Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare) trebuie să pună apă în canale, ca noi, din canalele de irigație, să extragem acea apă și să o băgăm în infrastructura secundară.

Nu lipsa inițiativei îi oprește pe agricultori, ci piedicile administrative care apar la fiecare pas. Pentru Georgian Iorga, drumul de la idee la execuție este plin de hârtii și cheltuieli care nu sunt cuprinse în ghidurile de finanțare.

Am întâmpinat, nu o problemă, zeci de probleme. De la muzeu, săpături arheologice care costă, vă arăt facturi de zeci de mii de lei, probleme, facturi de la Enel, avize și așa mai departe. Zeci și zeci și zeci de facturi și de avize, percepute de către stat. Deci nu de persoane fizice – trebuie să trec prin terenul tău sau dă-mi o bucată din pământul tău. Nu. La muzeu este o taxă de săpături situri arheologice. Dacă se găsește vreun tumul funerar, vreun mormânt pe terenurile astea, și o să fie, dacă vreau să continui lucrările, trebuie să fac toate aceste săpături și toată cheltuiala eu, să susțin tot. Să aduc de la utilaje, știu și eu, de mici dimensiuni până la mari dimensiuni, să sap, să curăț, să greblez, să mătur, să le scot scheleții de acolo. Păi, se fac lucrurile astea așa? Dacă nu ai bani, nu se fac. Și nici măcar nu sunt eligibile în proiectul acesta. Toate, toate chestiunile astea adiacente, toate adeverințele astea nu sunt eligibile în proiect. Astea trebuie să le susții tu. Deci aici eu nu văd un ajutor.

Mai sunt oameni care ar vrea să repare ce s-a stricat. Dar primarul Cătălin Mocanu recunoaște că fără bani și fără un cadru legal clar, primăria rămâne cu mâinile legate.

Noi nu putem, ca primărie, să depunem în numele lor sau să investim în sistemul de irigat pentru că nu avem nicio bază legală. Nu avem un buget alocat strict pentru a sprijini investițiile pe fonduri europene și pe partea asta, pentru cei cu irigatul.

În tot acest haos administrativ, nici vorbă de solidaritate. Doar o parte din fermieri sprijină financiar inițiativa, în timp ce restul așteaptă: mai întâi apa, apoi contribuția, spune Georgian Iorga:

Și eu acum încep să adun banii. Toți fermierii care sunt înscriși în OUAI-ul respectiv, încep să-i sun și să le cer bani. Am făcut o cotizație, am pus-o mai mare ca să acopăr toată suma asta, 1.000 de lei/ha și începem să plătim în 3 ani, câte un leu, câte doi lei, ca să adunăm această sumă. Eu dacă îți cer ție acum 50.000 de lei, nu ai cum să-mi plătești. Dar dă-mi câte un pic, câte un pic, câte un pic, ca să îi adunăm, să facem banii ăia, că o să trebuiască. Mulți mi-au spus că ei nu pun căruța înaintea calului. «Mie îmi dai apă, să văd eu că am apă și ud, și după aceea îți plătesc». Atunci o să vină să îți dea banii că are o garanție că udă 100 de hectare, face producție de 10 tone și are de unde să plătească. Dar până atunci, doar 20% sunt în asentiment cu mine și mă ajută. Restul nu.

Deși sistemul se mișcă greu, în Valea Nucarilor încă mai sunt oameni care trag de el. Tinerii fermieri nu se desprind de ogoare, iar primarul Cătălin Mocanu încearcă, cum poate, să le țină partea – semne că, dincolo de neputință, mai există și voință.

Majoritatea fermierilor acum sunt tineri, cu poftă de muncă și curajoși. Și primarul-i tânăr și vrea să-i ajute (râde). Am încredere că zona se va dezvolta, doar că lucrurile o să meargă mai greu. Așa-i la noi.

Un reportaj realizat de Andreea Dorobăț