27 martie – Ziua Mondială a Teatrului

În 2025, la invitația Institutului Internațional de Teatru, mesajul a fost scris de cel mai cunoscut și apreciat regizor, pedagog și autor de teatru grec al momentului, Theodoros Terzopoulos.

Publicat de Adina Sîrbu, 27 martie 2025, 08:47

Ziua Mondială a Teatrului este marcată în fiecare an la 27 martie, cu scopul de a promova activitatea comunităților de teatru în întreaga lume și de a conștientiza valoarea teatrului în toate formele sale.

Instituită de Institutul Internațional de Teatru (ITI), în anul 1961, această zi este sărbătorită anual începând din 1962, de către Centrele ITI și de comunitatea internațională de teatru. Institutul Internațional de Teatru reprezintă cea mai importantă organizație non-guvernamentală din domeniul artistic și a fost înființată în 1948, la inițiativa UNESCO.

Pentru marcarea Zilei Mondiale a Teatrului, sunt organizate evenimente în cadrul cărora publicul are ocazia să întâlnească artiștii preferați.

Una dintre cele mai importante manifestări este difuzarea mesajului Zilei Mondiale a Teatrului, prin care, la invitația ITI, o personalitate recunoscută la nivel internațional își împărtășește reflecțiile asupra celei mai vechi forme artistice – teatrul – mesajul fiind tradus în peste 50 de limbi.

Primul mesaj de Ziua Mondială a Teatrului a fost scris în 1962, de poetul și dramaturgul Jean Cocteau. Printre personalitățile de pe mapamond care au transmis mesaje cu prilejul acestei zile s-au numărat și românii Radu Beligan (1977) și Eugene Ionesco (1976).

În 2025, la invitația Institutului Internațional de Teatru, mesajul a fost scris de cel mai cunoscut și apreciat regizor, pedagog, autor de teatru grec al momentului, Theodoros Terzopoulos, fondator şi director artistic al Companiei teatrale Attis, preşedinte al Comitetului Internaţional al Olimpiadelor de Teatru. Mesajul este tradus în limba română de criticul de teatru Alice Georgescu, potrivit Radio România Cultural.

Oare poate teatrul să audă apelul disperat pe care îl emit vremurile noastre într-o lume de cetăţeni sărăciţi, ferecaţi în celulele unei realităţi virtuale, retraşi într-o izolare sufocantă? Într-o lume de existenţe robotizate înăuntrul unui sistem totalitar de control al şi de represiune a tuturor aspectelor vieţii?

Îi pasă teatrului de distrugerea ecologică, de încălzirea globală, de masivele pierderi la nivelul biodiversităţii, de poluarea oceanelor, de topirea calotelor glaciare, de tot mai desele incendii forestiere şi de fenomenele meteorologice extreme? Poate teatrul să devină un factor activ în ecosistem? De mulţi ani teatrul observă impactul uman asupra planetei, dar nu izbuteşte să facă faţă aceastei probleme.

Este teatrul îngrijorat de condiţia umană, aşa cum se prezintă ea în secolul 21, când cetăţeanul este manipulat de interese politice şi economice, de reţelele media şi de grupurile formatoare de opinie? Când reţelele sociale, pe cât de mult înlesnesc comunicarea, sunt o formidabilă justificare a acesteia, pentru că furnizează necesara distanţă de siguranţă faţă de Celălalt? O copleşitoare senzaţie de frică de Celălalt, de cel care e diferit, de Străin, domină gândurile şi acţiunile noastre.

Poate teatrul să funcţioneze ca un atelier de coexistenţă a diferenţelor fără să ţină seama de trauma sângerândă? Această traumă sângerândă ne îndeamnă să reconstruim Mitul. Cum spune Heiner Müller, „Mitul este un agregat, o maşină la care se pot conecta mereu alte şi alte noi maşini. El transportă energia până când viteza crescândă va face să explodeze câmpul cultural”; şi câmpul barbariei, aş adăuga eu.

Oare poate teatrul, prin reflectoarele sale, să dezvăluie traumele sociale şi să înceteze a se arăta pe sine însuși într-o lumină falsă?

Întrebări care nu se pretează la răspunsuri definitive, pentru că teatrul există și dăinuie datorită întrebărilor fără răspuns. Întrebări stârnite de Dionisos, trecând prin locul său de naștere, arena teatrului antic, și continuându-și tăcut călătoria de refugiat prin peisaje de război, astăzi, de Ziua Mondială a Teatrului.

Să privim în ochii lui Dionisos, zeul extatic al teatrului şi al Mitului ce uneşte trecutul, prezentul şi viitorul, copilul născut de două ori de Zeus şi de Semele, expresia identităţilor fluide, bărbat şi femeie, mânios şi blând, divin şi animalic, la limita dintre nebunie şi raţiune, ordine şi haos, un acrobat pe graniţa dintre viaţă şi moarte. Dionisos pune o întrebare ontologică fundamentală – ce înseamnă toate astea? –, o întrebare care îl împinge pe creator spre o tot mai profundă investigare a rădăcinii mitului şi a multiplelor dimensiuni ale enigmei care este omul.

Avem nevoie de noi căi narative, care să cultive memoria şi să creeze o nouă responsabilitate morală şi politică, ca să ieşim de sub dictatura multiformă a Evului Întunecat din ziua de azi.

***

În țara noastră, istoria teatrului începe în mai 1798, odată cu înființarea primei trupe de teatru autorizate. Primul teatru public bucureștean a fost „Teatrul de la Cișmeaua Roșie”, înființat în 1816, unde au avut loc o serie de reprezentații până la incendiul din 1825, când clădirea a fost mistuită de flăcări.

În 1852 a fost deschis Teatrul Mare din București, condus de Costache Caragiale, prima reprezentație fiind cu piesa „Zoe sau Un amor românesc”, la 31 decembrie. Construcția în stil baroc a teatrului începuse cu patru ani în urmă, în 1848, după planurile arhitectului vienez Heft, potrivit www.tnb.ro/ro/istoricul-tnb.

Teatrul Mare a devenit instituție publică de cultură în 1864, printr-un decret semnat de prim-ministrul Mihail Kogălniceanu, iar în 1875, directorul Alexandru Odobescu punea pe frontispiciu numele instituției – Teatrul Național.

La sărbătorirea centenarului, în 1952, Teatrul Național a primit numele lui Ion Luca Caragiale, iar în noiembrie 2014, Teatrul Național „I. L. Caragiale” a fost reinaugurat, după ample lucrări de consolidare și reamenajare. Cu o vechime de peste 160 de ani, acesta rămâne o instituție-reper pentru cultura românească și cel mai vizitat dintre teatrele românești.

Sursă: AGERPRES, Radio România Cultural