INTERVIU | Mihai Dan Ionescu, singurul restaurator de metale antice din Constanța, lucrează cu aceeași pasiune de aproape o jumătate de secol în laboratorul MINAC

Mergând pe linia asta cu istoria, laun moment dat, deci se termina anul în care am terminat eu liceul, 1973, și la începutul anului 1974, discutând cu părinții că trebuie să fac și eu ceva în viață îi spun mamei: ”Eu aș vrea să lucrez la muzeu. Păi ce să faci tu la muzeu? Nu știu! Mă duc și eu acolo și vedem, poate se găsește ceva și pentru mine!” Am venit, am bătut la ușa domnului profesor Adrian Rădulescu, am intrat și i-am spus: ”Domnule director, aș vrea să lucrez și eu la dumneavoastră. Bine, lucrează, dar să știi că, deocamdată, bani să te plătesc nu am!”. OK, la vârsta aia, ce contau banii? Asta era chemarea mea…

Două luni și jumate, deci din februarie, până la 1 mai.

Dacă țin bine minte, ca să ne obișnuim, ne dădea, la metale vorbesc, de preferință monede, monede pe care, mă rog, le băgai în soluție –  pe vremea aia nu prea știam io cum o cheamă pe soluția aia. După câteva luni, un an, am început să lucrăm la grămadă. Marfă pentru restaurare, în Constanța, a fost și cred că o să mai fie și de acum încolo.

Păi, cum v-am spus, am început să restaurez cu monede. În 2004-2005, pe strada București, s-a descoperit un tezaur monetar, 7.000 și ceva de bucăți. Deci eu zic că ăla mă reprezintă pe mine. Am lucrat, deci le visam și noaptea, zi de zi, zi de zi, 1 an și ceva, 7.000 și ceva de monede.

Da, pe toate! O mare parte din aceste monede erau patinate. Monedele patinate, dacă nu lucrează, nu au clorură, le speli, le neutralizi, după care le dai la perie. Eh, și datul ăsta la perie din asta 7.000 de monede! Nici motorul nu rezistă la mai mult de 100. 

Nu! E în cercetare, se lucrează la el de 15 ani!

Nu știu dacă este vorba de greutate, pentru că dacă vii și începi activitatea asta, ori ai pasiune și mergi înainte, ori n-ai pasiune și renunți.

Dacă lansez invitație și instituția, în speță muzeul, nu are post sau are posturile blocate? Deci, chestia asta se repetă de vreo 10 ani. Au fost ordonanțele astea guvernamentale cu posturi blocate. De exemplu, postul meu deocamdată e blocat.

Un fost coleg de clasă, discutam, și zic ”de 40 și ceva de ani tot restaurez, tot restaurez. Oare ce rămâne după mine?” Și mi-a spus: ”Păi, eu zic că rămân piesele din muzeu”. ”Da, ai dreptate!”