INTERVIU | Elisabeta Lipă, preşedintele Federaţiei Române de Canotaj: „Începem să revenim în elita mondială“

Publicat de , 16 august 2021, 16:41

A făcut parte din Generația de Aur a canotajului românesc și consideră că sportul are nevoie de investiții serioase pentru a începe să producă din nou campioni. Colegul nostru, Adrian Băncilă, a realizat un interviu cu preşedintele Federaţiei Române de Canotaj, marea campioană Elisabeta Lipă. 

De unde a început pasiunea dumneavoastră pentru canotaj?

Nu pot să spun că a fost pasiune. A început pasiunea pentru sport, în general. De mică mi-a plăcut mișcarea. Am avut noroc și de un profesor de sport dedicat meseriei, care ne-a insuflat dragostea pentru mișcare, pentru competiții, pentru fair – play. Ne duceam în competiții la nivel de sate, comune, județ. Asta ne-a cultivat și, atunci, normal că se dezvoltă în copilul din tine dorința de a fi cel mai bun, de a fi campion și, ușor-ușor, dacă perseverezi, cu siguranță că ajungi. Canotaj – când am selecționată, nu prea știam ce este acest sport, doar din descrierea antrenoarei care m-a selecționat. Dar, mi-a plăcut atât de mult când a zis soare, lac, bărci lungi, ascuțite, încât am zis să că trebuie să încerc și așa am încercat și nu m-am oprit decât după 24 de ani.

Cum a fost, pentru dumneavoastră, participarea la prima competiție?

Prima competiție a mea a fost Cupa Prieteniei, ca junioară, pe care am și câștigat-o. După aceea au venit următoarele, din ce în ce mai grele, Campionatele Mondiale de Juniori, de Seniori. Bineînțeles, la 19 ani am participat la competiție supremă – Jocurile Olimpice, unde am și câștigat, devenind campioană olimpică. Mi-a plăcut gustul victoriei și nu m-am oprit decât după 6 ediții, cu mici pauze între ele.

Ce sentimente vă încercau atunci?

Frumoase. Clar îmi plăcea ceea făceam! Trebuie să pui și pasiune, iar când pui pasiune, ai și satisfacția lucrului împlinit. Eu cred că am făcut totul din dragoste și din pasiune și mi-a și ieșit.

Aveți un moment care v-a rămas întipărit în memorie din timpul activității dumneavoastră?

Toate edițiile sunt așezate în mintea mea. Nu am cum să uit, doar deschid câte un sertăraș, în funcție de întrebare, și retrăiesc acele momente ca și cum aș fi fost ieri acolo.

Un lucru amuzant de care vă amintiți…?

Amuzante sunt multe! De exemplu, eram într-un an cu colega mea de barcă, Mărioara Popescu – cu ea am și câștigat primul titlu olimpic – și ne-am dus să vedem cum va fi următorul an la Jocurile Olimpice. Era la final de sezon, după ce se terminaseră Campionatele Mondiale. Era perioada de vacanță, pe care noi n-o aveam. Domnul Mociani (n.r.: Victor Mociani), antrenorul nostru, zice: aveți și voi 8 km, ieși, vedeți etc. Noi am zis să facem plajă. Ne-am dus în larg și stăteam la soare și vedeam elicopterul survolând. Când se ridica una, cealaltă se lăsa pe spate. La un moment dat Vedem că o șalupă vine cu viteză. Ce să fie? Colega mea zice: acela-i domnul Mociani! Eu am spus că nu cred că e domnul Mociani. Ce să caute în șalupă? Vine și ne spune, printre dinți, zâmbind: nici măcar atâta lucru nu ați vrut să faceți, ați alertat tot malul că vă e rău! Și zicea zâmbind, ca să nu-l vadă cei cu care venise. Zice: mai bine îmi spuneați că nu aveți chef, dar să alertați tot malul că vă e rău…! Este unul dintre momentele amuzante.

Și în ce an se întâmpla asta?

1983.

Revenind în prezent, cum vedeți evoluția echipelor de canotaj la Jocurile Olimpice de la Tokyo?

Sunt foarte fericită și împlinită ca președinte al Federației (n.r.: Federația Română de Canotaj) pentru că am spart bariera aceasta cu gândul că începem să revenim în elita mondială și pentru că am scăpat de celebra frază în care ni se spunea că trebuie să accept realitatea, că noi nu vom mai fi unde am fost și că asta este situația. Mă bucur că nu am ascultat pe nimeni și mi-am urmat instinctul și am făcut tot posibilul ca noi să revenim acolo unde am fost. Iată că această ediție ne-a adus și speranță și mulțumirea eforturilor depuse, pentru că nu a fost numai al meu. Aici vorbim despre o echipă care a gândit ca mine, că se poate, și este un lucru extraordinar de frumos.

Ce-i lipsește canotajului astăzi?

Îi lipsesc multe. În primul rând îi lipsesc copiii care să vină către această disciplină. Lipsesc bazele sportive, lipsesc infrastructura și logistica. Bărcile sunt costisitoare. Este foarte greu, pentru un club care este slab finanțat, ca să nu zic că finanțarea e spre zero, să-și permită să cumpere o barcă, o vâslă sau o ramă sau orice care ține de disciplina asta. Îi lipsește – cea mai mare dorință a noastră, spun eu – acel canal olimpic pe care să îl avem, să ne antrenăm și să ne facem România cunoscută în lume, organizând competiții de la cel mai mic nivel până la cel mai mare, respectiv un European de juniori sau un Mondial de seniori.

Interviu realizat de Adrian Băncilă / Foto – Adrian Băncilă