REPORTAJ | Dascăli peste timp: „Profesorul trebuie să aibă o relație foarte bună cu elevii săi, să-i asculte şi să fie empatic“

Publicat de , 3 iunie 2021, 08:48

Ce ne face să ne iubim școala, să ne întoarcem peste ani cu nostalgie la porțile ei și să ne amintim cu plăcere de un dascăl? Cel mai probabil este vorba despre emoțiile, pe care le-am trăit împreună. Suntem parte a unei lumi, în care principala provocare pare să fie răbdarea și, până și educația copiilor noștri are nevoie de ea. Dacă nu vom învăța să ne ascultăm copiii și să-i vedem așa cum sunt ei, în măreția lor, nu vor fi fericiți niciodată, nici ei și nici noi, ca părinți.

„Dacă aș avea o superputere, aș face să nu mai existe Covid”, spune o fetiță din clasa întâi. 

„Să obligăm oamenii să nu mai arunce pe jos gunoaie”, este de părere o colegă de clasă.

„Dacă aș avea o putere, aș face toate lucrurile fără virus, care erau înainte. Fără mască să ieșim afară, împreună”, afirmă cu convingere o altă elevă.

„Dacă aș avea o superputere, vreau să schimb din coronavirus în normal, cum era înainte, să nu mai purtăm măști la școală”, spune altcineva“

„…Și să stăm până la ce oră vrem noi afară”, adaugă o colegă.

Sunt dorințele unor elevi de clasa întâi. Claudia Cârstocea este învățătoarea lor și cea care știe cel mai bine că o relație cu copiii se construiește în timp.

„Un element foarte important, pe care nu știu câtă lume îl conștientizează, este faptul că a construi o relație cu copiii necesită timp, iar timpul de la școală este alocat timpului de la școală, a preda, a te ocupa de materie. Ca să poți să construiești o relație și să ajungi așa cu copiii aceștia, este nevoie de extra timp, este nevoie de ieșiri în parc, de excursii, este nevoie ca ei să te vadă vulnerabil, să te vadă om”, spune Claudia Cârstocea.

Și, oricât de incredibil ar părea, și dascălii învață de la elevii lor, iar prima condiție este să știe să asculte.

Ahmet Koyuncu predă Limba Engleză la o școală gimnazială din Constanța și este dirigintele unor elevi de clasa a VI-a. Nu au trecut doi ani de când a ajuns în România, după ce a predat în Mongolia, vreme de 10 ani. Spune că oriunde în lume elevii au nevoie de atenție și de răbdare din partea profesorilor, iar asta nu necesită cursuri speciale.

Ahmet Koyuncu: „Înainte de toate, profesorul trebuie să aibă o relație foarte bună cu elevii săi, în al doilea rând, trebuie să aibă suficientă răbdare, să-i asculte pe copii cu răbdare și, în al treilea rând, să fie empatic. Avem nevoie să-i înțelegem pe copii, iar pentru asta trebuie să fim la același nivel cu ei. Sunt copii care și-au pierdut un părinte sau copii care nu mai locuiesc cu ambii părinți. Dacă nu îi înțelegi pe acești copii, dacă nu înțelegi ce simt ei, sigur nu va fi ușor să intri în viața lor. Eu trebuie să înțeleg ce simt elevii mei, asta este prima mea grijă. Atunci când ne înțelegem unii pe alții, o lecție poate fi predată mai ușor.”

Claudia Cârstocea, învățătoare la Școala gimnazială nr. 38 din Constanța, face parte din categoria dascălilor care au înțeles că educația nu se poate face decât cu o mentalitate deschisă și că un copil își va aminti peste ani, mai degrabă emoția pe care i-a creat-o profesorul în clasă, decât ora de matematică în sine.

„Era foarte cald afară, iar eu aveam matematică. I-am simțit că sunt tufliți și leșinați și am zis: Astăzi o să facem lecția de matematică afară. Și am zis să numărăm de la până la, deci am făcut numărare. După care, să țină minte ce număr au zis. Cine a avut număr par să facă un pas în față. Peste ani, n-or să țină minte că în data D, de la 10:00 la 11:00, doamna ne-a predat adunarea cu trecere peste ordin. Nu, ei vor ține minte cum s-au simțit.”

Un scurt sondaj de opinie, efectuat printre elevii de clasa întâi arată că învățătoarea are dreptate. Emoția este cea care contează.

„Când am făcut ora de mate afară, mie asta mi-a plăcut cel mai mult”, spune o fetiță din prima bancă.

„Când am avut târgul de prăjituri, la ziua lui Ștefănuț și serbarea”, este de părere o alta.

„Mie mi-a plăcut foarte mult când am făcut matematica afară”, a punctat categoric o fetiță din clasa întâi, luând-o înaintea unui coleg, care are o cu totul altă părere: „Când ne-am întors din online la școală, de la școala online, la școala normală.”  

Anii de școală trec repede și, dintr-o dată, te trezești cu ecuații din ce în ce mai greu de rezolvat.

Totuși, învățăturile din primii ani de școală ar putea să-ți fie de oarece folos mai târziu, spun elevii din fosta generație a învățătoarei Cârstocea, ajunși acum în clasa a VI-a.

„Ne învăța cum să ne comportăm, cum să ne înțelegem unii cu alții, cum să ne adresăm frumos, dumneavoastră, dumitale, dânsa, dânsul…”, spune zâmbind un elev.

„E foarte important să facem greșeli, pentru că învățăm din ele și nu le mai repetăm. Și doamna ne-a învățat să ne exprimăm opinia în orice moment”, zice o elevă dintr-a șasea.

„Să fim buni unii cu alții, să ne înțelegem, să ne ajutăm, să fim o echipă toți”, o completează o colegă.

Deian Tismănaru își amintește de o primă lecție de viață primită de la învățătoarea lui, care îi răsună azi la fel de puternic: „«Ce ție nu-ți place altuia nu-i face», asta ne zicea de fiecare dată (n.r. doamna învățătoare) când ne certam între noi. Am fost toți ca o familie din prima zi. Toți anii aceștia îmi sunt foarte dragi și nu o să uit absolut niciodată.”

Și poate că la fel cum nu există copii răi, tot așa nu există nici profesori răi, ci mai puțin dispuși să asculte și să-i vadă pe copii în măreția lor, cum spunea fondatorul proiectului SuperTeach în România, Cristina Gheorghe: „Din experiența mea, luând contact cu conceptul de mentalitate deschisă, mi-am dat seama de ce nu reușim. Pentru că, fundamental, noi, de fapt, nu-i vedem pe cei pe care vrem să-i educăm. Noi educăm niște «obiecte» din mintea noastră, nu-i vedem pe copiii cărora le predăm, copii, care au nevoi, obiective, provocări, visuri… cu totul altele decât credem noi.”

La orice vârstă am fi, educația pornește de la încredere reciprocă, iar pentru un rezultat bun la învățătură este nevoie de implicare și de colaborare între elev, profesor și părinte, afirmă învățătoarea Claudia Cârstocea: „Mulți dintre părinți își văd propriul copil ca fiind cel mai cel. Asta nu ar fi o problemă, dar percepția este ușor în detrimentul altora, la modul «al meu e mai grozav, mai deștept, mai nemaipomenit». Rolul meu de cadru didactic este de a-i arăta părintelui, pe tipurile de inteligență, ce tip de inteligență este mai dezvoltată în propriul copil. Primul pas este să-l fac pe părinte să accepte acel lucru”.

Pentru părinții, care se întreabă ce ar căuta un profesor în vizită la elevul lui, ei bine, răspunsul este cât se poate de simplu, spune profesorul Ahmet Koyuncu: „Ce urmăresc de fapt? Răspunsul meu este foarte simplu: încredere. Încerc să obțin încrederea elevilor mei. Dacă eu pot avea încredere în ei și ei pot avea încredere în mine. Și atunci când au încredere în mine, îmi pot spune orice își doresc. Mă străduiesc să le câștig încrederea și, desigur, tot ce ne spunem rămâne confidențial, de ambele părți. Asta ne va ajuta pe amândoi să evoluăm, iar eu le voi putea oferi o educație mai bună, pentru viitorul lui sau al ei.”  

Dar anii trec și clipa despărțirii este aproape. Și atunci, prind un moment bun și o întreb pe doamna învățătoare Claudia Cârstocea: Cum se simte despărțirea?

„Îmi vine să plâng”, îmi răspunde. „Este foarte greu, pentru că 5 ani înseamnă foarte mult. Pornești de foarte jos și ajungi foarte sus, îi iei precum un bebeluș, căruia îi dai mâna și se ridică în funduleț, și din funduleț în picioare și face primii pași și apoi aleargă. Și, când ajungi în clasa a IV-a, iar clasa a IV-a este un vis, pentru că vorbești cu ei absolut orice, înțeleg orice, te înțelegi cu ei din priviri și… îți dai seama că se termină, este sfâșietor.”      

Aprecierea este ușor de citit pe chipul fiecărui copil. Cum? Am aflat de la profesorul Ahmet Koyuncu: „Oricând îi văd, sunt fericiți. Iar atunci când mă uit la ei, sunt și eu fericit. Și asta mă duce cu gândul la faptul că sunt iubit de elevii mei și că îi iubesc și eu, la rândul meu, foarte mult. Dacă profesorul știe cum să-i asculte pe copii și pe părinții lor, atunci lucrurile se pot rezolva foarte ușor. Primul meu îndemn ar fi: «Ascultați-i pe oameni! Lăsați-i să spună ceea ce vor, nu îi întrerupeți, iar atunci când se vor simți liberi, îmi vor spune ceea ce este înăuntrul lor».”

Dacă profesorii aleg să investească timp, să-i vadă pe elevii lor și să construiască relații cu ei, capacitatea copiilor de a acumula informații crește într-un ritm, pe care nu ni-l putem imagina, spunea Cristina Gheorghe, fondatorul SuperTeach, într-un interviu la Radio Constanța, iar ceea ce rămâne cu adevărat este mai mult decât niște copii fericiți, este legătura care se creează în timp, ca o punte între generații, unită de dragostea pentru un dascăl excepțional.

Redactor: Cristina Ghelasie / Fotografii: Cristina Ghelasie