„Ziua Naţională de Cinstire a Martirilor din Temniţele Comuniste’’, la Interviul dimineții

Publicat de Doina Sirbu, 14 mai 2019, 11:40

Invitatul Adelinei Tocitu la ‚‚Interviul dimineții’ a fost profesorul, jurnalistul, scriitorul Alexandru Mihalcea (n.1936 București).

Adelina Tocitu – Astăzi este Ziua Națională de Cinstire a Martirilor din Temnițele Comuniste. În noaptea de 14 spre 15 mai 1948, a început o amplă operațiune de arestare, desfășurată de autoritățile represive comuniste, care viza mișcarea legionară, studențimea, organizațiile subversive dar și Biserica, partidele politice, cultele religioase. Arestările au continuat pe tot parcursul anului 1948, când, peste 10.000 de oameni au fost aduși în aresturile Miliției și Securității, apoi la anchete. Astăzi vom sta de vorbă cu profesorul, jurnalistul și scriitorul Alexandru Mihalcea. În martie 1959 este arestat, fiind acuzat că a calomniat arta, literatura și scriitorii progresiști de după 23 august, că a ascultat posturi de radio imperialiste. A fost întemnițat în penitenciarele Jilava, Gherla, lagărele Poarta Albă, Salcia, Luciu, Giurgeni și Grindu.  Ancheta și detenția sunt zugrăvite în cărţile document: „Jurnal de ocna” (1994), „Uranus – Gherla, via Salcia” (2004), „Salcia,un lagăr al morţii” (2009). Domnule Mihalcea, cel mai greu loc de detenție, cele mai inumane tratamente, victime întemnițate, ce v-a marcat din toate acestea?

Alexandru Mihalcea – Trebuie să rectific un lucru, și anume faptul că la Poarta Albă nu am fost. Poarta Albă a fost lagărul principal al Canalului înainte de perioada noastră de detenție. O mare parte a studențimii române am fost arestați, consecință a revoluției maghiare. După 1956 până în 1960. Perioadă de mari convulsii, de arestări în masă în România. O perioadă care ne-a marcat. Noi facem parte din oamenii care au fost de vârsta mea și au fost studenți. Dar nu numai ei. Studenți, țărani, muncitori, foarte mulți intelectuali. Al doilea mare val de arestări, deci după 1956, după Revoluția din Ungaria, fiecare loc de detenție a avut mizeria lui. Din capul locului trebuie spus că începând din 1948 până în 1960, 1961, 1962, regimul este un regim de exterminare, cu intensificări extraordinare în perioada de început și perioada de după 1956. 1959 este un paroxism al regimului îngrozitor de închisoare, fie că e vorba de închisorile de execuție tip Aiud, Gherla, fie că e vorba de închisorile de tranzit Jilava, unde actele de cruzime au fost înfiorătoare sau că e vorba de Salcia sau alte lagăre din Insula Mare a Brăilei, unde viața devenise absolut insuportabilă, la limita de jos a existenței, într-o animalizare și de animalitate greu de descris și aproape imposibil de înțeles pentru un om normal sau pentru un locuitor al României actuale. Dac-ar fi vorba de o ierarhie a  mizeriei, a groazei, a terorii, aș spune că Salcia a fost locul înfiorător din absolut toate punctele de vedere. Anumite fenomene au fost, permanent, de găsit pe tot timpul perioadei, între 1948 și 1963, 1964. Înfometarea, teroarea, sunt chiar bazele fenomenului penitenciar în comunismul general, dar în comunismul românesc în special.

Adelina Tocitu – Domnule profesor Alexandru Mihalcea ce v-a motivat în timpul detenției să vă mențineți tonusul în acea perioadă?

Alexandru Mihalcea – Aici nu e vorba de menținerea unui tonus. Este vorba de o rezistență, cu fluctuații. Ce ne-a motivat pe toți. Speranța că se va termina odată cu pușcăria. Evident că nu cu comunismul, pentru că nu puteam să prevedem atunci lucrul ăsta. Nu cred că erau oameni în 1959, la Salcia, care să fi sperat, mai ales că începuse să se știe cum am fost vânduți și trădați în convulsiile internaționale din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Povestea cu, vin americanii, era o gogoriță. În special tineretul nu o mai credea de foarte multă vreme. Speranța, pe de o parte, vigoarea inerentă a tinereții și faptul că intrasem într-o formă fizică convenabilă, bună, la arestare, și evident, pentru foarte mulți dintre noi, sentimentul religios sau revenirea la credință.

Adelina Tocitu – Domnule profesor, credeți că suntem împăcați cu trecutul?

Alexandru Mihalcea – Aud mereu… Cine nu-și cunoaște trecutul este condamnat să-l repete. Homo Sapiens este o specie autodistrugătoare și extrem de labilă în ce privește conservarea trecutului, în sensul feririi de ce s-a întâmplat. Ca dovadă este faptul că nimeni nu protestează împotriva distrugerii sistematice sau ignorării sistematice a vestigiilor trecutului comunist în România. Dacă n-ar fi existat eforturile supraomenești ale regretatului Romulus Rusan și ale doamnei Ana Blandiana, niște oameni extraordinari, pilduitori prin ce au făcut, să fi pus la punct memorialul Sighet, nu mai exista nimic, dar absolut nimic, piatră peste piatră, din tot ce a fost în baltă, uriașul complex penitenciar în care erau zeci de mii de sclavi. Sclavi, în sensul cel mai adecvat al termenului, n-a rămas nimic, cărămidă peste cărămidă. Jilava se degradează, ca și construcție. Este lăsată special. Acolo ar fi trebuit să fie un memorial fabulos, unic în geografia penitenciară a fostelor țări comuniste. Nu e vorba de indiferență, e vorba de cu totul altceva, de o intenționată delăsare și o extrem de vinovată criminală, lăsare a trecutului să se spargă în particule, infinitezimale, pentru ca să fie uitată cât mai repede posibil și procesul de uitare voluntară este magistral descris de Marius Oprea în Moștenitorii Securității, de exemplu. E vorba de ștergerea intenționată a urmelor trecutului și a celei mai întunecate, zbuciumate, mai negre pagini din istoria noastră națională.

Adelina Tocitu – Ce le spunem copiilor noștri?

Alexandru Mihalcea – Ce să le spunem copiilor noștri, în măsura în care, istoria se predă, cum se predă? Adică nu se mai predă. În momentul în care nimic din scriitorii de rezonanță națională, puternică, nu se mai predă în școli sau se predă într-un chip lamentabil, ce li se poate spune și cine să le spună? Cine să le spună? Martorii oculari, cei direct interesați, foștii deținuți politici sunt în număr insignifiant. Din câți au fost au rămas o mână, poate, cel mult la nivel național, 2000 de oameni. Ceva mai mulți sunt cei care au fost în deportare, dar fiecare are necazurile lui. Dintre foștii deținuți politici, cei care au fost închiși, efectiv, cei care au stat în spatele zidurilor și sârmei ghimpate, cei mai tineri atunci, au acum 80 de ani. În imensa majoritate, dacă nu chiar cvasitotalitate sunt bolnavi. Din nefericire ăsta este rezultatul și chinurile prin care au trecut. Cine să le spună? Dintre cărțile destul de multe, de altfel, care conțin și împărtășesc experiența penitenciară sunt relocate undeva într-un raft secund, câte mai sunt citite? Nimic, cu excepția Memorialului Durerii, al doamnei Lucia Hossu Longin și sporadic emisiuni ale altor posturi sau unor emisiuni de radio, dar totul sporadic, întâmplător. În rest nu se face absolut nimic, deci, ce să li se spună? Adevărul despre trecut care este, fără îndoială, o temelie a unui prezent extrem de nesigur și de bizar în care este România astăzi. Asta să li se spună! Dar cine să le mai spună, când situația este cea pe care am înfățișat-o?

realizator interviu – Adelina Tocitu/ redactor online – Liviu Predescu