Dragobetele, sărbătoarea iubirii la români

Publicat de Daniel Țăndăreanu, 24 februarie 2019, 10:02

Dragobetele, sărbătoarea dragostei la români, își are rădăcinile în tradițiile dace și în credința într-un fel de zeu al iubirii, a cărui cinstire, pe 24 februarie, marca simbolic și începutul primăverii.

Dragobete, fiul Dochiei, era zeul dragostei și al bunei dispoziții. I se mai spunea Cap de Primăvară sau Cap de Vară și era identificat cu Cupidon, zeul iubirii în mitologia romană, și cu Eros, corespondentul acestuia în mitologia greacă.

Un alt nume al său era Năvalnicul, fiind perceput ca un fecior frumos și iubăreț nevoie mare, care le face pe tinerele fete să-și piardă mințile.

O altă tradiție spune că Dragobetele a fost transformat într-o buruiană numită năvalnic de Maica Precista, după ce nesăbuitul a îndrăznit să îi încurce și ei cărările.

În lumea satului românesc, până la jumătatea secolului al XX-lea, Dragobete era sărbătorit pe 24 și 28 februarie sau pe 1 și 25 martie, potrivit cercetătorului Ion Ghinoiu, autorul volumului „Zile și mituri”. Probabil că, în vechime, 24 februarie însemna începutul primăverii, ziua când natura se trezește, ursul iese din bârlog, păsările își caută cuiburi, iar omul trebuia să participe și el la bucuria naturii.

În ziua respectivă, semnalul era dat de păsările nemigratoare, care se strângeau în stoluri, ciripeau, se împerecheau și începeau să-și construiască cuiburile. Despre „păsările” neînsoțite la Dragobete știa toată lumea că rămân singure și fără pui până în aceeași zi a anului viitor.

După modelul zburătoarelor, fetele și băieții se întâlneau să sărbătorească Dragobetele, pentru a rămâne îndrăgostiți pe parcursul întregului an. Dacă timpul era favorabil, îmbrăcați de sărbătoare, fetele și flăcăii se întâlneau în fața bisericii și plecau să caute prin păduri și lunci flori de primăvară.

În sudul României (Mehedinți), fata se întorcea în sat alergând, obicei numit „zburătorit”, urmărită de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior și o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunți se mai pregătesc pentru toamnă. Din zăpada netopită fetele strângeau de cu seara ultimile rămășițe – zăpada zânelor -, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumusețare și pentru diferite descântece de dragoste.

Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau degeaba, ziua Dragobetelui fiind cea în care urmau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar și de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor.

În această zi, satele românești răsunau de veselia tinerilor și de zicala: „Dragobetele sărută fetele”. Sunt multe credințele populare cu referire la Dragobete. Astfel se spunea că cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, mai ales de febră, și că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelșugat.

Steaua acestui flăcău, a cărui evocare acționa direct asupra fibrelor erotice ale tinerilor, a început să apună în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Într-un fel, Dragobetele a fost și el o victimă a comunismului. După Revoluție, locul lui a fost luat treptat de Sfântul Valentin, care a fost importat din lumea occidentală și care este sărbătorit conștiincios pe 14 februarie. Entitate magică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferențiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiția catolică, fiind un bărbat chipeș și neastâmpărat.