10 noiembrie – Ziua Artileriei Române
Primul comandant al bateriei de artilerie a Țării Românești a fost căpitanul Pavel Lenz, ofițer de origine rusă.
Publicat de Doina Sirbu, 10 noiembrie 2026, 09:01
La 10 noiembrie 1843, Gheorghe Bibescu, domnitor al Țării Românești, legifera prin poruncă domnească înființarea primei baterii de artilerie a Țării Românești, act ce marchează constituirea artileriei ca și corp distinct în cadrul forțelor armate românești. Cu un an în urmă, în timpul unei vizite la Constantinopol, sultanul Abdulmejid I îi dăruise patru tunuri de calibru 80 mm, „să slujească întru paza bunei rânduieli şi liniştei obşteşti”.
Primul comandant al bateriei de artilerie a Țării Românești a fost căpitanul Pavel Lenz, ofițer de origine rusă. În anii următori, organizarea acestei arme a continuat în Țara Românească și în Moldova, prin pregătirea bateriilor de artilerie și prin înființarea turnătoriilor locale.
La 21 decembrie 1860 s-a constituit și primul Regiment de Artilerie al Armatei Române moderne. De atunci s-a depus un efort constant de organizare, modernizare, dotare, reglementare și instrucție a corpurilor de artilerie astfel încât să facă față cerințelor și pericolelor vremii. Artileria a jucat roluri cruciale în toate conflictele militare la care Armata Română a luat parte, că vorbim de Războiul de independență, Primul Război Mondial sau Al Doilea Război Mondial.
Portretul căpitanului de artilerie Heinrich Herkt, Iași, 1858. Heinrich Herkt (1829 – 1906) a fost un ofițer român de origine germană.
În preajma declanșării Primului Război Mondial Armata Română dispunea de 294 baterii de artilerie împărțite în artileria de câmp, de munte, de cetate și antiaeriană. Iată cum descrie sublocotenentul Ghinea provocările pe care avea să le întâmpine încă de la începutul războiului, la 15 august 1916:
„Și-am plecat bateria a III-a la război. Mergeam în noapte cântând, părând a fi liniștiți, pe când sufletul ni era frământat de grijile necunoscute ale războiului și curiozitatea de a vedea în adevăr războiul. Ne mai oprim pe drum, iar pornim, cu grijă să nu dăm greș….și către ziuă ne găsim în satul Neagra, din vecinătatea graniței. Aveam ordin de a ne sui cu tunurile pe dealul Curmătura, pe care l-am recunoscut ziua…și când ne gândeam la imposibilitatea aproape de urcat mi se zburlea părul pe cap…dar suntem la război și toate trebuie să fie posibile. În fruntea bateriei oprim pe Valea Neagră și încercăm a urca la deal fiecare tun cu câte 6 cai și un conovăț întins, de care trăgeau câte 20 de oameni și care se opinteau din greu, adeseori cădeau în nas din cauza izbiturii cailor. Și cât mai este până sus…n-am urcat decât vreo 30 de metri.”
Sursă: cimec.ro
