TULCEA: Simpozion Internațional dedicat Șacalului și Speciilor Înrudite organizat de Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare „Delta Dunării”

Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare „Delta Dunării”.

Publicat de Daniel Țăndăreanu, 10 octombrie 2026, 13:11 / actualizat: 10 octombrie 2026, 14:36

La Tulcea, se încheie astăzi cea de-a patra ediție a Simpozionului Internațional dedicat Șacalului și Speciilor Înrudite, organizat de Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare „Delta Dunării”, cu sprijinul grupului european GOJAGE.

Peste 100 de participanți au discutat despre răspândirea și comportamentul acestor animale, rolul lor în natură și relația cu oamenii. Printre temele abordate au fost evaluarea populației de șacali și limitarea pagubelor din gospodării și ferme. Despre organizarea întâlnirii și subiectele discutate vorbește directorul general al institutului, Marian Tudor, într-un material realizat de Andreea Dorobăț.

„Simpozionul se organizează odată la patru ani, este cea de-a IV-a ediție. Noi am concurat acum 4 ani la Budapesta și am câștigat, putem spune așa, dreptul de a organiza acest simpozion aici la Tulcea, unde peste 100 de participanți din mai multe domenii de activitate vor avea 3 zile de dezbateri pe o multitudine de teme legate de populațiile de șacali, modul în care acestea migrează, hrănire, reproducere, interacțiune cu alte specii din ecosisteme sensibile, cum este Delta Dunării, dar și cu populația locală și, desigur, animalele pe care oamenii le cresc pentru existența lor de zi cu zi.”

Întâlnirea a adus în discuție întrebări importante pentru comunitățile din Deltă: câți șacali trăiesc în rezervație, ce îi atrage în apropierea localităților și cum pot fi prevenite pagubele.

Mihai Marinov, cercetător cu peste 20 de ani de experiență în INCDDD și coordonator al Departamentului de Conservare a Biodiversității, explică de ce numărul șacalilor variază de la un an la altul.

„Efectivele variază foarte mult pentru că Delta Dunării totuși nu este, cum să vă spun eu, poate Ungaria, poate Bulgaria, sunt țările perfecte pentru șacali. În Delta Dunării este totuși destul de dificil. Ei au venit de mult timp, dar până să învețe să trăiască aici a durat vreo 20 de ani. Abia încoace, a început să crească numărul de șacali, când am început să avem foarte multe vite care nu sunt păzite. Gândiți-vă, avem peste 200.000 de oi, dintre ele mor foarte multe și nu se întâmplă nimic. Avem vite, 23.000 de vite, cai foarte mulți și toate asta înseamnă, de fapt, hrană pentru șacal. La acest lucru se mai aplică și faptul că începem să facem agricultură în heleșteie și toate aceste heleșteie care nu erau habitatul șacalului devin habitatul șacalului. Pentru că șacalul în zonele agricole mănâncă în principal șoareci. Iar referitor la efective, acestea variază foarte mult, variază undeva între 1.500 și 2.500 după evaluările noastre din ultimii 3 ani.”

Altfel spus, evoluția populației de șacali este strâns legată de sursele de hrană pe care aceste carnivore le au la dispoziție, insistă Mihai Marinov.

„În natură, dacă nu se întâmplă din cauza omului nimic, avem un ciclu, în clasa a XII-a era parcă cu râsul și cu iepurașul. Dacă crește foarte mult numărul iepurilor, în momentul acela, bineînțeles că și râșii cresc în efectiv. Așa și șacalul și cu prada. Șacalii se bazează pe hrană naturală, este un ciclu pradă-prădător. Când rămâne fără hrană, prădătorul se reduce și el, dar când intervine omul, de obicei oamenii aruncă animale în spatele gardului și așa mai departe, șacalul nu vine în sat să se uite la televizor, vine să mănânce. Noi mult timp după eliminarea lupului, la începutul anilor ‘50, n-am mai avut niciun prădător în Delta Dunării, un prădător de talia șacalului, lupului. Și-atunci oamenii s-au dezobișnuit să-și mai păzească animalele, dar de la vârf de munte până la malul mării, animalele domestice trebuie păzite. Dacă nu le păzești, atunci nu poți să ai pretenții de anumite pagube.”

Cunoașterea efectivelor și a comportamentului populației de șacali este necesară pentru fundamentarea și alegerea corectă a măsurilor de management, adaugă directorul Marian Tudor.

„Șacalul este o specie în expansiune, nu numai în România, la nivel planetar, ceea ce necesită un management adecvat. Managementul se poate face numai bazat pe știință, pe informație. Cercetările trebuie să fie extinse ca timp și ca finanțare, pentru că altfel vom intra sub pericolul luării unor decizii insuficient fundamentate științific. Dacă veți întreba oameni știință sau conservaționiști, e posibil să primiți răspunsul că șacalii sunt un sanitar al mediului, că aleg întâi exemplarele bolnave sau mai puțin adaptate vieții în sălbăticie și, în acest fel, ajută la selecția naturală. Dacă veți întreba reprezentanți ai populației locale, care au animale în stabulație liberă, care trăiesc în libertate și care este posibil să înregistreze pagube, răspunsul va fi diferit: șacalul va fi un dăunător care trebuie eliminat prin toate mijloacele. Unul dintre rolurile principale a acestui simpozion este de a aduce la aceeași masă pe cei care se ocupă de extracție, pe cei care au decizii în ceea ce privește extracția, pe cei care documentează cazurile de pagube, pentru că și aici este o discuție, pe cei care administrează și manageriază deșeurile administrației publice locale, plus că, aici o părere personală, nu vom putea eradica șacalul. Șacalul este o specie cu care va trebui să învățăm să trăim.”

Și în alte părți ale lumii, specialiștii caută soluții prin care să limiteze pagubele produse de animalele de pradă. Unele inițiative au fost dezvoltate alături de comunitățile locale și urmăresc îmbunătățirea adăposturilor și a practicilor de păzire a animalelor domestice. Astfel de exemple merită luate în considerare și în Delta Dunării, conchide directorul.

„Este vorba despre o balanță. Ce câștigăm prin a cunoaște, monitoriza și eventual controla această specie, sau ce câștigăm printr-o exterminare? Dar, repet, eu nu cred că este posibilă. Pe de altă parte, deși o să fie greu la început, generațiile noastre, și a dumneavoastră și a mea, chiar și părinții noștri, nu au fost obișnuiți cu această specie. Deci totul este nou. De la curajul pe care consideră că îl au șacalii apropiindu-se de localități sau intrând chiar în curți, la sunetele cu care n-am fost obișnuiți, de copil care plânge, toate acestea creează un disconfort, însă, pe glob, există forme de management și de adaptare la apariția sau expansiunea unor noi specii. Ne uităm la documentare, vedem că, în alte zone ale globului, populația a fost sprijinită, educată, să ia niște măsuri, fiecare, la el acasă pentru a-și proteja șeptelul. Leopardul de zăpadă, cel mai simplu exemplu, au fost învățați să construiască adăposturi, să închidă, să pună plase. Nu spun că ăsta este neapărat modul în care trebuie să abordăm, ci doar că ar trebui să fim pregătiți pentru a ne adapta. Iar noi fiind ființe superioare și inteligente, suntem cei care am putea să ne adaptăm mai ușor decât animalul.”