În satul tradițional, Miercurea Mare era ultima zi în care se mai putea toarce lâna, cânepa și inul
Publicat de Doina Sirbu, 8 aprilie 2026, 15:00
În satul tradițional românesc, Învierea Domnului, cea mai mare sărbătoare a creștinătății, era așteptată cu nerăbdare de toată familia: copii, adulți, bătrâni. În ultima săptămână a Postului Mare, numită și Săptămâna Mare sau a Patimilor, un loc deosebit îi era acordat purificării sufletului prin post, spovedanie și Sfânta Împărtășanie, dar și a întregii gospodării, în paralel cu prepararea bucatelor tradiționale ce urmau să ocupe un loc special pe masa de Paște.
Serile erau rezervate mersului la Denii, pregătirea pentru aceste slujbe speciale punând capăt, în fiecare seară, treburilor din gospodărie, care se reluau cu forțe proaspete a doua zi de dimineață.
În primele zile ale săptămânii, bărbații, ajutați de băiețandri, se ocupau de reparațiile necesare din gospodărie. Iarba crescută pe lângă garduri era smulsă, grădinița cu flori de dus la biserică era plivită de buruieni, iar trunchiurile copacilor erau date cu var, rolului estetic adăugându-i-se cel practic, cunoscut fiind faptul că varul ținea departe dăunătorii.
Femeile aveau grijă să pună în bună ordine întreaga locuință, accentul fiind pus pe „camera curată”, pregătită așa cum se cuvine pentru sărbătoare, după ce toate țesăturile și hainele din lada de zestre fuseseră scoase la aer, pentru a se aerisi și „însori”.
Miercurea Mare era ultima zi în care se mai putea toarce lâna, cânepa și inul. De asemenea, în această zi bărbații trebuiau să termine de făcut reparații la garduri și la acareturi. Dacă aceste treburi casnice nu erau terminate la timp, „lenea” era aspru pedepsită de „Joimăriță”, temut personaj din mitologia românească al cărei instrument de pedeapsă era focul.
În Joia Mare se făceau ultimele pomeniri ale celor adormiți, ziua fiind dedicată cultului morților. Tot acum, se făceau prin curți, gospodării, cimitire sau chiar în curțile bisericilor vestitele „Focuri de Joimari”, lângă care se spunea că vin să se încălzească sufletele celor „adormiți”. Se dădeau de pomană colaci, dar și vin pus în căni din lut, numite „Joimărițe”. De asemenea, în această zi, femeile începeau să înroșească sau să încondeieze ouă, dar și să pregătească pasca.
În prezent, la fel ca în trecut, de Vinerea Mare, când se scoate în mijlocul bisericii Sfântul Epitaf de pe masa altarului, copiii, adulții și bătrânii din casă merg „să treacă pe sub masă” de trei ori la rând, existând credința că făcând acest lucru vor fi sănătoși tot anul. Aceștia duc la biserică flori, pe care le așază pe Sfântul Epitaf, dar și ouă roșii, pe care le pun într-un coșuleț așezat la poalele Sfintei Cruci. Ouăle amintesc de minunea înroșirii ouălor de Paște, cu sângele prelins din rănile Mântuitorului.
Conform cutumelor, în Vinerea Mare nu se coace nimic, fiind considerat mare păcat să aprinzi focul. Ziua era ținută prin post aspru, doar cu pâine și apă, iar bătrânii țineau post negru, pentru iertarea păcatelor și o moarte ușoară.
Sâmbăta Mare era dedicată ultimelor pregătiri pentru masa de Paște: se pregătea și se cocea pasca, nelipsită de pe masa țăranului român, oricât de sărac era acesta, se vopseau ouăle, dacă acest lucru nu se făcuse în zilele anterioare și se pregăteau preparatele din carnea mielului sacrificat de Paște.
În Săptămâna Mare nu se mănâncă urzici și nu se consumă oțet, existând credința că Iisus a fost biciuit cu urzici și i s-a dat să bea oțet atunci când era răstignit pe Cruce.
Toate aceste zile cu încărcătură sacră negativă culminau cu vestea cea mare a Învierii de la miezul nopții, în noaptea de sâmbătă spre duminică, atunci când se mergea la biserică pentru „a se lua lumină”, în haine de sărbătoare, urmând ca de dimineață întreaga familie să se așeze la masă, pentru a sărbători împreună Paștele.
Sursă: Muzeul de Artă Populară Constanța
