Calendar istoric MINAC: 11 martie – Tezaurul de la Sucidava – Izvoarele. Artă și credință

În componența Tezaurului de la Sucidava – Izvoarele sunt șase lingurițe, șase boluri, o cană de dimensiuni relativ mari, o căniță trilobată, o pateră, o strecurătoare și un reliquarium.

Publicat de Doina Sirbu, 11 martie 2026, 10:24

În cadrul calendarului „Astăzi la Constanța”, dedicăm ziua de 11 martie uneia dintre cele mai importante descoperiri arheologice din spațiul dobrogean, precum și din România: Tezaurul de la Sucidava-Izvoarele. Ansamblul excepțional, alcătuit din 17 obiecte, este „produsul unei descoperiri ocazionale”, „așa cum s-au făcut numeroase altele pe teritoriul dintre Dunărea de Jos și Marea Neagră, ținut recunoscut, de altfel, printr-o bogăție arheologică inegalabilă”, au subliniat cercetătorii Adrian Rădulescu și Traian Cliante în articolul „Tezaurul de la Sucidava – Izvoarele (jud. Constanța)”, publicat în revista științifică Pontica 19 (1986).

Descoperirea întâmplătoare a fost făcută în primăvara anului 1984, „în ruptura unui mal al Dunării, în apropierea localității Izvoarele (Pîrjoaia), în cetatea alăturată, identificată mai demult cu antica Sucidava”. Cercetătorii au mai precizat că „prin valoarea lor artistică și cu precădere documentară, piesele componente vin să întregească un patrimoniu de epocă – și așa foarte valoros – al monumentelor romano-bizantine, descoperite în această parte a Imperiului (roman)”.

În componența Tezaurului de la Sucidava – Izvoarele sunt șase lingurițe, șase boluri, o cană de dimensiuni relativ mari, o căniță trilobată (n.r. cu trei lobi, asemănătoare unor petale), o pateră (n.r. vas ritual, asemănător unei farfurii decorative, folosit în ceremonii religioase), o strecurătoare și un reliquarium (n.r. recipient destinat păstrării relicvelor). Lingurițele, la prima vedere identice, prezintă diferențe subtile de dimensiune și decor, fiind ornate cu caneluri longitudinale, iar unele dintre ele păstrând porțiuni de inscripții, precum BIKT sau NAZ. Bolurile sunt lucrate cu mare finețe și decorate cu cercuri concentrice și caneluri, iar pe patru dintre ele apare o ștampilă cu o cruce în relief, înconjurată de o inscripție parțial păstrată.

În cazul pieselor de dimensiuni mai mari se remarcă bogăția decorativă. Cana mare prezintă capete de grifoni la extremitățile toartei și „a fost decorată în partea superioară prin frapare, în forma unui vrej de viță de vie”. Cănița trilobată înfățișează motive geometrice și vegetale, alături de brâuri în relief și câmpuri decorative complexe, în timp ce patera are în centrul cupei un medalion cu un kantharos (n.r. cupă antică, cu două toarte) din care beau doi porumbei, iar mânerul este împodobit cu o ghirlandă de viță de vie. Una dintre cele mai spectaculoase piese, strecurătoarea, poartă simboluri creștine gravate, reprezentând doi păuni care se adapă dintr-un kantharos, alături de pești și alte perforații decorative.

Întregul ansamblu de argintărie reflectă puternice influențe ale artei paleocreștine, aspect evidențiat de decorurile simbolice și de prezența reliquarium-ului, recipient ornat cu motive geometrice, vegetale, cruci stilizate și o hristogramă (n.r. simbol creștin alcătuit din literele numelui lui Hristos), elemente specifice creștinismului timpuriu.

„Adunate deci într-un singur lot, în condiții istorice și pe căi greu de determinat, ele au alcătuit tezaurul sucidavens pentru folosințe liturgice. Unele piese sunt grupate prin scop funcțional, cum ar fi cutia reliquar, sau ansamblul format din cănița trilobată cu patera care formează așa-numitul charnibozeston; sunt scrijelate cuvintele de esență creștină pe câteva vase: phos, zoe – lumină, viață.

Este o practică a vremii ca în bisericile episcopale (mitropolitane) să se concentreze, prin danii de la credincioși, obiecte necesare practicilor liturgice, folosite de preoți și ierarhi superiori la sărbătorile religioase, la marile aniversări etc., așa după cum este cazul cu cel de la Sucidava, localitatea devenită reședința uneia dintre cele 14 eparhii episcopale ale Sciției”, se punctează în „Istoria Dobrogei” (1998), sub semnătura istoricilor Adrian Rădulescu și Ion Bitoleanu.

Această descoperire, alături de altele de o mai mică amploare, a conferit cetății Sucidava Moesica „imaginea unui puternic bastion al creștinismului situat la limita Imperiului cu lumea barbară”, tezaurul aparținând „uneia dintre bisericile puternice și bogate ale orașului, sprijinită – așa cum ne arată chiar piesele în discuție – de o comunitate creștină bine constituită”, după cum au evidențiat istoricii Rădulescu și Cliante.

Cât privește Sucidava Moesica, istoricii au notat: „Indiferent de momentul apariției unei episcopii a sucidavensilor, cel puțin până la sfârșitul veacului al V-lea dar și în cel următor, orașul va rămâne pentru întreaga zonă un puternic centru de răspândire nu numai a creștinismului, dar și a spiritualității în general. Rolul său va fi din ce în ce mai greu de îndeplinit către sfârșitul secolului al VI-lea și începutul secolului al VII-lea e.n. Tot mai desele atacuri barbare, grefate pe fondul frământărilor interne vor avea urmări nefaste pentru toată regiunea Dunării de Jos. Odată cu prăbușirea sistemului defensiv din această parte a Imperiului, viața orășenească atât de înfloritoare cândva, se va stinge treptat, populația vechilor centre ruralizându-se sau retrăgându-se în locuri mai izolate, dar mai sigure. Când anume a fost depozitat tezaurul de la Sucidava nu putem preciza anume; însă acest proces se leagă cu siguranță de vreunul dintre numeroasele atacuri petrecute în perioada amintită”.

Tezaurul de la Sucidava – Izvoarele se află în patrimoniul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, iar o parte dintre piesele sale componente pot fi admirate în cadrul expoziției itinerante „ARS SACRA. Primul mileniu al erei creștine în Dobrogea”, găzduită de Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad până la jumătatea lunii mai 2026.

Reclama zilei –  Vreți să beți un vin bun și natural? Nu-l căutați la cârciumile din centru ci alergați cu toți la Cârciuma Națională a lui C.  Georgescu din strada Mangaliei 105 (1925).

Sursă: MINAC