INTERVIU | Stuful, „aurul verde” al Deltei Dunării, resursă naturală abundentă, dar neîmblânzită

Profesorul Călin Cotoi: „E ca un soi de miraj stuful, pe care România îl vede de prin secolul al XIX-lea, ca fiind o resursă foarte compactă, aparent foarte atractivă, dar foarte greu de recoltat”.

Publicat de Adina Sîrbu, 3 martie 2026, 12:09

Supranumit și „aurul verde”, stuful acoperă întinderi de zeci de mii de hectare din Delta Dunării și a fost folosit multă vreme de către oamenii locului ca materie primă pentru acoperișuri, garduri sau alte construcții din gospodărie. În ciuda calităților sale, astăzi stuful este tot mai puțin valorificat și rămâne greu de utilizat la scară largă. Pe de altă parte, în ultimii ani, a ajuns subiect de controverse, prins între reguli de protecție, interese economice și bani europeni. Mai multe despre această resursă naturală abundentă, dar neîmblânzită, aflăm dintr-un interviu cu sociologul și profesorul Călin Cotoi, realizat de colega noastră Andreea Dorobăț. 

Andreea Dorobăț: Se știe că Delta Dunării este una dintre cele mai compacte suprafețe de stufăriș din lume. Ce importanță are această resursă pentru comunitățile de aici?

Călin Cotoi: Sigur că oamenii folosesc stuful în continuare, fie ca să îl ardă, fie ca să mai facă câteodată, din ce în ce mai rar, acoperișuri din stuf, fie ca nutreț pentru animale uneori, dar având în vedere că populația Deltei este într-o scădere constantă, continuă, cred că stuful este puțin folosit la nivel local. Știu că mai este folosit de câteva firme care exportă stuf în Germania, tot pentru construcții vernaculare.

Andreea Dorobăț: Sunt curioasă, având în vedere că el e folosit de oameni de aici de foarte multă vreme, cum se recolta în mod tradițional?

Călin Cotoi: Problema cu stuful, chiar și acum, se recoltează, hai să zicem, tradițional, dacă vreți, adică manual. Sunt două sau trei instrumente pe care se taie stuful. A fost o încercare de a trece la recoltarea mecanizată a stufului în perioada socialistă, în anii ’50-’60, mai ales a avut așa un moment de vârf la aceste încercări, care până la urmă a fost un semieșec. Asta e și unul dintre motivele pentru care stuful nu a devenit sau nu a reușit să devină o resursă naturală similară cu lemnul sau cu altele mai ușor extractibile și o resursă care se poate fi folosită în industria. A existat, probabil că știți lângă Brăila, o fabrică destul de mare de celuloză, cea de la Chișcani, care teoretic trebuia să funcționeze cu stuf ca principală sursă pentru celuloză și care acum nu mai există, a fost total distrusă. 

Andreea Dorobăț: Vizavi de modul în care s-au schimbat practicile de exploatare a stufului, după o tranziție, când s-a trecut de la cooperative la proprietate privată din nou, care au fost principalele schimbări?

Călin Cotoi: Nu sunt sigur că au fost cooperative. Stuful a fost exploatat de către stat direct. Nu au fost cooperative, fiindcă Delta are o istorie mai ciudată, în sensul în care Delta, după cum știți, a fost luată de la Imperiul Otoman în 1878, de către stat direct. De aia în Deltă și o anumită parte a Dobrogei, proprietatea statului a fost predominantă. Nu au fost mari proprietăți private. Și, luată cu dispariția regimului socialist în 1989-1990, toată Delta a devenit zonă protejată, celebra biosferă care există și acuma. Ceea ce înainte era centrala Deltei Dunării, înființată în anii ’80 parcă, s-a spart. Institutul de cercetare a devenit INCDDD, cel care e și acum, o parte s-a transformat în ARBDD, alte părți au fost privatizate. În mare măsură, proiectul socialist de exploatare a stufului și de transformare a lui în celuloză și în hârtie, și parțial pentru industria militară, era unul dintre ingredientele pentru praful de pușcă, a fost oprit destul de abrupt. Dacă treceți acum pe la Chișcani, vedeți ce-i acolo: e o ruină, fosta fabrică, care trebuia să fie o fabrică nu doar românească, ci, în anii ’50–’60, se vorbea despre o fabrică cumva internațională, cu participare poloneză, cehoslovacă, RDG și ungurească, care, până la urmă, nu s-a mai prea întâmplat, dar stuful a fost în centrul unui proiect foarte mare de exploatare a zonei. 

Andreea Dorobăț: Acest proiect a ținut până în 89?

Călin Cotoi: În principiu, da. Sigur, cu suișuri și coborâșuri, ca să zic așa. Anii ’70 au fost un moment de inflexiune când au fost marile inundații din Deltă și marile închizăminte stuficole care erau amenajate cumva ca să crească stuful mai repede, să fie mai ușor exploatabile, au fost distruse de către marile inundații. După care nu înseamnă că stuful nu s-a exploatat sau nu s-a scos în continuare, dar această idee a unei delte centrate în jurul stufului, ca resursă naturală și industrială care ar fi trebuit să dezvolte Delta într-un sens socialist, sigur, a cam eșuat. 

Andreea Dorobăț: Dar totuși a continuat într-o anumită măsură.

Călin Cotoi: Sigur, doar că au apărut proiecte concurente, cum ar fi cel de transformare a Deltei în teren agricol, pe la mijlocul anilor ’80. Bun, înainte a fost, sigur, Insula Mare a Brăilei, aia a fost mai devreme, dar în Deltă, propriu-zis, cele de la Pardina și Sireasa, din nordul Deltei, au fost desecate.

Andreea Dorobăț: Presupun că pentru un proiect atât de complex era nevoie și de resursă umană pe măsură.

Călin Cotoi: A fost un mare efort de a transforma recoltarea manuală într-o recoltare mecanizată, fiindcă recoltarea manuală se putea baza pe populația Deltei, care nu era foarte mare nici atunci, și, sigur, pe munca aproape de sclav, ca să zic așa, a populației închise în marile penitenciare din Deltă, cum a fost cel de la Chilia Veche, cel politic de la Pardina, și mai erau câteva mai mici. Dar, până la urmă, încercarea de mecanizare a stufului a fost un eșec, fiindcă stuful e o plantă mai stranie, în sensul în care se înmulțește prin rizomi. Și încercarea de a introduce utilaje grele în delta fluvială, sigur, și mult mai complicat în delta maritimă, ar fi dus sau a dus la distrugerea păturii de rizomi, adică dacă recoltai o dată sau de două ori, a treia oară nu mai creștea acolo.

Andreea Dorobăț: Revenind acum în zilele noastre, cine poate exploata această resursă și în ce condiții?

Călin Cotoi: Știu că sunt niște firme care exploatează sau taie stuf în condiții reglementate cu acordul ARBDD-ului, care este administratorul Deltei, și a Consiliului Județean Tulcea, îmi închipui, și care trebuie să taie stuful în anumite momente, adică nu au voie să recolteze oricând, să nu distrugă cuibăritul și păsările care sunt acolo. Deci există niște condiții, ca să zic așa, de recoltare a stufului din Deltă, și există câteva firme care cred că trăiesc din asta. Nu sunt foarte multe, nu e o cantitate atât de mare, nici nu se compară cu ce era în perioada socialistă, sigur, dar există o recoltare a stufului din Deltă și astăzi.

Andreea Dorobăț: Știm, nu-i așa, că o resursă devine interesantă pentru exploatatori în măsura în care ea servește anumitor nevoi sau interese. Ce se întâmplă când intră subvențiile europene în ecuație?

Călin Cotoi: Probabil că știți, a fost acel mare scandal acum câțiva ani, cu două sau trei firme care au încercat să transforme zonele stuficole în pășune, tocmai ca să poată să ia subvențiile agricole de la Uniunea Europeană. Până la urmă, chestia asta n-a reușit, din câte am înțeles. E evident că stuful e greu de recoltat, nu mai există o fabrică care să transforme stuful în celuloză, ceea ce oricum era un proces complicat, fiindcă stuful nu e lemn, conține mult siliciu, e greu de extras de acolo de scos din Deltă. Și sigur că era o soluție aparent foarte inteligentă să zici că stuful, de fapt, nu e stuf, e pășune, pe care n-ai cum să o folosești, de fapt, ca pășune, și să iei subvenții de la Uniunea Europeană.

Andreea Dorobăț: Care este cel mai mare obstacol pentru o valorificare durabilă a acestei resurse?

Călin Cotoi: Să extragă stuful în cantități mari, asta e foarte complicat, fiindcă nu există forță de muncă locală. E o muncă foarte dură, care se plătește foarte puțin. Mecanizarea extragerii stufului, chiar dacă s-ar putea face, e costisitoare. Se trimite în Germania, se face arhitectură vernaculară, foarte frumos, se mai folosea ca material de construcții, dar nu în cantități foarte mari și principala miză era, și asta era o discuție încă din secolul al XIX-lea, de la Antipa, stuful să devină un înlocuitor al lemnului, ceea ce nu s-a întâmplat.

Andreea Dorobăț: Dar pentru energie alternativă, peleți, biomase?

Călin Cotoi: Nu știu dacă se întâmplă cu biomasa, habar n-am. Problema este cumva similară, trebuie tăiat, extras. Probabil e mai simplu să-l folosești ca biomasă decât ca celuloză, îți trebuie o infrastructură mai simplă, deci probabil că ar fi mai ușor de făcut din punctul ăsta de vedere. Dar cu cine îl extragi de acolo? Care e forța de muncă pe care o folosești?

Andreea Dorobăț: Pare a fi o resursă naturală neîmblânzită, să-i spunem așa.

Călin Cotoi: Cred că e un cuvânt foarte potrivit, da. Există două părți ale Deltei, e delta fluvială și delta maritimă. Stuful din delta fluvială, care este ceva mai abordabil, inclusiv mecanizat, crește amestecat cu multe alte, rogoz și multe alte plante, deja devine o problemă să le separi, costuri în plus. Pe când stuful care crește în zone mari doar ca stuf sau cu puține alte plante, e în zona maritimă unde e greu de intervenit. Crește pe plauri, crește în apă, unde nu prea ai cu ce să intri, decât omul care intră și taie cu tarpanul. Și omul ăla trebuie plătit, și omul ăla nu prea este, și atunci, na. E ca un soi de miraj stuful, pe care România îl vede de prin secolul al XIX-lea, cel puțin, ca fiind o resursă foarte compactă, foarte vizibilă, aparent foarte atractivă, dar foarte greu de folosit.

Andreea Dorobăț: Sunt alte modele din străinătate care au reușit să valorifice această resursă mai mult decât a reușit România?

Călin Cotoi: Există un model mai dubios așa, dar care e cu alt tip de stuf, cu așa-numitul stuf italian, Arundo donax, care s-a încercat să fie aclimatizat și în Deltă, fără prea mare succes. În perioada fascistă, Mussolini a făcut un orășel, Torviscosa se numea, în jurul stufului. Dintr-acest stuf se extrăgea viscoza, din care se făceau haine, și a fost, într-un fel, un succes, în alt fel, un eșec. La noi a fost proiectul socialist, care a fost un semi-eșec, și acum e pur și simplu stuful ca un soi de materie aproape fantastică, care vrem să nu existe ca să luăm bani de la Uniunea Europeană pe zona în care nu există.

Andreea Dorobăț: E o himeră.

Călin Cotoi: E un soi de himeră, da. E foarte interesant, dacă te uiți la el teoretic. Dacă te uiți la el concret și la ce poți să faci cu el, e mai complicat. V-am zis, probabil, că proiectul cel mai coerent și în care s-a investit cel mai mult și uman și administrativ și financiar, îmi închipui, a fost cel socialist. Ceea ce, sigur că, până la urmă, a fost un eșec, dar, într-un fel, a întârziat sau a fost și un discurs împotriva distrugerii Deltei prin transformarea ei în teren agricol. Deci, într-un fel, stuful a apărat Delta o perioadă.

Andreea Dorobăț: Înțeleg, adică, cele două proiecte intraseră în concurență.

Călin Cotoi: Cele două proiecte intraseră în concurență cam de la început. Încă din secolul al XIX-lea erau unii care ziceau să facem Delta la robinet, cum ar veni, să controlăm total fluxul de apă și să facem acolo ce vrem, să fie ca Lombardia sau ca Olanda, ori, sigur că, nu s-a putut asta, din varii motive, dar planul a rămas cumva pe undeva. În 80’, e o criză a terenului agricol, apare această demență, i-aș spune, de transformare a Deltei în mare măsură în teren agricol, ceea ce, din fericire, nu s-a întâmplat decât parțial. În 90’, s-a blocat totul, ba chiar au fost niște mici încercări de reinundare.

Andreea Dorobăț: Și o altă chestiune care ridică semne de întrebare este această practică controversată, tradițională, de ardere a stufului. Din perspectiva dumneavoastră, de ce persistă această practică, chiar dacă a fost interzisă și dacă există vreo variantă de management al focului care ar putea avea sens în Deltă, dar cu efecte minime asupra biodiversității?

Călin Cotoi: Acum nu sunt biolog, nu sunt specialist pe asta, dar evident că populația arde stuful și fiindcă sunt crescători de animale și după ce arde, crește stuful care poate fi mâncat de animale. Pe de altă parte, sigur că stuful e ars de sute, dacă nu de mii de ani, adică e greu să ne gândim că blocăm totul, stuful nu mai e ars și o să fie natură 100% cum a fost acum o mie de ani sau două mii de ani. Asta e o prostie. Probabil că soluția ar fi o ardere controlată a stufului care să nu se întâmple în perioadele de cuibărire a păsărilor, care să fie cât de cât controlată, să fie făcută de oameni care își asumă asta, cred că asta ar fi probabil varianta ideală. Dar cred că arderea stufului nu e neapărat o chestie greșită, depinde când e făcută, de cine e făcută și cum sunt controlate consecințele.

Andreea Dorobăț: Apropo de acest conflict între regulile, normele de mediu și nevoia oamenilor din Deltă de a produce un venit până la urmă prin tot felul de activități, de la creșterea animalelor, la turism, pescuit și tot așa. Unde se rupe dialogul între autorități și comunități?

Călin Cotoi: Sigur că dialogul e dificil și a fost dificil încă dinainte să apară protecția naturii într-un mod foarte clar acolo, dar problemele acum, sigur, sunt diferite de cele din perioada socialistă sau din secolul al XIX-lea. Una dintre probleme este că oamenii s-au simțit excluși de la început din acest mare proiect de biosferă sau de protecția naturii, în care oamenii nu mai păreau că sunt în natură. O altă problemă este că, în mod clar, peștele a scăzut în Deltă, nu se compară nici măcar cu perioada socialistă, nu mă refer la cea interbelică sau înainte de marile îndiguiri din Lunca Dunării. Nu mai este pește, stuful nu poate fi exploatat, turismul e complicat și nu poți să le ceri oamenilor să devină toți operatori de turism, unii nu vor, unora nu li se potrivește. Cred că asta a fost, într-un fel o înțelegere a naturii foarte diferită de către instituțiile care trebuiau să o protejeze și care au văzut natura în afara oamenilor mult timp, chiar dacă acum au încercat sau încearcă cumva să îmblânzească chestia asta, și oamenii pentru care… Să vă zic o poveste pe care o știu de la un prieten, în anii ’90, dacă mergeai în Deltă și spuneai că ești ecologist, ți-o cam luai. Era o chestie monstruoasă să zici că ești ecologist dacă ești în Deltă, mai ales legat de ARBDD și de controlerele care începuseră împotriva pescuitului ilegal.

Andreea Dorobăț: Și care credeți că ar fi soluția?

Călin Cotoi: Până la urmă, o soluție așa, foarte generală, este să ne gândim că și oamenii ăia sunt parte din natură, că natura nu există fără oamenii ăia și cumva trebuie gândită împreună cu ei. Sigur, niciodată nu o să fie toată lumea fericită și mulțumită, sunt interese diferite care se ciocnesc acolo. Acum, în schema asta, interesul general pare să fie protecția naturii. Oamenii poate că ar fi înțeles și asta, doar că când au văzut că această protecție a naturii, de fapt, doar ei prind partea proastă din ea, evident că lucrurile au luat-o razna. Cred că ar trebui o schimbare mai radicală a modului în care protecția naturii protejează și comunitățile de acolo. Sigur că oamenii ăia pot să facă rău. Unii dintre ei pescuiesc cu curent electric, alții fac tot felul de… Sigur, nu există un panaceu să zici că gata, asta e soluția universală, știm despre ce e vorba. Trebuie făcută de la caz la caz, trebuie un soi de administrație mult mai aproape de comunități și asta e singura soluție pe termen mediu, până la urmă.

Andreea Dorobăț: Ceea ce spuneți mi-a adus aminte de un citat din acesta al activiștilor ecologiști. Voi parafraza acum. Noi nu suntem oamenii care apără natura, ci suntem natura care se apără pe ea însăși.

Călin Cotoi: E adevărat, doar că regulile astea ca să funcționeze trebuie să existe un soi de stabilitate. Dacă ai impresia că totul se duce naibii, că după tine oricum nu mai există nimic, nici oamenii ăștia nu o să mai respecte regulile. Atât timp cât nu poți să asiguri o stabilitate a locului, să poți să zici uite, eu trăiesc aici și o să trăiesc și peste zece ani, sau poate chiar copiii mei o să trăiască din chestiile astea. Dacă impresia este că după mine potopul, oamenii nu se mai uită. Încearcă să-și scoată banii ca să supraviețuiască, să plece. Deci e un soi de senzație, uneori de sfârșit de lume, așa. Și asta e cel mai periculos, de fapt, pentru natură, că nu ai cum să protejezi natura împotriva oamenilor din Deltă decât dacă îi cointeresezi. Nici nu ai oameni suficienți care să facă aceste reglementări, care să păzească, care să… Deci, dacă natura aia nu e protejată și de comunitățile câte mai sunt care trăiesc acolo, natura aia nu există.

Călin Cotoi este conferențiar la Universitatea București (Facultatea de Sociologie și Asistență Socială) și preda cursuri de istorie socială, antropologie politică și teorii sociale. Licențiat în medicină și sociologie, cu doctorat în filozofie, profesor în cadrul Departamentului de Sociologie, Universitatea din București, Călin Cotoi a publicat în domeniile antropologiei politice, istoriei științelor, sociologiei și istoriei mediului, teoriei sociale și istoriei medicinei. Este Alumn al Center for Advanced Studies Sofia, Collegium Budapest, Colegiul Noua Europă, Wissenschaftskolleg zu Berlin și Woodrow Wilson Center.

Varianta audio a interviului poate fi ascultată aici.

Redactor: Andreea Dorobăț