Aici Radio Constanța! De 36 de ani în spatele microfonului, acum și pe ecran: RADIO CONSTANȚA. POVESTEA, un film de Marian Cosor | VIDEO

„Mi-am dorit să lăsăm ceva în urma noastră. Arhivele se pot distruge, redactorii vin și pleacă, dar un film rămâne”, mărturisește jurnalistul Marian Cosor, cel care a strâns 36 de ani de amintiri într-un film despre povestea noastră.

Publicat de Adina Sîrbu, 21 ianuarie 2026, 07:18 / actualizat: 21 ianuarie 2026, 8:23

Radio Constanța. Povestea este titlul filmului realizat de colegul nostru Marian Cosor. O producție în care amintirile începutului prind glas, iar emoțiile protagoniștilor, de ieri și de astăzi, din spatele microfonului, devin mai puternice ca niciodată.

Au trecut 36 de ani ca tot atâtea clipe de când primii reporteri, timizi, cu reportofoane greoaie și vechile Dacii, străbăteau drumurile Dobrogei în căutarea de informații. În tot acest timp, am crescut împreună, ne-am bucurat împreună și am trecut prin încercări împreună. Iar microfonul stației care emitea sezonier din Vila Nr. 1 Mamaia s-a deschis zi de zi, neîncetat, vreme de 36 de ani.

Jurnalistul Marian Cosor a strâns toate aceste amintiri într-un film despre Radio Constanța și povestea noastră, împletită cu poveștile Dobrogei.

Silvia Pascale l-a întrebat cum i-a venit ideea de a face un film și care au fost cele mai mari provocări întâmpinate pe parcursul realizării acestuia.

Bun găsit, Marian! Bun găsit tuturor! În primul rând, vreau să-ți spun felicitări, pentru că știu cât de multă muncă ai depus ca acest proiect, Radio Constanța. Povestea, să ia naștere. Spune-mi, cum a încolțit ideea unui film despre Radio Constanța?

M-am gândit din mai multe perspective. Mare parte din viața noastră a fost aici. Colegii noștri care au pus bazele radioului mergeau la începuturi cu autobuzul la evenimente, chiar și în alte localități, erau puține mijloace atunci, trebuia să ne descurcăm. Că erau reportofoane enorme care se băgau în priză, nu erau pe baterii. Au fost o seamă de lucruri memorabile și chiar țara întreagă se schimba, nu numai modul în care se făcea presă. Pe de altă parte, unii colegi pleacă la pensie și astfel se pierd unele amintiri. Multe mărturii ale epocii s-au pierdut pentru că s-a distrus arhiva Radio Constanța. Altele au rămas în memoria primilor redactori, dar mulți dintre ei nu mai sunt în viață ca să le povestească. Eu mi-am dorit să lăsăm ceva în urma noastră. Arhivele se pot distruge, redactorii vin și pleacă, dar un film rămâne. Ideea unui film mi-a venit puțin înainte de a veni pandemia. În acei ani m-am gândit la efemeritatea noastră. Eram răvășit de magnitudinea acestei molime care pusese cu botul pe labe o planetă întreagă.

Când pandemia s-a încheiat, am scris un prim scenariu. Mi-am făcut primele socoteli, câți bani îmi trebuie, deplasări, scule, care sunt personajele, poze, interviuri, audio, video, ce puteam găsi. De la acel plan mare am făcut planuri de detaliu, care-mi arătau că efortul necesar era mult mai mare decât estimarea inițială. A trebuit să învăț multe despre lumini, filmări, softuri, să găsesc temele care să țeasă un fir narativ. Primul scenariu nu mi-a ieșit pentru că un om cheie din planul meu m-a amânat la infinit până am renunțat.

Am scris un al doilea scenariu în care alți redactori s-au declarat indisponibili din motive de vârstă înaintată sau boală sau din alte cauze. Am avut mai multe nereușite care m-au făcut să-mi schimb perspectiva. Am stat și am adunat toate ideile pe care le aveam. Am luat-o de la început. Am reparat cu mâinile mele un magnetofon de care aveam nevoie pentru a asculta benzile cu înregistrări mai vechi pe care le găsisem. Mi-am procurat toate sculele necesare, camere, microfoane, proiectoare, trepiede. Am căutat sau inventat accesorii care să ajute la desfășurarea mai lină a filmărilor.

Când ideile erau suficient de multe ca să am un plan care nu mai putea fi zădărnicit de nimeni, am început să scriu al treilea scenariu după care s-a făcut în final filmul.

Este ceva ce nu ți-a ieșit? Ceva ce îți stăruie în minte?

Sunt oameni frumoși, înzestrați, despre care, din păcate, nu rămâne nimic. În anii 90 a lucrat la Radio Constanța un domn, Nic Vârgolici. Nu l-am apucat, nu l-am cunoscut. A fost un redactor talentat, polivalent, din ce am aflat mai târziu. A fost și membru al unui grup umoristic. La un moment dat, urmându-și dragostea pentru o femeie, a plecat la Radio România Cultural, unde a scris piese de teatru. S-a păstrat prea puțin din amintirea lui. Mi-a luat câteva luni numai pentru a găsi o poză cu el. Am vrut să-i acord mai mult spațiu în film, dar nu mi s-a legat nimic. A fost un ghinion pe linie.

Care a fost cel mai dificil moment al conceperii acestui film? Cum măsori efortul din jurul acestui proiect?

Au fost niște sute de ore alocate proiectului. Am și acum o grămadă de hârtii cu notițe, cu idei pe biroul de acasă. Am lucrat pe trei calculatoare, cu multe poze, cu multe filmări, unele care n-au trecut de revizia finală. Mi s-a distrus un card de memorie cu niște filmări bune. De asemenea, am și acum două filmări pe care nu le găsesc. Mi-aduc aminte că am înregistrat începutul de film într-o cabină de producție fără aer condiționat, într-o seară fierbinte de august. Din când în când fugeam într-un birou unde era mai răcoare. Era ca în cuptor acolo. Două ore a trebuit să îndur.

Mă întrebi ce a fost cel mai greu. A fost greu să pun toate ideile la un nivel de calitate care să mă mulțumească. Să ai text bun, un sunet bun, ilustrare video potrivită, să faci să curgă lin tot filmul, să ai un firesc al derulării poveștii, să ai momente de bucurie, de emoție, să ai varietate, să oferi satisfacție privitorului. Cam asta a fost.

Lucrezi de o bună bucată de timp aici la Radio Constanța. Care au fost momentele cele mai emoționante pe care le-ai trăit?

Am fost uimit că Mazăre a fost ales de patru ori primar. M-a uimit mai mult modul cum a reușit să manipuleze opinia publică cu trustul lui de presă. Cum a subjugat toate instituțiile statului, cum a redus la tăcere celelalte organe de presă locale, cum devenise voievod peste aceste locuri.

Dintre evenimentele mai mărunte care m-au mișcat a fost o nenorocire cu o fetiță omorâtă de câinii vagabonzi, tot pe timpul lui Mazăre. A mai fost un eveniment la Megidia de care mi-amintesc, un tânăr din Statele Unite care fusese adoptat de la un orfelinat, în anii 90, de o familie americană și care se întorsese după 20 de ani să o caute pe mama lui naturală la Medgidia.  Era șocat cât de indiferentă era mama lui față de el. Nu o interesase nici când era bebeluș, nici atunci când devenise un tânăr de 20 și ceva de ani.

Au mai fost scene pline de emoție cu oameni care au lăsat totul în urmă și au plecat în Europa de Vest pentru o viață mai bună, acea migrație economică. Chiar am văzut din întâmplare un apartament în Constanța lăsat intact de o familie cu doi copii care plecase în Anglia. Toate lucrurile lăsate cu 15-20 de ani în urmă erau la locul lor, cu mobilierul de atunci, cu ziarele de atunci, de la începutul anilor 2000, pe o noptieră. Mama domnului respectiv doar ștergea din când în când praful și spera ca fiul ei și familia lui să se întoarcă într-o zi.

Îți mulțumesc foarte mult!

Redactor: Silvia Pascale