AUDIO | Pe malul acesta al Dunării. Ce înseamnă să trăiești lângă război

Publicat de Doina Sirbu, 18 noiembrie 2025, 07:46 / actualizat: 18 noiembrie 2025, 9:23

De mai bine de doi ani, oamenii din județul Tulcea care locuiesc în apropierea graniței sunt martorii atacurilor rusești asupra infrastructurii portuare ucrainene de peste Dunăre. În aceste localități de la marginea estică a Uniunii Europene, mulți dintre localnici se simt uitați, departe de Bruxelles-ul care ar trebui să îi sprijine.

Ceatalchioi

Ceatalchioi, de pildă, este o comună aflată la doar câțiva kilometri de Tulcea, orașul reședință de județ și așa-numita poartă spre Delta Dunării. Să ajungi acolo nu-i tocmai ușor: treci Dunărea cu hidrobuzul ori cu bacul, apoi te încumeți mai departe pe un drum de pământ, peticit din loc în loc cu asfalt, dovadă irefutabilă că te afli, la propriu, la capătul lumii.

„Rupem mașinile, ducem copiii, aducem copiii și, vă dați seama, fiecare se chinuie. Nu poți să-ți iei o mașină bună aici, trebuie să ai o mașină mai așa la drumul ăsta, iar bacul te omoară, du-te vino e 100 de lei,”  îmi spune o crescătoare de animale, în vârstă de patruzeci și șapte de ani, pe care am întâlnit-o pe ulițele satului.

Însă, de ceva timp, izolarea geografică și economică nu mai este cea mai mare grijă a oamenilor de aici. Femeia, care locuiește chiar pe malul Dunării, povestește cu resemnare că tihna acestor locuri a fost curmată odată cu primele bombardamente asupra porturilor dunărene din țara vecină, în vara lui 2023. „Se zguduie geamurile, mai avem și un copil mic care se sperie. Dar ce să facem? Mai ieșim afară, ne uităm, intrăm în casă și mergem înainte, că n-ai ce să faci.”

O întreb dacă a primit vreun sprijin din partea autorităților. „Zic să nu ne speriem, că o să fie bine, că nu știu ce. Dar ceva să zici că ne ajută pe noi… Cu ce?! Cu minciuni și cu promisiuni.”

La magazinul cu terasă și scaune albastre de pe strada principală, un soi de axis mundi al satului, unde oamenii se întâlnesc zi de zi să mai schimbe câte o vorbă, războiul din țara vecină a devenit un subiect recurent. Vânzătoarea de aici spune că bubuiturile se aud din mai multe direcții, cel mai des dinspre Ismail, dar și dinspre porturile Reni sau Chilia Nouă. Uneori sunt drone, alteori rachete.  „Nu ai cum să te simți în siguranță… nu ai cum. Ultima dată când au fost bubuituri, nu îmi dădeam seama ce sunt. Mulți au spus că ar fi fost rachete, nu drone. Zgomotul era diferit. Când nu te aștepți, atunci încep, dar ne-am obișnuit. La noi mai e cum mai e, la Plauru e mai pericol. Acolo sunt chiar peste Dunăre, oricând se pot trezi cu ceva în casă.”

Femeia îmi povestește că cel mai greu a fost la început. Unii consăteni, de frică, își urcau copiii în mașină și porneau spre oraș. „Sunt persoane… noaptea luau copiii în mașină și plecau la Tulcea. Chiar că nu aveau cu ce să treacă la orele alea târzii, că nu trecea nimic. Stăteau în mașină până se linișteau (n.r. bombardamentele) și veneau înapoi.”

Și pentru că la primărie nu am găsit primarul, iar vicele nu a fost dispus să stea de vorbă cu mine, am mers la școală unde l-am întâlnit pe preotul și profesorul Pascale Florin Tudorel.  „Sperăm de fiecare dată să nu se întâmple vreo nenorocire, să cadă vreuna pe teritoriul satului nostru, peste vreo casă, peste locuitori. Cam asta este problema noastră cea mai mare, în momentul în care sunt aceste atacuri, suntem cu inima strânsă, însă ne-am obișnuit. Trăim așa în fiecare seară, că poate seara următoare, poate în seara asta are loc câte un eveniment.”

Părintele Pascale zice că oamenii s-au obișnuit cu zgomotele, dar nu și cu gândul că acestea ar putea deveni o parte permanentă din viața lor. „Este cutremurător că trăim vremurile acestea și pomenim despre război în anii ăștia. Se vorbește cu teamă, în sensul că ne este teamă de ce se va întâmpla pe viitor. Mai ales bătrânii, pentru că ei au mai trecut prin treaba asta. Nu este o situație care ar da semne de calmare a frontului. Atunci, tot timpul ne punem întrebarea ce va fi pe viitor, unde ne îndreptăm sau ce se va întâmpla. Dar nu avem un răspuns pentru că suntem prea mici. Și continuăm să rămânem așa, în suspans, doar vorbind.”

Plauru

După discuția cu părintele, las Ceatalchioi în urmă și continui drumul spre Plauru, un sat minuscul, aflat la doar câteva sute de metri de Ismail, pe malul românesc. Pe măsură ce mă apropii de destinație, ceața se îngroașă, la fel și liniștea. Aici totul se simte mai intens.

„Sunt și la două săptămâni, sunt și de două ori pe săptămână, dar crâncene. Acum au bubuit mai departe, încolo, n-au dat aici aproape. Dar au fost alte dăți de… credeam că o să cadă casa. S-au spart și geamurile, casa e crăpată… Și nu numai la mine, la toți”, a declarat pentru Radio Constanța un pescar care locuiește chiar vis-a-vis de unul dintre adăposturile de protecție civilă construite de autorități.

Exploziile provocate de rachete, adaugă el, sunt mult mai puternice decât cele cauzate de drone: „Acum vreo săptămână și ceva, două, numai o rachetă au tras într-o noapte, atât. Era un depozit de grâu, cred că au descărcat armament ceva acolo și l-au bubuit, știi? Numai o rachetă și atât, dar racheta aia a fost bubuială. Drona-i dronă, o auzi, dar cu racheta zgudui și Tulcea… d-apăi la noi aici.”

Pescarul își amintește cum într-o noapte, un fragment de dronă a căzut chiar în fața curții unui vecin, iar altă dată, lângă barca lui. „Au căzut niște drone la băiatul ăsta în față. La mine, a căzut aici lângă barcă. Vă dați seama, la 200 de metri distanță cum a fost, cum a zgâlțâit.”

Timp de aproape doi ani, dronele rusești au tot traversat spațiul aerian românesc fără ca armata să poată interveni. Abia în primăvara lui 2025, după luni de presiune publică și incidente repetate în Delta Dunării, autoritățile au adoptat o lege care permite doborârea lor. Cu toate astea, oamenii știu că niciun act oficial nu poate opri zgomotele care îi trezesc în miez de noapte. „Când au bombardat alaltăseară, am stat să văd meciul și când m-am culcat, m-au trezit. Au terminat pe la vreo 1.00, așa, m-am pus iară-n pat, la 3.00 iară au început. Ce, am mai dormi toată noaptea? Cui să-i spui și ce să-i spui?!”

Somnul este o adevărată provocare în Plauru. Nici nea Gică, în vârstă de 73 de ani, nu mai reușește să se odihnească cum trebuie. „Te trezești la 1.00 noaptea și până la ora 4.00 au bombardat încontinuu. Nu mai este ăla somn de noapte. Fiecare dronă, o auzi, când vine, când o lovesc ăștia și explodează în aer, când ajunge la țintă. Când lovesc aici aproape, se duc naibii și geamurile. De vreo trei ori le-am schimbat la o bucătărie.”

Chit că în ultima vreme dronele rusești nu au mai survolat teritoriul românesc, nea Gică rămâne neîncrezător: „Prima dată (n.r. situația) a fost mai nesigură, cădeau dronele la noi în teritoriu, aici. Dar acum văd că le trimite numai lor acolo, dar, eu știu, poate să mai vină vreuna din greșeală.”

Își amintește un episod care l-a speriat mai tare decât toate restul: „Era un cargo pe aici, la malul Dunării la descărcat, din ăsta petrolier. Și când au văzut că aia (n.r. bubuie), au scos ancora și au intrat în malul ăsta, al nostru. Le era frică, erau cisterne pline, încărcate cu benzină, erau vreo douăsprezece cisterne, dacă explodau alea, cred că nu mai eram nici noi pe-aici.”

Despre adăposturile construite în sat, nea Gică face haz de necaz. Nu crede că ar putea fi de vreun folos în caz de atac. „Ne-au făcut niște adăposturi, dar cine ajunge până acolo? Te ajunge drona din urmă.”

Îl întreb dacă s-a gândit vreodată să plece. E departe de el gândul ăsta, la fel ca și de ceilalți oameni pe care i-am întâlnit aici. Sunt legați de pământuri, de animale, de apele și locurile astea. De când a început războiul, o singură familie s-a mutat. „Era o familie, erau bătrâni, optzeci și ceva de ani. Au un fecior, le-a cumpărat la Valea Nucarilor o casă și i-a mutat acolo. Unul tânăr mai fuge, se ascunde, dar un bătrân ce face?”, se întreabă nea Gică.

Câteva sute de metri mai încolo, la ieșirea din sat dinspre Pardina, se află cel de-al doilea adăpost de protecție civilă, aproape identic cu primul. Singura diferență e că, aici, localnicii au adus o icoană de carton, pe care au montat-o cu scotch pe perete, la intrare.

Lângă adăpost locuiește un bărbat care se plânge, pe bună dreptate, că ușile se deschid singure, iar casa i-a crăpat în mai multe locuri.

„Când auzi sirenele că sună și noaptea când încep, după ora 12.00, dronele alea să funcționeze, te sperii, normal că te sperii. Se deschid ușile… Acum am făcut o gaură la ușă acolo în toc ca să nu se mai deschidă. Casa a mai crăpat, pe colo, pe colo. M-am dus cu asigurarea, cu fotografii, au spus că pentru așa ceva nu se dă despăgubire. Dacă cade vreo dronă dintr-aia pe casă, dacă nu ești asigurat pentru bombe, cred că nici la aia nu o să mai dea nimic.”

Sunt curioasă ce crede despre adăpost. Răspunde cu ironie amară în glas: „Tunelul ăsta, sau cum să-i spun, dacă și ăsta mai e bunker. Ce să faci acolo? Să mori acolo de frig?!” și continuă să-mi povestească despre cele mai recente dintre atacuri: „Bubuia tare, dar nu se vedea nimic că era ceață mare. Se auzea doar cum trăgeau gloanțele și cum bufneau, dar nu se vedea nici flacăra de așa ceață. Era urât. Dar una a bufnit spre dimineață, pe la 5.00, tare de tot. Se zguduia tot. Rândul trecut, acum vreo săptămână și ceva, (n.r. dronele) zici că erau un stol de grauri pe sus, pe cer, acolo în partea aia la ei.”

Tulcea

Plec din Plauru cu reportofonul plin de mărturii și cu gândul la oamenii care învață să trăiască în umbra războiului. În Tulcea, lucrurile sunt oarecum mai liniștite, deși, de fiecare dată, ecoul exploziilor ajunge și aici.

„S-aude, se vede. Noaptea cel puțin, se vede Ismail-ul, toate luminile aprinse… Stăm cu frică, noi, că suntem aici, dar cei care sunt în Deltă, pe-acolo?,” a declarat o localnică pe care am întâlnit-o pe faleză.

Deloc surprinzător, războiul de peste graniță își face simțită prezența și în buzunarele tulcenilor. Prețurile cresc simțitor, în timp ce domenii vitale pentru economia locală, precum turismul și pescuitul comercial, înregistrează pierderi semnificative.

Unul dintre cei care resimt direct aceste schimbări este Mihai Baciu, ghid, ornitolog și managerul unei firme care organizează excursii în Delta Dunării.

„Noi ducem străini care vin să vadă păsările în Deltă și atunci când aud că e război la graniță, se gândesc de două ori dacă să vină sau nu. Din fericire, o parte dintre turiști continuă să vină și să revină. S-a mai liniștit cumva treaba, dar am pierdut partea asta de agenții de turism. Agențiile asigură turiștii și au probleme cu asigurările în zonele de conflict.”

Ascultându-l, mi-am dat seama că războiul n-a schimbat doar mersul lucrurilor pe aici, ci și felul în care noi, tulcenii, ne raportăm la viitor. În oraș, prudența a devenit modus operandi. E ca o ceață deasă care s-a lăsat peste toate. Nu ne sufocă, dar nici nu ne lasă să vedem prea departe. „Trebuie să te adaptezi tot timpul, să te gândești dacă mâine vei mai avea de muncă sau nu. Cumva ți-e și teamă să investești, pentru că nu știi dacă se prelungește acest război, dacă afacerea mai este ok,” adăugă Mihai Baciu.

Următoarea oprire este la primărie. Edilul municipiului Tulcea, Ștefan Ilie, vorbește despre un alt tip de asalt — cel asupra minților noastre. La început, oamenii au fost solidari cu refugiații ucraineni, dar, între timp, propaganda pro-rusă a reușit să schimbe felul în care tulcenii îi privesc pe vecinii lor de pe celălalt mal.

„La început, marea majoritate a tulcenilor au stat luni în șir la Isaccea, la trecerea de frontieră și au sprijinit populația ucraineană care fugea de război. Am arătat că suntem foarte empatici, însă, din păcate, propaganda pro-rusă, foarte bine dezvoltată, în special pe rețele de socializare, a transformat această empatie majoritară într-o ură, care nu cred că este majoritară, dar reprezintă un procent semnificativ.”

Totuși, primarul Ștefan Ilie preferă să vadă și partea plină a paharului.

„Acolo unde este un tranzit intens, disconfortul este mare, bineînțeles, dar capacitatea de creștere economică este foarte, foarte mare. Noi am militat la Comisia Europeană și Primăria Municipiului Tulcea a obținut finanțare pentru centura municipiului, argumentând că, de când s-a deschis trecerea de  frontieră la Isaccea și a început războiul, nu mai facem față cu străzile pe care le avem.”

La Tulcea, traficul intens de mărfuri și convoaie militare a devenit argument pentru investiții în infrastructură, finanțate prin programul european SAFE (Security Action for Europe). Alte intervenții, precum reabilitarea căii ferate Tulcea–Medgidia, sunt deocamdată doar în stadiul de propuneri.

SAFE este un program european prin care statele membre ale Uniunii Europene pot accesa împrumuturi cu termene foarte lungi pentru consolidarea capacităților de apărare și a infrastructurii strategice. Prin acest mecanism, guvernele naționale pot finanța inclusiv proiecte de infrastructură în regiunile de frontieră, de care depind orașe precum Tulcea.

Dar nu doar investițiile de la suprafață sunt necesare. Adăposturile de protecție civilă din subsolurile blocurilor, construite între anii 1960-1980, revin acum în atenția autorităților.

În total, Primăria are zece astfel de spații în inventar, amplasate în câteva blocuri din cartierele C5 și Vest. Autoritățile locale nu știau însă de existența lor până în 2023, când, după verificări, au descoperit că figurează în patrimoniul instituției. De atunci, a început o amplă procedură de intabulare și documentare tehnică.

„Au fost intabulate, înregistrate în Cartea Funciară, după care am căutat un proiectant  pentru a obține un deviz general pe fiecare și a vedea de ce sumă avem nevoie să le reabilităm. Am făcut documentația, am obținut toate avizele necesare, apoi am înaintat către Guvern un proiect de hotărâre pentru a obține suma necesară de la rezerva bugetară”, explică Raluca Elena Doboș, inspector pentru protecție civilă în cadrul Poliției Locale Tulcea.

Primăria Tulcea a cerut Guvernului aproximativ 2 milioane de euro din fondul de rezervă pentru reabilitare. În fundamentarea proiectului, se precizează că adăposturile publice din oraș sunt învechite și nu mai corespund cerințelor actuale de siguranță, igienă sau accesibilitate. Mai concret, multe dintre spații sunt insalubre, sistemele de ventilație sunt inoperabile și dotările de bază lipsesc.

Cu toate acestea, autoritățile de la București au respins solicitarea de finanțare.

„Ulterior am primit răspuns negativ, nu există bani la momentul ăsta în rezerva bugetară. Ni se sugerează să facem un împrumut, ne spun că poate la un moment dat vor fi bani… Problema din acest răspuns este că multe dintre avizele obținute vor expira, sunt documente care trebuie înlocuite și devizul general nu va mai corespunde practic cu devizul pe care îl avem acum, lucru care ar însemna alți bani din bugetul primăriei, alt contract, altă documentație.”

Refuzul a fost motivat de faptul că proiectul ar fi unul de interes local, așa că banii nu ar avea de ce să vină de la centru. Doar că județul Tulcea nu mai este o periferie oarecare, ci una dintre cele mai expuse porți ale UE, aflat pe un culoar strategic pe care circulă zilnic mărfuri, convoaie militare și fluxuri de cereale ucrainene.

În timp ce Bucureștiul se eschivează, oficialii de la Bruxelles discută despre o nouă arhitectură de securitate europeană, menită să întărească frontierele estice ale Uniunii, în anii ce urmează.

Până una alta, în județul Tulcea, oamenii de la graniță își țin nopțile cu urechile ciulite spre Dunăre și inimile strânse. Drumurile rămân pline de gropi, adăposturile rămân în întuneric, dar, chiar și așa, viața merge cu îndârjire înainte