Jurnalista, prozatoarea și poeta Aurelia Lăpușan, invitata unei ediții de colecție a emisiunii Povești din Dobrogea

Aurelia Lăpușan: „Nu sunt o enciclopedie, cum mi s-a spus, nu sunt nici femeie de succes. (...) Eu mă socotesc un om obișnuit care am făcut ceva care să rămână”.

Publicat de Adina Sîrbu, 9 august 2025, 10:01

Noua ediție a emisiunii Povești din Dobrogea aduce la microfonul Radio Constanța un invitat special: jurnalista, prozatoarea și poeta Aurelia Lăpușan, omul de cultură al Cetății Tomis care și-a dedicat cei 35 de ani de gazetărie pură promovării comorilor culturale ale Dobrogei.

Profesor emerit al Universității Ovidius, Aurelia Lăpușan ne povestește despre cartierul Coiciu în care s-a născut, despre bunii săi părinți, despre profesorul de limba și literatura română cu un rol copleșitor în viața sa, despre întâmplările care i-au marcat anii dedicați jurnalismului, dar și despre cel mai mare vis al său, acela de a realiza, în anii următori, cea mai mai vastă și complexă enciclopedie a Dobrogei, pe zile, luni, ani. Urmează un interviu realizat de Silvia Pascale.

Bun găsit tuturor! Ediția aceasta a emisiunii Povești din Dobrogea este specială, pentru că are un invitat special. Alături de mine, scriitoarea, poeta și jurnalista Aurelia Lăpușan, profesor emerit al Specializării Jurnalism din cadrul Facultății de Litere a Universității Ovidius, a răspuns invitației mele de a ne vedea și de a povesti despre întâmplări frumoase și surprinzătoare, care i s-au prins în colierul vieții, așa cum se prind perlele pe care le poartă cu mare eleganță.

Dacă ați scrie o poveste despre viața dumneavoastră, cum ar fi începutul ei?

Este o întrebare dificilă, pentru că începuturile se duc întotdeauna la rădăcini, la părinți și cred că lor le datorez tot ce au putut să clădească în mine bun, de la principiile de viață, de la genul acela de a lupta cu greutățile. Mama mea avea o vorbă. „Tu poți, tu poți, nu te îndoi de asta! Mergi înainte, tu poți!” Ori de câte ori încercam să mă las înfrântă de o greutate. Da, părinților le sunt datoare și apoi profesorilor.

Viața mea a început într-un cartier modest, în Coiciu, cu copii de stradă cu care ne jucam, cu un ambient solidar, pentru că jocurile noastre erau, în general, de așa-zisă, societate, cu acei profesori chiar minunați, care au sădit în noi foarte multe lucruri bune sau ne-au călăuzit drumul spre carieră și îl port în inimă pe profesorul meu de limba română Victor Petroniu, semăna cu Sadoveanu, extraordinar, îi cumpărasem un tablou cu Sadoveanu, noi toată clasa, și îl pusesem deasupra catedrei ca să ne uităm cât de multe asemănări sunt între chipul lui și portretul de sus. El ne-a creat, ne-a încurajat să visăm. Cu el călătoream, cu el mergeam în tot felul de expediții, inclusiv ne-a dus în București să vedem Muzeul Literaturii Române, deci a fost ceva extraordinar pentru copiii modești ai unui cartier constănțean.

Constanța este orașul în care are loc toată lumea. Nimeni nu se întreabă cine ești, de unde ai venit, ci se întreabă ce calități ai. Știi să fii solidar cu mine? Știi să mergi la braț cu mine? Așa încât orașul ăsta, plin de toleranță, plin de înțelegere, a crescut odată cu noi și noi am crescut în orașul ăsta, și spiritul lui ne-a urmărit tot timpul. Puteam să plec de multe ori din oraș și am avut chiar oferte generoase. N-am făcut-o pentru că l-aș fi trădat. Adică, nu știu, toată misiunea mea de viață profesională a fost pentru el, pentru orașul meu.

Și pentru Dobrogea întreagă…

Și pentru Dobrogea întreagă, sigur. Dobrogea înseamnă și locul bunicilor, și spațiul ăsta incredibil, fabulos, pe care l-am descoperit printr-o meserie pe care aș face-o și acum, dacă s-ar mai putea, pentru că era o meserie de teren, de investigații, de reportaj la fața locului, să te duci, să stai de vorbă cu oamenii pe marginea șanțului și să te duci cu șareta și cu tractorul, ca să vezi cum se seceră sau eu știu ce alte lucruri. Se oferea satul în splendoarea căldurii de vară.

Deci, pentru mine, Dobrogea cred că este tărâmul pe care l-am cunoscut la pas, aș spune, pentru că, de-a lungul unei cariere de peste 35 de ani de gazetărie pură, am reușit să pătrund în toate colțurile, în toate cătunele și spun că, de fiecare dată, descopeream altceva, un miracol, un lucru inedit.

Dobrogea noastră este nu doar o fată sălbatică, superbă, care se înfrățește și cu marea, și cu soarele, dar care are o vraja ei, te învăluie și nu te mai lasă.

Cred că noi n-am reușit să o descoperim în toată splendoarea ei. Și pot să spun că sunt bolnavă de Dobrogea, chiar nu știu dacă e frumoasă  metafora asta, dar sufăr, efectiv, sufăr pentru orice nedreptate care îi se face, pentru orice lucru care nu e bun și care ar putea fi îndreptat. Sufăr, efectiv!

Cred că profesorul dumneavoastră din copilărie, profesorul de limba și literatura română a fost primul profesor de jurnalism pe care l-ați avut, pentru că v-a invitat în acele vizite de documentare la București, v-a inspirat și v-a încurajat să fiți liberă în a gândi, în a scrie, în a simți, ori toate lucrurile acestea sunt la baza profesiei de jurnalism.

Așa este, așa este. Socotesc că meseria de profesor este foarte importantă în dezvoltarea unui copil și profesorul care își face datoria așa cum trebuie nu trebuie să se ocupe de reproducerea întocmai a textelor din manuale, ci să clădească caractere, să lucreze cu fiecare copil, scotocindu-i în el acele aptitudini pe care să și le dezvolte.

Se spune că fiecare copilaș care vine pe lume aduce cu el o pâinică la subraț, așa spun bătrânii, că fiecare copil vine cu harul lui, cu darul lui, cu misiunea lui. Părinții au anticipat că dumneavoastră veți iubi atât de mult scrisul, condeiul?

Da, de fapt, sunt produsul mamei mele. Mama mea a fost o țărancă cu patru clase primare de la Tortomanu, dar a avut o deschidere, ea citea enorm, avea o memorie foarte bună, cânta și știa foarte mult folclor, foarte multe tradiții, recita Luceafărul de Eminescu integral și mama mea mi-a dezvoltat această poftă de a compune. Probabil ca să-mi umple timpul, îmi dădea un caiet și un creion și spunea: scrie! Păi ce să scriu? Uite, hai că plecăm acum amândouă cu barca să ne plimbăm pe mare. Și începeam să fabulez în scris, păstrez și acum câteva caiețele de genul ăsta. Deci da, ea mi-a creat această dorință de a visa.

Poate că nu avea totul, dar v-a dăruit totul.

Da, așa este, așa este și îi port o recunoștință veșnică. Și tata a fost la fel, că astea cred că sunt lucrurile care duc mai departe traiectul unui tânăr. Ca părinții să știe, să creadă, să nu îi pedepsească, să nu dorească să fie exact oglinda lor, să-i lase, să scotocească ei în ce au mai bun.

Anca Mureșan, Aurelia Lăpușan, Silvia Pascale, mai, 2025

Să prindă aripi și să fie ei înșiși…Mi-amintesc  și acum cu foarte multă emoție de cursurile de jurnalism pe care dumneavoastră le-ați predat la Universitatea Ovidius. Eram printre primele promoții de jurnaliști de la Constanța și ne spuneați atunci că trebuie să avem încredere în noi, trebuie să avem respect pentru profesia noastră și pentru oamenii cărora ne adresăm. Să nu ne abatem niciodată de la deontologie, să fim mereu drepți și foarte curioși și să iubim ceea ce facem, pentru că fără iubire nu putem să rezistăm în acest spațiu. Așa am mers în acești 20 de ani, cu toate învățăturile dumneavoastră. Au rămas la fel de puternice în mintea mea, dar și a celorlalți colegi care practică această profesie cu multă noblețe.

Da, sunt foarte mândră de foștii mei studenți pe care îi văd în tot felul de instituții de presă, fiind chiar foarte ancorați în această nobilă meserie, care scotocesc după adevăr, care nu se lasă, nu se plafonează, pentru că, vezi, gazetăria înseamnă astăzi te duci într-un loc, mâine te duci în alt loc, astăzi vorbești cu un om, mâine vorbești cu alții. Tot timpul îți oferă ceea ce este mai spectaculos în viață, mai frumos și te lasă să alegi. Iar studenții mei nu m-au dezamărgit deloc. Sunt atât de fericită când îi întâlnesc sau când îmi trimit mesaje. Păstrez relația cu ei și este averea mea cea mare.

Lansare carte Flori de Busuioc, martie, 2024

Ne întoarcem la scris. Una dintre cele mai frumoase și mai profunde cărți pe care dumneavoastră le-ați semnat se numește Flori de Busuioc, romanul Flori de Busuioc, în care ați pus o părticică din sufletul dumneavoastră. Ați înșirat acele amintiri frumoase, asemenea perlelor, așa cum am spus la începutul interviului. Pentru dumneavoastră această carte a fost într-adevăr cea mai specială dintre toate?

Da, și cel mai greu de făcut. Am vrut să scriu în momentul în care a plecat soțul meu, ducând cu el toată dragostea noastră și lăsându-mi amintirile. Și atunci am vrut să scriu, să mă mărturisesc. Mi-a fost teamă, mi-a fost teamă că lumea mă va judeca. În același timp am vrut să fiu adevărată, să spun prin ce am trecut, cum a fost viața mea, ca să fie și pentru cei care citesc, să ia aminte. Mai ales că experiența mea de viață, care este destul de lungă, a trecut prin două regimuri, am avut schimbări de toate felurile, a trebuit să rezist. Am avut o viață așa spiralată, când sus, când jos, dar am știut să mă ridic. Poate că a contat foarte mult ce spunea mama mea. Tu poți! Tu poți! Și am putut! Acum sunt foarte mulțumită de ceea ce am ajuns și ceea ce fac. Îmi doresc să mai am câțiva ani forța să duc la capăt aceste monografii pe care am început să le fac în urmă cu vreo 30 de ani, care sunt misiunea mea. Apropo de ideea că  fiecare are o misiune, am văzut cândva arhivele de la Constanța, kilometri de dosare, păzite de soldați și cum din tavan curgea apa peste ele. Și atunci am zis că acolo este toată istoria acestor locuri care trebuie măcar puse la adăpost prin ceva. Asta mi-a fost misiunea! Am început să facem monografii. Nu știam cum se fac monografiile, nu știam dacă sunt un demers  istoric sau un demers jurnalistic, pentru că, într-adevăr, sunt speciale. Am avut destule conflicte cu istoricii care spuneau, dar nu, lăsați-i pe istorici să scrie despre un subiect sau altul. Eu spuneam, avem loc în bibliotecă toți! Cert este că monografiile mele sunt despre istorie, locuri și oameni. Și când oamenii se găsesc până în momentul actual, unde monografia ajunge la sfârșit să pună inclusiv lista cu salariații acestui moment. Asta este o istorie în care vezi și cum a venit trecutul peste noi, dar și ce înseamnă prezentul. Da, e un demers jurnalistic în ceea ce am făcut. Și am făcut până acum, să zicem, vreo 27 de monografii. Tematice, de localități. Deci asta e misiunea mea, să salvez aceste arhive.

Să ne salvați amintirile și identitatea…

Evident. Pentru că încetul cu încetul ele se pierd și cărțile rămân. Este multă muncă, este cu mult mai mult decât să scriu un roman, dar ca să mă întorc la Flori de Busuioc, în el am vrut să mă mărturisesc, cum spuneam, în el am avut curajul să spun și ceea ce nu se spune de obicei. Acum lucrez la volumul al doilea, pentru că mi-am dat seama că mi-au rămas multe nescrise.

Aflăm asta în premieră!

Da, așa este. Pentru că am realizat că oamenii sunt interesați, cititorii mei, cartea a avut succes, am făcut o nouă ediție pentru că prima s-a epuizat, se găsește încă în librării. Chiar am fost impresionată așa de cerere. Oamenii judecă anii trecuți fără să aibă argumente prea multe. Ori eu care am fost martoră, participantă, am trăit în aceste lumi, trebuie să spun exact cum a fost. Și faptul că sunt ziarist în ultimă instanță, mai mult poate decât scriitor, adevărurile trebuie punctate așa cum trebuie.

Oamenii au iubit foarte mult și sinceritatea dumneavoastră extraordinară. Ați avut curajul să spuneți lucrurilor pe nume, să nu aveți nicio reținere, să spuneți lucrurile așa cum au fost, așa cum s-au întâmplat, așa cum le-ați trăit. Pentru că în special femeile s-au regăsit în povestea dumneavoastră. Și ele cred că s-au mărturisit odată cu dumneavoastră, împreună cu dumneavoastră și-au spus și ele greutățile, și-au arătat slăbiciunile. Asta ne face oameni!

Așa este. Iar eu, fără să fiu feministă, apăr condiția femeii cât se poate de mult și cartea asta chiar e pentru ele, să învețe să iubească și să se iubească înainte de toate. Da, sunt bucuroasă că a avut succes cartea pentru că, repet, este oglinda mea. Deși sunt și momente pe care le-am descris și care fac parte din literatură, adică e greu să tranșezi după așa mulți ani de gazetărie, e greu să tranșezi care este ficțiunea și care este realitatea, deși se zice că trebuie să fie un zid foarte dur între ele.

Premiul pentru întreaga activitate, acordat de Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Dobrogea, 2024

Când ne vom întâlni la lansarea cărții Flori de Busuioc, volumul II?

Nu știu dacă se va mai chema Flori de Busuioc. Nu dau niciodată termene la cărțile mele, pentru că atunci când pot le termin! Eu lucrez disciplinat în fiecare zi.  Am cel puțin șase ore pe zi de lucru la calculator. Merg la teatru, merg la operă, merg la plimbare, am prieteni, mergem la diverse ocazii aniversare. Deci, am o viață socială, particip la evenimentele culturale și în timpul ăsta lucrez. Dar lucrez în paralel. Deci am încheiat monografia Oil Terminal care este actualizată, refăcută după cea care a fost lansată în 1998, cu ocazia centenarului societății. Este o carte la care țin foarte mult, am făcut-o cu soțul meu, de aia i-am și păstrat numele pe copertă, pentru că a fost documentată în mare parte la Câmpina, în arhiva Societății Steaua Română, unde nu au pătruns mulți cititori, și de acolo am cules foarte multe informații inedite. Apoi am o carte de care mă doare sufletul, dar terminată anul trecut în septembrie și încredințată Centrului Cultural Teodor Burada pentru a fi tipărită. Este vorba de Pantelimon, o monografie foarte consistentă la care am lucrat mai mulți ani și care, din motive varii, dar inexplicabile pentru mine, nu s-a găsit suma necesară să fie tipărită, deși există contracte și toate lucrurile puse la punct. Să sperăm că anul acesta se va întâmpla. Lucrez împreună cu prietena mea la volumul al doilea al Moștenirii despre Ana Aslan. Prima carte a fost făcută în Editura Academiei, lansată în Aula Academiei, a fost cea mai onorantă dintre cărțile noastre despre viața monumentală a acestei fabuloase femei. Acum, la volumul al doilea, ne axăm pe profilul ei, pe ce a făcut ea spectaculos, de ce a fost și astăzi este, după 30 și ceva de ani de când a plecat din lumea asta, este încă un brand de România, încă ne întâlnim cu pozele ei pe faleză, lumea vorbește de Gerovital, deci este un personaj extraordinar, încercăm să explicăm, încercăm să punem cap la cap foarte multele scrisori și documente pe care le-am găsit în Institutul de la Otopeni. Deci astea sunt, să spun, pe agenda, pe șantierul meu de lucru, și lucrez, spre exemplu, o oră fac cercetare pentru Ana Aslan, o oră mi-așez gândurile pentru cartea asta, deci cam așa le gestionez, încerc să recuperez dacă nu sunt stare să îmi respect propriul angajament.

Într-o zi, o să reușesc să adun, ăsta a fost visul meu cel mai important, să adun tot ce am în calculator, în baza mea de date pe care o strâng de prin anii ’74, când am lucrat câțiva ani la Biblioteca Județeană, de acolo a pornit pofta mea de documentare, de scris, în sensul acestor lucrări științifice. Și mi-aș dori să fac o Enciclopedie a Dobrogei pe zile, pe luni și pe ani. Am, în momentul ăsta, câteva mii de informații, așa încât tu, ziaristul de astăzi, tânăr, să închizi ochii și să vezi cum a fost anul 1890, într-o lună de august 4. Și să iei din presă un fragment, să citești din cartea mea un fragment din presă care descrie că a venit un oaspete de drag într-un hotel din Constanța sau că au crescut prețurile în piață sau diverse lucruri care nu sunt mărunte, nu sunt fapte mărunte, ci ele dau dimensiunea vieții unei comunități care s-a închegat și a unui oraș care acum trăiește prin toți plămânii și, vezi, trebuie să ne gândim la Constanța ca la locul acela care a avut în centru întotdeauna portul, marea. Și încetul cu încetul a crescut, s-a diversificat, dar el n-a părăsit nicio clipă punctul ăla de unde a pornit.

Izvorul, baza…

Izvorul, da, ei, toate lucrurile astea trebuie spuse pentru ca voi să simțiți acest spirit al orașului, al Dobrogei în general, și să faceți parte din el, să fiți parte din el.

Să ne conectăm, să ne reconectăm…

Exact, exact.

Cu ai noștri, cu bunicii, cu străbunicii, cu istoria noastră, pentru că altfel nu putem să ne cunoaștem dacă nu ne știm trecutul. Iar eu voi căuta acolo informații despre 13 octombrie 1983, anul în care m-am născut și despre care nu știu foarte multe. Cum arăta Dobrogea atunci?

Este foarte simplu, până după amiază îți fac eu această radiografie a zilei de… 13 octombrie 1983.

M-am născut într-o zi de 13, dar o zi care tot timpul mi-a purtat noroc.

Sunt istorici care fac în continuare radiografia perioadei în care Dobrogea a stat sub Imperiul Otoman. E greu. Dar după 1878, începând din momentul în care Dobrogea a revenit acasă, sunt foarte multe lucruri și vezi, este munca ziaristului. Ziaristul nu putea să scrie decât ceea ce s-a întâmplat. Poate exagera puțin, dar evenimentul în sine îl consemna. Istoricul poate să treacă peste el, poate să-l interpreteze, poate să-l pună în tot felul de alte ecuații, pe când noi ne ducem la realitate.

Doamna Aurelia Lăpușan, atunci când dumnevoastră nu faceți muncă de documentare, nu scrieți, sunteți printre studenții Universității Ovidius, sunteți printre viitorii jurnaliști.

Nu mai țin cursuri. Poate cursurile mele pot rămâne demodate astăzi față de felul în care decurge informația. Eu rămân la părerea că se vor așeza lucrurile și că presa, în general, presa românească, în special, își va găsi acei reprezentanți, acei oameni care să o slujească așa cum trebuie. Folosindu-se de tehnologia asta modern. Îți dai seama că eu mergeam pe teren cu șareta, în timp ce acum folosești telefonul și faci imagini, și faci capturi și, iată, cu un simplu reportofon, faci un interviu pe când eu trebuia să mă așez undeva și să scriu, și scriam – norocul meu  că învățasem stenografie și aveam o scriere rapidă, – iar apoi să te duci… am lucrat numai la cotidian, deci totul era la firul ierbii, totul era la cald, da, și te duci în redacție transpirat și obosit după un drum lung cu rata, cum era atunci, veneai de la Ostrov sau de la Băneasa și te așezai la scris, de mână, apoi băteam la mașină și, deci, am trecut prin toate etapele astea, da, ori, acum ne folosim de tehnologie ca să ne transfere în word vocea.

Dar munca dumneavoastră va dăinui…

Asta cred și eu pentru că ele rămân, vezi, ne uităm în trecut și răsfoim cărți de acum câteva sute de ani și ele îți dau și parfumul, și frumosul, și ele rămân, da.

Așa, capturile noastre făcute cu superficialitate și cu viteză se pierd, până seara se pierd.

Așa este. Și improvizațiile, în general, superficialitatea cu care se fac unele lucruri, goana după senzațional, sunt foarte multe chestiuni care țin de momentul ăsta. Sunt optimistă că se vor cerne lucrurile, că vor rămâne publicații de nișe, că fiecare își va găsi un gen pe care să-l asculte, în care să aibă încredere, că este radio, că este televiziune, că este un ziar, dar să știe că, dacă citește acolo, sigur sunt lucruri clar verificate.

Portret de jurnalist, Biblioteca Județeană Constanța, iulie, 2025

Poate că jurnalistul de astăzi nu ar trebui să uite cum se făcea jurnalismul în dulcele stil clasic, să se întoarcă și să asculte poveștile spuse de dumneavoastră, să afle de la profesioniști cum se făcea jurnalismul adevărat, când totul era negru pe alb, când totul se punea pe hârtie și când fiecare articol însemna foarte multă muncă, dăruire.

Silvia, i-am luat interviu la un moment dat lui Paul Everac, scriitor, prolific scriitor, era pentru ziarul Litoral, era vară, căldură, el era cazat la un hotel în Mamaia. M-am dus, eu eram îmbrăcată, vai, foarte decent, că așa mergeam pe teren, el era în șlapi și în Bermude, în holul hotelului, pregătit să plece la plajă. Și eu să-i iau un interviu, scriind, în picioare. Deci el în fața mea îmi spunea, vorbea foarte repede și eu scriam. Și la sfârșitul unui interviu de vreun sfert de oră, în care eu nici nu m-am uitat spre el, pentru că de-abia puteam să țin hârtia în mână și să scriu, el îmi spune, citește ce ai scris ca să-ți dau acordul să publici. Norocul meu că am stenografiat și că am putut să-i reproduc întocmai. Nu l-am iertat, că i-am mai lansat după aceea niște cărți, el venea foarte des la Universitate, și de fiecare dată spuneam lucrul ăsta că a fost sadic pur și simplu.

A vrut să vă testeze.

Da, da.  Și un alt moment pe care l-am trăit așa, printre milioanele de situații, a fost întâlnirea cu Octavian Paler. Era anul 90 și Octavian Paler venise la o întâlnire cu profesorii de limba română din Constanța la Casa de Cultură, în sala mică, plină sala ochi, și se anunțase în ziarul nostru, în Cuget Liber, se anunțase că sosește Octavian Paler, dar redactorul, nu eu, care scrisese știrea, pusese Paller cu doi L numele lui. Și cum a intrat în sală, indignat, revoltat, a întrebat cine-i de la Cuget liber? M-am ridicat în picioare, pe vremea aceea nici nu mai erau alte ziare în Constanța, și „Cum e posibil?” – fusese o campanie de denigrare a lui și I se pusese în cârcă că este de nu știu ce etnie. Și a fost așa un șir de infective la adresa ziaristului care a scris, dar care nu eram eu! Eu steam în picioare, toți profesorii ăia se uitau la mine. Cum să-i spun eu la sfârșitul întâlnirii că vreau un interviu cu el?  Asta era misiunea mea. Am stat până a dat toate autografele, până a vorbit, eram disperată, nici nu voia să uite la mine, nici n-a vrut să-mi dea autograf. La un moment dat am insistat, „Înțelegeți, vă rog frumos, că trebuie să stăm de vorbă!”.  Atunci, așa, ca să scape, îmi spune „Mâine dimineață, la ora 8.00, la hotelul Mangalia – era cazat la Mangalia –  vă aștept să vă dau un interviu”. Era iarnă, era o zăpadă imensă, știu că am luat-o pe mama cu mine ca să nu merg singură cu mașina. Am ajuns la ora respectivă, la Mangalia, după ce o noapte întreagă îi recitisem cărțile, pentru că eu citisem cărțile lui și mie îmi plăcea literatura pe care o promovam. Și le aveam și în bibliotecă, drept pentru care le-am luat într-o sacoșă, pe puțin 10 cărți, și le-am așezat pe masa din holul de la hotel și l-am așteptat. Când a coborât, să meargă să ia micul dejun și să plece, era cu toată echipa de la editură, m-a văzut și și-a adus aminte că mi-a promis că îmi dă un interviu. S-a uitat la cărțile acelea, multe, ale lui. Le-a spus celor din grup ca să comande și pentru el ce este de comandat și s-a așezat să îmi vorbească. S-a făcut 10 și jumătate și nu-i mai venea să plece pentru că întrebările mele, pregătite din cărțile lui, din tot ce știam eu, i-au plăcut.

Și l-au provocat să vorbească.

Și l-au provocat, da. Și la sfârșit, am publicat în două episoade interviul, i-am trimis ziarele, a fost foarte încântat și mi-a cerut caseta în care l-am înregistrat ca să o folosească pentru nu știu ce carte de memorii. Deci, uite, sunt lucruri care merită să le păstrezi, așa, pentru felul în care încerci tu ziarist să câștigi încrederea interlocutorului, să-l faci să spună ceea ce de obicei nu spune. Deci, între interviul  standard și cel de personalitate, în care poți să te plimbi prin toată literatura, este mare lucru.

Ați transformat o aparentă înfrângere într-o mare victorie.

Da, așa este. Sunt multe amintiri. De asta spun că mai am mult de scris, dacă ar fi să le punem cap la cap.

E o viață de om. Și, repet, am făcut meseria din convingere, din dragoste, și totdeauna m-am gândit cui folosește. Așa… Povești despre Dobrogea. Păi, la urmă nici n-am spus despre Dobrogea mare lucru.

Dumneavoastră erați povestea!

Mi-a venit acum în minte, spre exemplu, o întâmplare.  Eram în Mangalia. Imediat după ’90 venise o echipă de scafandri arheologi, așa se numeau, din Italia și cercetau Cetatea Callatis. Și, pentru că vorbeam italiană, pentru că m-am dus să văd ce se întâmplă acolo, m-au luat cu barca. Nu, n-am făcut scufundări, nu vă imaginați, dar ideea aia că ești undeva departe în mare și ei coboară și văd zidurile Cetății Callatis și tu trăiești intens bucuria lor. O simți! Au scos un ulcior mic, așa, care era integru și mi l-au pus în mână și atunci am simțit: Doamne, de 2000 de ani, uite, marea l-a păstrat pentru mine, pentru acest moment. Deci realizezi ce bucurii trăiești!

Sau, tot la Mangalia era Valeriu Georgescu, directorul muzeului, un pasionat arheolog, și se descoperea Dromos, acel mormânt care era lângă Limanu. Și eu, cu Mihai Șerbănescu, fotoreporterul, ne-am dus să vedem cum decopertau ei. Deci, era în prima fază. Și în momentul în care au decopertat și au dat deoparte bucata aia de marmură care era deasupra, eu m-am repezit așa să cobor acolo să văd ce este. A fost o chestie de mare imprudență, pentru că un aer închis de 2000 de ani acolo ne-a izbit și pe mine, și pe Mihai, încât am avut niște dureri de cap infernale, dar era satisfacția că am fost primii, știi?

Ați trăit clipa!

Da. Deci sunt foarte multe momente în gazetărie care te pun într-o situație absolut inedită și de curaj și de curiozitate și atunci când scrii trăiești, retrăiești momentul.

S-a întâmplat de multe ori să vă simțiți privilegiată că această profesie vă ridică atât de sus și vă pune în fața atâtor întâmplări?

Și pe un picior de egalitate cu oricare dintre oameni, pentru că noi, vezi, jurnalistul știe din toate câte puțin. Academicianul știe tot, dar numai dintr-un domeniu îngust. Cam așa este. Pentru că tu trebuie să te documentezi, tu trebuie să te pregătești când te duci să faci documentarea pentru un material și atunci știi ce să cauți, știi cum să pui problema. Ești alături de ceilalți, care sunt fie investigatori, fie, nu știu, controlori, tu ești foarte important acolo. Și tu trebuie să fii foarte obiectiv. Stăm la masă și cu Regele, și cu țăranul de pe câmp. Uite, i-am luat interviu Regelui Mihai, spre exemplu. Trei ore am stat de vorbă cu el. Trei ore nu s-a mișcat. În ținută impecabilă din aia militărească, așa, sânge albastru. I-am luat interviu Patriarhului Teoctist. O blândețe, un om cu o deschidere fabuloasă, o față luminoasă.  Am simțit când am ieșit de acolo că am ieșit dintr-o biserică. Vorbea atât de frumos, ne-a și prefațat, de fapt, două cărți și le-a scris cu mâna lui. Deci am avut, așa, momente de revelație cu personalități, cu oameni la care nu ajungi oricum.

Și care  v-au dovedit că v-ați născut cu o stea în frunte!

M-am născut în Coiciu, în cartierul pe care îl ador, dar din păcate nu mai am nimic acolo decât amintirile,  casa părintească nu mai este. Dar asta e, ai mei toți s-au mutat la cimitir. Dar le păstrez și recunoștință, și memoria. M-au învățat să iubesc familia, să țin familia strânsă, să fiu puternică, să spun că pot și…

Și puteți!

Și pot, da!

Nu sunt nici o enciclopedie, cum mi s-a spus, nu sunt nici femeie de succes. Succesul este un lucru care trece repede. Ce înseamnă succesul? Cine ți-l măsoară? Eu mă socotesc un om obișnuit care am făcut ceva care să rămână. Până la urmă, fiecare din noi asta face. O să vezi tu când o să-ți strângi interviurile pe care le-ai realizat, că tu chiar faci niște lucruri deosebite la radio, și Radio Constanța este un radio de succes serios, profesionist, așa cum s-a și născut și cum e și normal, că este Radioul Național, în ultimă instanță, îi cunosc tot istoricul, vorba aia. Toate astea se adună la un moment dat și poți să le valorifici și poți să fii mândră că ai reușit să aduni între casetele voastre și unde ai înregistrat sau între coperțile unei cărți această viață, viața Dobrogei.

Târgul de Carte Radio România Gaudeamus Litoral, august 2018

Premiul „Nicolae Sever Cărpinișan”, acordat de Asociația Română de Istorie a Presei Studioului Radio Constanța, mai 2025

În viața dumneavoastră au fost și întâmplări frumoase și întâmplări mai puțin frumoase, mai puțin fericite. De fiecare dată scrisul v-a fost scut, scrisul v-a ridicat?

Da. Am avut multe suferințe și ca femeie, și ca profesionist. Viața nu e doar cu petale de flori. Da, de fiecare dată mi-am pus hârtia în fața ochilor și m-am apucat să scriu. Și mi s-a părut că este prietenul meu cel mai bun. Pentru că ea nu spune nimănui, o bagi într-un sertar, o ții acolo, dar poate să primească și lacrimile tale, și suferința ta, poți să i te destăinui fără nicio rezervă.

Vă mulțumesc din suflet pentru acest interviu. V-am ascultat cu multă bucurie. Fiecare cuvânt pe care l-ați rostit mi s-a așezat pe inimă, pe suflet, și vă îmbrățișez și vă mulțumesc pentru tot!

Îți mărturisesc că ești una dintre frumoasele jurnaliste de calitate, de cuvânt. Un copil, un tânăr minunat, și știu că au fost ani în care ai lucrat și la Cuget Liber. Ți-am urmărit cariera, dezvoltarea, și sunt foarte mândră de tine!

Vă mulțumesc!

Arhiva personală, iunie, 2025

Emisiunea Povești din Dobrogea poate fi ascultată aici.

Redactor: Silvia Pascale