TULCEA: Primele două puncte de înnoptare din Deltă, de pe traseul de turism lent, au fost panotate

Au fost marcate 2 din cele 6 puncte de înnoptare de pe traseul Delta lui Ivan. Cel de la Mila 23 este străjuit de instalația artistică realizată în cadrul rezidenței Galeria din Baltă.

Publicat de Adina Sîrbu, 24 iunie 2025, 15:48

Guvernatorul ARBDD, Bogdan Bulete, a anunțat că sâmbătă au fost panotate primele două puncte de înnoptare din Deltă și pentru care există deja numeroase cereri.

„Punctele de înnoptare sunt un pas important pentru Administraţia RBDD. După 30 de ani, se permite totuşi o zonare în care putem să punem cortul pentru o noapte, ca să stimulăm turismul lent. Sâmbătă au fost marcate 2 din cele 6 puncte. Luni şi marţi, colegii mei le vor marca cu panouri informative şi urmează să facem şi o delimitare a perimetrului acestora cu materiale ecologice. I-am rugat pe colegii mei să fim eficienţi şi din sculele pe care le ridicăm din apă ca urmare a sancţionării braconajului să facem o chestiune constructivă, de informare a turistului, să vadă cum arată o unealtă de pescuit, dar şi să valorificăm aceste materiale pe care le avem şi care sunt tratate ca deşeu în mare parte şi date unei societăţi de profil”, a precizat guvernatorul Rezervaţiei, Bogdan Bulete.

Primele două puncte de înnoptare sunt pe traseul Delta lui Ivan, iar unul dintre ele va găzdui luna viitoare o tabără pentru copiii care participă la proiectul „Ecomonografii”, iniţiat de Asociația Ivan Patzaichin Mila 23, cu sprijinul Administraţia Fondului pentru Mediu.

„Vom avea trei serii de câte trei zile în care aducem copii din sate diferite care altfel nu s-ar fi întâlnit decât probabil la liceu. Îi adunăm împreună şi vor învăţa ce înseamnă turismul lent, ce valori locale au, să fie mândri de ceea ce au şi, în acelaşi timp, să vadă că locul este cu totul special şi că merită să te gândeşti la un viitor aici, în mijlocul Deltei”, a declarat vicepreşedintele asociaţiei, Teodor Frolu.

Tot el a anunțat că primul loc de înnoptare a primit placuța de la ARBDD și i-a îndemnat pe turiști să folosească aplicația Delta lui Ivan, pentru a descoperi traseul de vis de la Tulcea la Mila 23.

Punctul de înnoptare de la Mila 23 este străjuit de una dintre lucrările realizate în cadrul rezidenței artistice Galeria din Baltă. La proiect  au participat peisagişti, artiști și arhitecți din România și din afara granițelor, care au creat instalații integrate armonios în peisajul natural deltaic şi în armonie cu specificul cultural local.

„A fost un eveniment prin care se face într-un fel promovarea Deltei diferit de cea turistică, pe reţelele dedicate iubitorilor de artă şi de natură, un public pe care-l vizăm să-l aducem aici în număr cât mai mare. Este un public responsabil, atent la natură, neintruziv şi întotdeauna dispus să petreacă mai mult timp în Delta Dunării”, a afirmat curatorul proiectului Teodor Frolu.

Au participat artiştii Elena Machidon şi Ionuţ Mezinu, Eliza Yokina şi Miki Velciov, Charly Fei şi Andreea Dorobăţ, sub ghidajul curatorilor Nicolas Triboi, Teodor Frolu şi Olah Gyarfas, iar proiectul a fost cofinanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional şi s-a derulat în parteneriat cu ARBDD şi Institutul Naţional de Cercetare Delta Dunării.

Una dintre instalații, intitulată „Dragonfly”, a fost creată de Charly Fei, născută în Statele Unite, dar stabilită în Germania, şi Andreea Dorobăţ, din România.

Iată cum descriu cele două experiența artistică din Deltă.

„Am fost în Deltă, am lucrat, am învățat. Charly a scris despre experiența noastră din rezidența GaleriadinBaltă, eu am tradus. Enjoy!

„Totul a început cu o idee inspirată în egală măsură de miturile care încă mai plutesc pe apele Dunării și de vegetația deasă și dezordonată, de tip cocon, a locului care ne fusese încredințat. O instalație care să întruchipeze o creatură fantastică, dar care, în fapt, să vorbească privitorului despre Delta Dunării și despre oamenii care străbat apele sale cu lotca, canoea ori caiacul.

Am ales materiale indigene (pe unele le-am și cules): stuf, salcie, viță de vie sălbatică, liane. Doar bambusul – structura de rezistență a instalației – nu este specific acestui loc. Dar este un material pe care îl cunosc bine și pe care îl iubesc pentru greutatea sa redusă, durabilitate și capacitatea de a face față capriciilor naturii.

Chiar din primele clipe de lucru, am avut senzația că instalația începea să prindă viață, de parcă existența ei nu mai depindea întru totul de mâinile noastre.

„Ca o pisică,” a spus Andreea, zâmbind blând, în timp ce își trecea brațele în jurul arcadelor din stuf împletit.

„Ca o pasăre… sau ca o insectă care se pregătește să-și ia zborul,” mi-am spus în gând, imaginând cum vițele vii pe care urma să le împletim în structură vor începe încet-încet să o revendice, să tragă materia înapoi în pământul din care fusese luată.

Am preluat aspecte dintr-o tehnică învățată de la Lucica Buhaev, gazda noastră din Mila 23, inserând un schelet de salcie în fiecare element din stuf astfel încât structura să capete forță și flexibilitate.

Pe măsură ce lucrarea prindea formă, am început să ne imaginăm cum instalația ar putea naște întrebări despre Deltă, natură, frumusețea și fragilitatea ei. Miza noastră nu era doar aceea de a construi ceva frumos, ci de a-i invita pe vizitatorii Galeriei din Baltă să privească Delta cu alți ochi — nu doar ca un simplu decor, ci ca pe o prezență vie.

Lucrul cu materiale naturale este un proces atât de frumos tocmai pentru că presupune o formă de renunțare la control. În loc să le manipulezi, ești invitat mai degrabă să colaborezi cu ele, să le asculți. Natura nu cunoaște precizie industrială. Bețele de stuf nu sunt prelucrate, tăiate cu exactitate de mașinării care nu obosesc, ci imperfecte, inegale, impredictibile. Se înclină în direcții neașteptate. Crengile de răchită se răsucesc cu o voință proprie, greu de anticipat. Și poate tocmai încăpățânarea asta a lor te învață ce înseamnă răbdarea — o formă de respect pentru ceea ce nu poate fi controlat.

Provocarea este să găsești echilibrul. Cât de mult poți să modelezi un material? Poți îndoi stuful după forma pe care o ai în minte sau se va rupe dacă îl forțezi prea mult? Își va păstra ramura de salcie tăria dacă o silești să urmeze o curbură care nu-i aparține? La un moment dat, materialele opun rezistență. Dar există o putere tacită în mâinile omului — aceea de a ghida, de a persista, de a aranja. Înveți, încet, arta subtilă a ascultării: să simți când să insiști și când să te retragi. Există un soi de grație în acest schimb. Materialele devin ceva mai mult decât erau la început. Și totuși, oricât de mult sunt modelate, păstrează amintirea naturii lor inițiale. Structurile construite din materiale naturale pot sta drept mărturie a îndemânării unui artist, dar, în același timp, amintesc cât de puțin poți controla cu adevărat atunci când lucrezi cu o materie ce are propria ei viață.

Cu două zile înainte de finalizarea instalației, într-o după-amiază târzie. Lucram de o săptămână la componente în curtea muzeului și, în sfârșit, eram pregătite să începem montajul. Eram entuziasmate și îngrijorate în același timp — acel tip de neliniște care apare atunci când lucrurile sunt pe cale să se întâmple, dar încă nu știi cum. Sit-ul nostru de pe Șontea este la o jumătate de oră distanță de muzeu, cu barca. Toate segmentele trebuiau transportate pe apă, echilibrate cu grijă peste bordajul unei bărci cu motor care avea să șerpuiască pe canalele înguste ale Deltei, flancate de stuf și copaci. Ajunse la destinație, urma să asamblăm fiecare piesă pe axul central, asemănător unei coloane vertebrale, apoi să ridicăm întregul ansamblu pe suportul din bambus. Totul trebuia făcut cu forță și repeziciune, dar cu suficient de multă precizie, astfel încât să nu rupem elementele.

Ziua a trecut repede. Totul e bine când se termină cu bine! A fost acel moment rarisim în care faci un pas în spate și vezi lumina serii căzând peste structura înălțată cu mâinile tale — și din acea privire se naște o formă de celebrare. Aveam siguranța că greul a trecut și următoarele două zile se vor scurge într-un ritm mai lent: o zi pentru a finaliza detaliile structurale, cealaltă pentru finisaje.

Când ne-am întors următoarea zi, imaginea din fața noastră părea de nerecunoscut. Toate suporturile și întăriturile din bambus, esențiale pentru stabilitatea construcției, dispăruseră. Cineva tăiase toate frânghiile care le fixau și le lăsase aruncate pe jos, ca niște urme mute ale unui gest bine calculat. Arcadele din stuf împletit se prăbușiseră, îndoite sub propria greutate. Bambusul fusese complet îndepărtat, până și bucățile îngropate jumătate de metru în pământ fuseseră smulse. Totul părea să fi fost desfăcut cu o intenție clară. Dar a cui? Și de ce?

Consecințele practice au fost semnificative. Am fost nevoite să găsim rapid o altă soluție pentru structura de susținere, iar fiecare clipă care trecea adăuga presiune asupra segmentelor de stuf care, deja tensionate, erau pe cale să cedeze. Dintr-un plan gândit cu grijă, totul devenise o cursă contra-cronometru, iar forma pe care o imaginasem părea din ce în ce mai greu de atins. Am început imediat să reparăm ce se stricase, să înlocuim ce fusese luat. Dar ceea ce se întâmplase ne-a marcat, iar atmosfera devenise apăsătoare și stranie. Gândurile se amestecau cu emoțiile. Pierdusem ceva: încrederea, poate. Mai dureroasă decât fapta în sine era confuzia pe care o lăsase în urmă. A fost o respingere a demersului nostru? O reacție împotriva ideii de a atrage atenția asupra Deltei? Sau era poate ceva mai vechi, mai profund — o fisură invizibilă în relația complicată dintre cei de aici și lumea din afară?

Venisem cu cele mai bune intenții: să lucrăm cu natura, nu împotriva ei, să cunoaștem oamenii și cultura lor, să învățăm, să deschidem un dialog despre sustenabilitate. Dar ceea ce s-a întâmplat părea să răspundă cu un refuz categoric tuturor acestor idei — ca și cum ne-ar fi spus, fără cuvinte, că oricât de curate ar fi intențiile, străinii nu vor fi niciodată cu adevărat bineveniți.

Pe măsură ce încercam să ne revenim și să continuăm, s-a întâmplat ceva frumos. Cei din jur au observat că trecem printr-un moment dificil și ne-au sărit în ajutor. O echipă mixtă de tâmplari români și rromi, care tocmai terminaseră un alt proiect pentru muzeu, un masterand francez aflat în zonă pentru cercetare — acești oameni și-au oferit timpul și energia pentru a ne ajuta să recuperăm ceea ce am pierdut. A fost ceva profund emoționant în acest gest, iar experiența ne-a amintit că o comunitate unită transcende orice diferențe și se clădește nu doar în momentele de bucurie și de sărbătoare, cât mai ales în vremuri de ananghie.

În cele din urmă, am finalizat instalația cu ajutorul prietenilor noștri. Nu a fost neapărat atât de finisată pe cât ar fi putut fi, dar, într-un fel, procesul a părut mai autentic. Venisem să facem o lucrare inspirată din mit și fantezie, dar ni s-a demonstrat că, în ciuda frumuseții sale uluitoare, Delta Dunării nu este un loc care acceptă ușor influențele exterioare. Este un spațiu care trăiește după propriile ritmuri și reguli, modelate de secole de izolare și autosuficiență. Pentru mine, experiența instalației a evoluat dincolo de miza folosirii materialelor naturale și a promovării turismului sustenabil; a devenit o lecție personală despre reziliență în fața provocărilor și despre acceptare.

Mulțumiri Teodor Frolu și Muzeul Ivan Patzaichin pentru că m-au invitat să creez această piesă și co-creatoarei mele extraordinare, Andreea, pentru că a lucrat cot la cot cu mine, zi și noapte, ca să ne ducem viziunea până la capăt”.

Surse: AGERPRES, Andreea Dorobăț