TULCEA: Veterinar în prima linie – povestea asociației care îngrijește fauna sălbatică din Dobrogea de Nord

Problema animalelor sălbatice rănite devine din ce în ce mai acută.

Publicat de Daniel Țăndăreanu, 16 mai 2025, 17:48

În România, responsabilitatea pentru îngrijirea animalelor sălbatice rănite sau bolnave revine, conform Legii nr. 205/2004 privind protecția animalelor, Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA).

Totuși, în lipsa unor centre specializate administrate de stat, această sarcină revine, în practică, cabinetelor veterinare locale și organizațiilor non-guvernamentale, care preiau cazurile urgente și colaborează cu autoritățile locale.

Este important de menționat că, potrivit aceleiași legi, îngrijirea animalelor sălbatice rănite poate fi făcută doar de persoane sau entități autorizate, iar deținerea acestora la domiciliu de către persoane fără expertiză veterinară este interzisă.

În județul Tulcea, una dintre zonele cu cea mai bogată biodiversitate din România, problema animalelor sălbatice rănite devine din ce în ce mai acută. Delta Dunării atrage o diversitate mare de specii, în special păsări, dar nu există un centru public de reabilitare care să se ocupe de ele.

În acest context, Asociația Salvați Animalele Sălbatice Tulcea, fondată de medicul veterinar Antal Boncoi, a devenit un actor important în îngrijirea, tratarea și reabilitarea faunei sălbatice. Din ce în ce mai des, cazurile sunt preluate direct de la cetățeni sau prin intervenția Inspectoratului pentru Situații de Urgență, însă capacitatea de răspuns rămâne limitată, mai ales din cauza lipsei de infrastructură.

În interviul de mai jos, dr. Boncoi explică cum a început această activitate, cu ce provocări se confruntă și cum poate contribui comunitatea locală la susținerea unui efort voluntar care răspunde unei nevoi neacoperite de structurile publice. Un material realizat de Andreea Dorobăț.

Ce v-a determinat acum 8 ani să începeți să tratați animalele sălbatice?

„Am început să primim la cabinet diferite animale sălbatice accidentate și am început treptat să căpătăm experiență. Nu ni s-a părut corect să refuzăm tratamentul unui animal sălbatic. Și ele au nevoie de îngrijire ca și celelalte animale domestice.

Primul caz reabilitat total, deci eliberat în natură, a fost un uliu păsărar, chiar atunci în 2017, care a avut o fractură de tarsometatars. L-am recuperat, în 3 săptămâni am reușit să-l vindecăm și să-l eliberăm. A fost primul animal sălbatic pe care l-am îngrijit personal de la început până la sfârșit, a stat la noi acasă și abia atunci am început să înțelegem că, de fapt, sunt foarte asemănătoare cu animalele domestice la comportament. Chiar dacă își păstrează instinctele sălbatice, au comportamente asemănătoare. De atunci ne-am hotărât să tratăm animalele sălbatice, în principal păsări. Cam 90%, să zicem, ar fi procentul de păsări din animalele aduse.”

Care sunt cele mai frecvente tipuri de afecțiuni sau de traume cu care ajung animalele sălbatice la veterinar?

„Cred că, pe primul loc, sunt accidentele auto. Fie că aterizează ele în mijlocul șoselei, sunt lovite, fie, în cazul prădătoarelor de noapte, sunt orbite de mașini și sunt accidentate. Iar pe locul doi ar fi, primăvara, puii de pescăruși care sunt accidentați. Pescărușii se reproduc pe blocurile din oraș, iar puii se accidentează de obicei când fac primele zboruri și aterizează pe clădiri sau pe șosea și cam atunci apar fracturile de aripi sau de picioare. Următoarele ar fi intoxicațiile, otrăvirile, fie accidentale, fie intenționate.”

Sunt și cauze naturale?

„Sunt și cauze naturale, traumatologie, accidente care nu au legătură cu acțiunea omului, dar, în general, nu prea găsești animale accidentate natural. Oamenii de obicei le găsesc pe șosele sau în apropierea șoselelor sau în zone locuite.”

Ați menționat într-o postare pe Facebook că sunteți din ce în ce mai depășiți de volumul mare de muncă și de animale pe care oamenii vi le aduc. Care este cea mai mare provocare cu care vă confruntați în acest moment?

„Lipsa spațiului potrivit pentru îngrijirea postoperatorie, pentru că vorbim, în primul rând, de traumatologie aici. Mă refer la adăposturi, voliere, pentru că trebuie să fie separate în funcție de speciile de păsări. Răpitoarele trebuie ținute separat, de obicei trebuie ținute individual. Nu sunt păsări sociabile, chiar dacă sunt mai multe din aceeași specie trebuie să le ții separat. Avem probleme cu procurarea hranei pentru că trebuie să fie hrană specializată pentru speciile de păsări. Probleme cu așternuturile, curățenia. Un centru de reabilitare trebuie să funcționeze ca un fel de mini-spital destinat animalelor sălbatice.”

Dacă ați avea resursele necesare, cum ar arăta un astfel de centru de reabilitare la modul ideal?

„Nu ar trebui să fie condiții foarte mari pentru că, în mare, putem estima numărul nostru de animale, care nu este atât de mare ca în alte zone ale țării. Dar, în principiu, trebuie să aibă un cabinet mic, un cabinet veterinar atașat, un mic spațiu administrativ pentru prepararea hranei sau depozitare și spațiile propriu-zise de adăpostire a animalelor bolnave.

Care ar fi condițiile minime pe care ar trebui să le îndeplinească aceste spații?

„Suprafață, înălțime, sunt niște dimensiuni standardizate. Noi, de exemplu, dimensiunile le luăm din străinătate. Pentru fiecare tip de pasăre și pentru un anumit număr de animale, există niște dimensiuni considerate corecte pentru îngrijirea lor, pentru reabilitare. Cam așa ar funcționa, un cabinet veterinar atașat unor spații de îngrijire. ”

Cum colaborați cu autoritățile locale în prezent și ce fel de sprijin ați avea nevoie din partea lor pentru înființarea unui asemenea centru?

„Deocamdată preluăm, din când în când, animale accidentate de la ISU, pentru că lumea sună la 112 și cei de la ISU se duc, le recuperează, dar neavând niciun centru, nu știu ce să facă cu ele și acolo am intervenit noi și le îngrijim.

Dar cred că, dacă ar putea să ajute, cel puțin din punct de vedere financiar, orice fel de instituție, de pe plan local sau județean, ar putea să ajute asociația asta. Sigur, funcționând cum trebuie și fiind spații corespunzătoare, ar avea și ei un circuit logic de adus animalele și de urmărit ce se întâmplă după aceea cu ele.”

În ceea ce privește comunitatea locală, ați avut parte de sprijin din partea oamenilor până acum? Ne puteți oferi câteva exemple?

„Da, oamenii au fost foarte încântați de idee. În general, animalele astea sunt aduse de persoane particulare, oamenii inimoși care văd animalul accidentat, îl iau, îl preiau și se interesează ce să facă cu el. Am avut oferte până acum de sponsorizare, înainte de a înființa asociația, dar noi le-am refuzat pentru că nu am considerat că este corect să fim sprijiniți financiar fără o formă legală de funcționare. A fost unul dintre motivele pentru care am și înființat-o, pentru orice persoană care vrea să sprijine genul ăsta de activitate.

Noi o să anunțăm din timp ce facem, acolo unde avem terenul, la Ilgani. Dacă o să avem nevoie de voluntari, o să anunțăm și atunci vor putea să ajute, dacă vor, chiar și fizic acolo. Avem nevoie de ajutoare, cel puțin la construcția spațiilor, la curățenie după aceea. Nu, în general, la activitatea medicală, pentru că acolo sunt niște condiții specifice și nu avem nevoie de ajutor. Nici la îngrijire, pentru că noi acolo avem în îngrijire animale sălbatice, iar animale sălbatice nu tolerează prezența oamenilor și contactul cu ele trebuie să fie cât mai redus. Adică scopul nostru este să le salvăm și după aceea să le reabilităm, să le putem elibera în natură. Ori discutăm de animale sălbatice care au instincte de animale sălbatice. Instinctual nu acceptă prezența omului și vor să fugă.”

Reporter – Andreea Dorobăț