Teatrologul Anaid Tavitian își serbează astăzi ziua de naștere: „Din minutul în care m-am născut, vecini, prieteni, rude au venit și au adus flori. Deci am fost întâmpinată cu flori!”

Așa este! O să vă spun că eu m-am născut acasă. Deci chiar din minutul în care m-am născut, vecini, prieteni, rude au venit și au adus flori. Deci am fost întâmpinată cu flori. Pentru că luna iunie este, cum spuneați, o lună solară, o lună încărcată de culori, de miresme și, probabil, că și lucrul acesta și-a pus amprenta în devenirea mea. Mă leg acum de începutul prezentării dumnevoastră. Ați folosit cuvântul poveste. Eu cred că fiecare dintre noi avem  o poveste, dar povestea mea este poveste în adevăratul sens al cuvântului. Pentru că prima mea întâlnire cu teatrul, care a devenit, în timp, pentru mine o profesie de suflet, de vocație, a fost teatrul radiofonic. Era o emisiune a postului național de Radio, care, din fericire, există și astăzi și care se intitula foarte frumos „Noapte bună, copii!”. Acolo, voci foarte mari ale teatrului românesc, de la Octavian Cotescu la mulți, mulți alții povesteau, citeau de fapt artistic, scurte povești pentru copii, ca să le fie somnul mai lin. Una din aceste voci, iată, nimic nu este întâmplător, a fost o actriță despre care acum se vorbește foarte puțin, Silvia Chicoș, o voce a teatrului radiofonic foarte talentată, care citea și ea povești. Această actriță a fost la un moment dat una din vocile spectacolelor Teatrului de Păpuși din Constanța. Vreau să vă spun că, acasă, ascultam această emisiune la un mic radio Philips și nimeni din familie nu se putea apropia de acel aparat să asculte o altă emisiune până nu se termina „Noapte bună, copii!”. După această primă întâlnire de suflet, pe la vârsta de 3 ani, 3 ani și jumătate, mama mea, care era o mare iubitoare de tot ce ține de artele spectacolului, că e muzică, că e operă, că e orchestră, că e concert-simfonică, că sunt dansuri, m-a dus la Teatru de Păpuși din Constanța. Poate puțin știu că, la ora aceea, Casa Păpușarilor era la Sala Studio a Teatrului de Stat Constanța, deci actuala Operă, și noi, copiii, urcam din foaierul mare, voinicește acele scări, vreo 20 de scări, cu emoție, ca să ne întâlnim cu păpușile. Era o lume pentru mintea, sufletul și ochii mei la vremea aceea erau o lume fascinantă, pentru că  erau păpuși foarte mari, foarte colorate, poveștile erau luminoase, nu te speriau, era foarte multă culoare, foarte multă lumină care venea din reflectoare. Vocile actorilor erau foarte, foarte calde. Deci, eu am numai amintiri frumoase de la această primă a mea întâlnire cu teatrul.

Așa cum și dumneavoastră ați punctat, copilăria v-a fost înfrățită cu teatrul încă de când erați foarte mică și de abia zăreați scena,  mama dumneavoastră  vă ducea în sala de teatru și vă prezenta spectacole. Cui datorați această iubire pentru tot ce a însemnat Teatrul Constanța?

O întrebare foarte bună și o întrebare la care îmi place să răspund cu mare drag. Am avut norocul să am doi părinți care m-au iubit foarte mult, așa cum orice părinte își iubește copilul, dar care au avut înțelepciunea, tactul, să-mi îndrume pașii în viață cu foarte multă discreție, să mă lase să iau hotărâri în primul rând în cele privitoare la profesie, la drumul meu în viață. Am avut și niște dascăli la fel, foarte înțelepți și foarte buni pedagogi și, privind în urmă, îmi dau seama că au fost și foarte buni psihologi. Deci învățătorul meu a fost primul care i-a spus mamei că nu am aplecare și drag pentru științele exacte. Făceam ce făceam, întotdeauna judecam bine exercițiul, mersul lui teoretic, dar când era vorba de partea practică, adică de socoteala concretă, întotdeauna o greșeam ori în plus, ori în minus. Și atunci i-a spus mamei să nu mă forțeze să merg pe drumul ăsta al științelor exacte, pentru că e convins că am aplecare spre partea umanistă, spre tot ce ține de poveste, de istorie, de literatură, pentru că aveam și imaginație, adică întotdeauna povesteam și cu foarte multă imaginație, că erau fapte istorice, că era o poveste sau ce primeam ca lectură la școală. Revenind la lectură, părinții mei au fost cei care mi-au îndreptat pașii și mi-au cultivat gustul pentru lectură. Mi-au fost un model în primul rând, deci îi vedeam pe ei citind în casă. Am avut cărți și am avut bibliotecă, dar m-au îndrumat spre o lectură potrivită vârstei mele. Deci începând cu povești foarte scurte, pentru că știți foarte bine, un copil nu are răbdare la 2, 3, 4 ani să asculte povești foarte lungi. Și atunci, cei din generația mea știu, era o colecție broșată cu niște cărți foarte mici, cu povești din întreaga lume, cultura tuturor popoarelor, era o serie, o colecție pe care mama mea o îmbogățea de fiecare dată și pe care am păstrat-o până acum ceva vreme și am dăruit-o la rândul meu prietenilor care au copii. Deci e foarte important ca părinții să cultive această iubire pentru lectură. Cartea rămâne pentru mine cel mai frumos, mai elegant cadou și mai prețios pe care îl pot primi, și-mi este și acuma cel mai bun prieten.

Iubirea pe care părinții dumneavoastră v-au inspirat-o pentru teatru a contribuit enorm la alegerea drumului profesional, inclusiv atunci când ați optat pentru Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București, specializarea Arta și Metodologia Spectacolului nu a fost deloc o întâmplare. Ce amintiri frumoase vă leagă de anii studenției?

Citesc foarte multe interviuri, cărți de amintiri și am observat un lucru: foarte mulți oameni spun că cea mai frumoasă perioadă a vieții lor de școlar, de învățăcel, a fost liceul. Pentru mine, cea mai frumoasă perioadă a vieții mele de învățăcel a fost cea petrecută timp de 4 ani la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, la secția de Arta și Metodologia spectacolului, cu triplă specializare teatru, film și televiziune. Concurența a fost foarte mare, deci erau 7 locuri și după primele probe am rămas 100 de candidați, din care, la ultima probă, 27 de candidați și am fost admiși 7 studenți. Deci a fost o concurență foarte mare, nu aveai cum să te pregătești înainte. Adică era clar că e o facultate vocațională, care trebuie să aibă la bază o o cultură  foarte solidă. Restul lucrurilor veneau firesc în cadrul studiului în cei 4 ani. Deci am parcurs toate etapele acestei profesii, în ideea că la un moment dat vom ajunge, de exemplu, să scriem, să facem cronică teatrală și cum poți face cronică teatrală dacă nu știi cum se pregătește un actor?  Și-am făcut, n-o să vă vină să credeți, eu sunt o persoană foarte timidă, deci cu aerul acesta al meu jovial și foarte comunicativ, eu sunt un om foarte timid. Și atunci în primul an, dar asta era în programă, am făcut un an de zile cursul de actorie. Deci tot ce făceau colegii noștri de la actorie făceam și noi: improvizație, arta vorbirii. (…) În alt an am făcut practică la teatru, la un secretariat literar la Teatrul de Comedie din București, unde Andrei Brădeanu, unul din cei mai buni secretari literari, ne-a oferit șansa să și scriem pentru prima dată într-un caiet-program. (…) În alt an am făcut practică la Buftea, la Studioul Cinematografic Buftea, să vedem ce se întâmplă într-un studio de film, cum relaționează actorul de teatru, de fapt, cu un rol în film. Pentru că este cu totul și cu totul, altceva. Relația între actori și personaj este mult mai tehnică, în sensul că poți reveni de fiecare dată, până se filmează, în timp ce actorul de teatru de fiecare dată este altfel, e încărcat cu altă energie în seara respectivă, energie care vine nu numai din interiorul lui, ci și din relația cu publicul, cu cei cărora li se adresează. Vreau să spun că în practica de film pe care am făcut-o în anul trei, n-o să vă vină să credeți, am  și interpretat un mic rolișor într-un film care avea un subiect de epocă, cu niște eleve într-un pension și aveam rochie lungă, pe cap, o canotieră. Mama mea era doamna Ileana Stana Ionescu. Pentru că marii actori de teatru și film acceptau cu mare bucurie și cu mare generozitate să joace în filmele de producție ale studenților de la Regie.

Nu vi s-a părut atunci tentant să alegeți calea actoriei după acel exercițiu pe scenă?

Nu, pentru că, așa cum spuneam, sunt un om foarte emotiv. Am mai avut o tentativă de a urca pe scenă, pe care am ratat-o.

Întreaga întâmplare, dar și de ce a renunțat la București pentru a sluji teatrul la malul mării, despre bunătate și omenie, precum și o mărturisire în premieră puteți asculta în interviul integral cu îndrăgitul om de cultură Anaid Tavitian:

Interviu realizat de Silvia Pascale/ Redactor online: Adina Sîrbu/ Foto: Daniela Boboc