Lansare de carte la Tulcea: „10 povești și rețete pierdute prin Deltă”

Publicat de , 28 iulie 2021, 09:49 / actualizat: 28 iulie 2021, 12:47

Despre Delta Dunării se poate vorbi mult, la superlativ, analizând fiecare fir de iarbă, picătură de apă, petec de cer sau pană de pasăre. Și fiecare om care a trecut pe aici, fiecare lotcă, fiecare nufăr – toate poartă frumusețea acestui colț de Paradis. Despre locurile mai puțin cunoscute, întâmplări uitate, bucate regăsite și nu numai vorbește și cartea „10 povestiri și rețete uitate prin Deltă”. Lansarea acesteia va avea loc vineri și câteva amănunte despre un volum excepțional am smuls de la autor: Teodor Hossu-Longin.

Dana Malciu: De unde sunt poveștile?

Teodor Hossu-Longin: După cum îi spune și numele, poveștile sunt din Deltă dar, de fapt, sunt din delte, pentru că sunt povești și din Delta Dunării, normal,  dar și din Delta Neajlovului. Pentru că puțină lume știe că România are două delte. Există și Delta Neajlovului. Din cele zece povești, două sunt din Delta Neajlovului, restul din Delta Dunării.

D.M.: Care este cea mai veche poveste?

T.H.L.: N-am gândit neapărat o datare. Ar putea fi povestea care spune că tovarășul Nicolae Ceaușescu a venit, înainte să devină președinte era în Ministerul Apărării Naționale, și-a venit să înăbușe o răscoală care apăruse în zona Măcinului făcută de țăranii care nu voiau să fie colectivizați. În ideea în care toată lumea știe, de exemplu, că Ceaușescu a tras în șăranii care se răsculaseră în zona Moldovei.

D.M.: Iată că a tras și în cei din Munții Măcinului…

T.H.L.: Nu, în Munții Măcinului nu a tras. Am stat de vorbă cu niște supraviețuitori care au fost și la pușcărie în urma a ceea ce s-a întâmplat acolo. Nu a tras. Însă a reușit prin amenințare să înăbușe acea răzmeriță și să-i trimită pe oameni acasă cu promisiunea că nu li se va întâmpla nimic, iar a doua zi au fost luați și trimiși la pușcărie toți. Asta ar fi, să spunem, cea mai veche dintre ele…

D.M.: Și din zilele noastre?

T.H.L.: Sunt mai multe….mi-e greu să fac un spoiler, să mă exprim în termenii generației anilor 2020. Sunt fel de fel de povestiri culese de mine. Merg în Deltă foarte des și am stat de vorbă cu fel de fel de oameni. Și sunt povești cu un sâmbure de adevăr, brodate evident într-o cheie literară, pentru că, până la urmă, această carte-album este o carte de proză scurtă. Sunt 100 de fotografii semnate Valeriu Leonov, este un fotograf din Tulcea care și-a dedicat întreagă viață fotografierii Deltei. Și fiecare dintre aceste proze scurte prezintă una sau două istorii legate cumva de zona respectivă şi se încheie cu câte o rețetă culinară veche și neștiută de nimeni. Am încercat și am reușit să fac acest lucru: să aduc zece rețete din Delta Dunării total necunoscute. Fiecare proză are la început un element grafic  creat de un prieten de-al meu grafician, element grafic original creat special pentru această carte, inspirat din arhitectura caselor din Deltă, iar fiecare fotografie are în loc de explicație câte o strofă sau două din poezii scrise de mari poeți români și unii mai puțin cunoscuți, poezii despre Dunăre și Deltă. Deci este un proiect care cuprinde și proză, și istorie, și fotografie, și poezie, și grafică…

D.M.: Și gastronomie…

T.H.L.: Și gastronomie. Deci este un proiect foarte complex. Și este un proiect pe care l-am gândit în ideea în care multă lume zice: Dom’le, mai ales colegi de-ai mei scriitori, în România nu se cumpără carte și că o carte bună se vinde foarte greu. Și am vrut să demonstrez cumva că dacă ai un pic de imaginație și faci un lucru de foarte mare calitate, pentru că într-adevăr această carte este  o carte scumpă, fiind full color și apărută în niște condiții  grafice absolut extraordinare. Dar, cu toate că este un obiect scump, este un obiect valoros și se poate vinde. Și, până acuma, eu cred că cu toată pandemia care ne-a dat peste cap, aveam anul trecut programate lansări la târgurile de carte de la Paris, de la Londra, trebuia să mergem în toată zona Deltei pe la toate festivalurile care se întâmplă acolo. N-a fost să fie. O luăm din loc anul acesta cu o lansare care va avea loc …

D.M.: Pe 30, vineri.

T.H.L.: În Tulcea, pe 30, da.

D.M.: Până atunci…când a venit prima dată Teodor…să-i spun cel mic, în Deltă?

T.H.L.: Teodor cel mare, că fiul meu este Teodor cel mic.

D.M.: Atunci am să spun „Teodor senior când era mic“…

T.H.L.: Da, așa! Cred că era 1992 ș-am venit cu niște prieteni să pescuim la știucă. Ne-am dus la Partizani și am fost șocat de sărăcia…totuși, noi veneam din sărăcie. Comunismul a însemnat sărăcie! Aveam la Revoluție 18 ani, deci am cam prins destul de dur tot ce s-a întâmplat în anii ’80. Eram destul de mare și înțelegeam. Noi ne-am idealizat, ca să spun așa, în perioada aceea imediat de după ’90, dar tot în sărăcie am trăit cam până în ’95. Dar în ’92, când am venit în Tulcea și după aceea am ajuns în Partizani, am fost șocat să văd că nu se găsește absolut nimic și că totul trebuia să fie cărat de acasă. Lumea trăia îngrozitor de greu și mi s-a părut totuși puțin ciudat pentru că la București lucrurile cel puțin la nivel de produse alimentare și de strictă necesitate nu mai erau neapărat o problemă. În Deltă erau și au mai fost o lungă perioadă de timp.

D.M.: Și încă mai sunt.

T.H.L.: S-ar putea să mai fie. În zonele pe unde am fost eu din punct de vedere al aprovizionării lucrurile stau ok. Dar, se prea poate ca prin localitățile, prin satele mai mici să existe aceste dificultăți date de natura însăși a locului.

Deci atunci am fost și am venit cu mare drag de fiecare dată și destul de des. Iar de acum 13 ani, de când am început emisiunea de TV „Mincinoșii”, este o emisiune de pescuit, apărută inițial doar de pescuit, după care ea s-a dezvoltat către zona culinară pescărească și zona turistică pescărească, vin cam de 13 ani, vin cam de…nu-știu, între 4-5 și, să zicem, nu știu, 8- 10 ori pe an.

D.M.: Deci ați fost adoptat de Delta Dunării…

T.H.L.: Da, am fost adoptat de Delta Dunării. Este un loc pe care eu îl consider absolut fabulos. De fiecare dată vin cu mare drag și mă simt extraordinar de bine. Luni o să vin lângă Chilia Veche. Toată lumea mă întreabă când plec în Deltă , iar acum, când s-a dat și legea aceasta cu interzicerea pescuitului cu luat acasă: „Dom’le, ce faci, te duci în Deltă, pe unde pescuiești, nu-știu-ce…“ Dom’le, eu nu mai pescuiesc în Deltă de 10 ani pentru că mi se pare…nu neapărat timp pierdut, dar consider că sunt mult mai multe lucruri interesante de făcut în Deltă decât să te duci și să pescuiești. Pot să pescuiesc inclusiv pe natural pe Dunăre, pot să mă duc să pescuiesc pe oricare râu din România, pot să mă duc la bălțile la care eu mă duc de obicei ca să-mi fac emisiunea, pentru un drill pentru a sta cu prietenii și așa mai departe, pot chiar să fac pescuit de competiție, dar în Deltă vreau să mă plimb, vreau să văd păsările, vreau să văd natura, vreau să am parte de liniște, vreau să văd locurile sau cât mai din locurile nemaipomenite care sunt acolo, mănăstirile…

D.M.: Oamenii?

T.H.L.: Oamenii, evident. Interacțiunea cu oamenii este extraordinară. Ș-acum am rugat gazdele la care o mergem să încerce gătească afară ca putem să filmăm, să putem să prezentăm aceste rețete. Eventual să-i ajut și eu pentru că sunt un bucătar și sunt un bucătar destul de bun.

D.M.: Nu credem până când nu vom testa. Și promitem că cel puțin câteva din rețetele din cartea dumneavoastr] o să le încercăm. Care este cea mai trăznită din cele zece rețete, care este cea mai trăznită și mai neobișnuită? Toate sunt necunoscute….

T.H.L.: Mi-e greu să fac un top. Dacă stau să mă gândesc nu sunt niște rețete trăznite. Sunt niște rețete care împletesc sărăcia alimentară din trecut a locului cu bogăția momentului n cared ele au fost create. Pentru că multe dintre ele sunt rețete care se făceau la ocazii speciale. Tocmai de aceea s-au pierdut și nu se mai fac. Lumea a început să devină din ce în ce mai simplă. Este foarte ciudat: suntem complicați ca oameni, dar mergem pe o simplitate cu care eu nu sunt neapărat de acord. Lumea vine în Deltă și mănâncă caras prăjit, nu știu, știucă fiartă, un borș, icre frecate și cam atât. Mulți prieteni de-ai mei care au restaurante și pensiuni în zonă mi-au spus: „Teo, am avut și noi rețete bune, am avut și noi rețete vechi. Nu le dorește nimeni. Nu le vrea nimeni.“ Eu m-am dus și le-am gătit unor doamne de la o pensiune, le-am gătit drob de pește. Și erau femei care la vremea respectivă aveau vreo 60 de ani…și se uitau și una dintre le-a spus: asta îmi gătea mie bunica mea. Nu mai țineam, uitasem de rețeta asta. Îmi place să mănânc sarmale de pește, multe lucruri care se pierd pentru că lumea nu mai dorește să mai mănânce, preferă să meargă pe ceea ce știe.

Mi-ar fi greu să fac un top,  îns,ă dacă trebuie, să spunem așa, neapărat să dau o rețetă care m-a impresionat este o rețetă pe care am cunoscut-o în această primăvară făcută de un alt prieten de-al meu care este și personaj în carte. Mi-a făcut „Carpaccio de biban”. Este o rețetă pe care n-am prins-o că de-abia în primăvară am aflat-o.

Biban de Razelm, proaspăt, abia prins, filetat, lăsat la marinat, dat cu puțină sare, lăsat la marinat cu busuioc și cu puțin ulei de măsline, și cu zeamă de lămâie sau lime, și aicea intervine imaginația fiecărui bucătar. Mi-a preparat repede acest carpaccio, l-a lăsat jumătate de oră și-am mâncat cu pâine și cu o umbră de unt până când nu ne mai puteam ridica. În bucătăria românească nu se mănâncă pește crud. E, uită-te că se poate mânca pește crud și se poate mânca un pește extraordinar: bibanul de Razelm este absolut fabulos.

D.M.: Rețetele dumneavoastră nu se preparau în barcă cu ce lăsa hazeaica peste noapte.

T.H.L.: Nu, nu. Marea lor majoritate se făceau la evenimente importante: nunți, botezuri, sărbători. Pentru că sunt culese din bucătăriile tuturor, și ale grecilor, și ale tuturor comunităților, și de evrei, și de italieni, și de germani, pentru că sunt foarte, foarte multe. Nu mai vorbim de haholi, și așa mai departe, care sunt parte integrantă din zona respectivă. Deci și la sărbătorile lor sunt aceste rețete prezente.

D.M.: Vineri, așadar,la Casa Avramide, lansarea acestui volum: „10 povești și rețete pierdute prin Deltă”.

T.H.L.: Voi fi prezent acolo alături de soția și de fiul meu. Fata mea cea mare nu poate veni cu noi pentru că nu ne-am intersectat, vine cu o zi mai târziu din Grecia.

Cartea aceasta, pe lângă faptul că este adresată în principal turiștilor, multă lume ar putea să spună: „Dom’le, dar de ce să vin la Tulcea și să cumpăr o carte despre Deltă. Noi suntem tulceni, noi suntem de-aici!“ Pentru simplu motiv că, cu siguranță, nu vor ști rețetele, cu siguranță vor găsi niște povești și niște amănunte despre niște locuri pe care ei le cunosc, dar nu cunosc aceste amănunte. Spre exemplu, nu știu câtă lume știe chiar din zonă de tragedia de la Cotu Pisicii, care a avut loc în septembrie 1989 încă pe vremea lui Ceaușescu, când au murit peste 250 de oameni înecați în cel mai mare și mai tragic accident naval din România – avem și povestea asta acolo. Și-n al doilea rând, mi-aș dori foarte tare, pentru că așa am și gândit campania de promovare, să vină oameni care activează în industria din zonă, în industria hotelieră. M-am gândit în felul următor: orice turist care vine în România sau român care pleacă mai ales în zona de nord a țării, începând de la sudul Ardealului și mergând în nord, poate veni acasă cu ceva. Că se numește o oală, că se numește o farfurie, ceramică, linguri, ii, fel de fel de lucruri care țin de obiceiurile locului. Din Deltă nu prea are cu ce să vină. În afară de pește care nu se mai găsește nici el, nu ai ce să cumperi ca amintire din Deltă. Cei care sunt în industria aceasta pot face cadou turistului care vine și care nu are decât să rămână cu amintirile, să-i dea această carte ca un gest de noblețe din partea celor care încasează destul de mulți bani de la turiști, și pe bună dreptate, felicitări, bravo lor. Trebuie să ne gândim că în viață întotdeauna trebuie să și dai ceva înapoi.

Interviu realizat de Dana Malciu / Foto – Afiş eveniment