30 de ani de la Revoluție | „Oamenii au crezut mesajele transmise în acele momente, pentru că păreau autentice, păreau că vin din inimă“

Publicat de , 24 decembrie 2019, 12:48 / actualizat: 29 decembrie 2019, 17:18

Cel mai de seamă câștig al României, după 1989, a fost libertatea. De exprimare, de a fi noi înșine, de a spune ceea ce gândim și simțim. Un câștig ce a fost vizibil, în perioada imediat următoare, când a existat o adevărată „explozie“ a mijloacelor de informare. Iar românii au gustat din plin această oportunitate. Am discutat despre acest subiect cu conf. univ. dr. Raluca Petre, coordonatorul specializării Jurnalism din cadrul Facultății de Litere a Universității Ovidius, din Constanța. 

Libertatea din România s-a născut printr-o Revoluție transmisă în direct. Televiziunea a fost în acele momente tribuna de la care se transmiteau mesajele, foarte credibile, de altfel, pentru audiența acelor vremuri… Cum vedeți dumneavoastră, ca specialist în comunicare, ceea ce s-a întâmplat în 1989?

A fost destul de spectaculos pentru mulți oameni să ajungă la Televiziunea Română, un spațiu care anterior era exclusiv destinat celor din interiorul instituției și din cercul puterii…În același timp, trebuie să ne reamintim că era și unica tribună disponibilă în țară. Practic nu aveam o audiență fragmentată, ci era o audiență unitară, iar toți erau îndreptați în aceeași direcție, pentru că nu existau altele și atunci bineînțeles că și convergența, și emoția, și puterea mesajului transmis de această televiziune au fost extrem de puternice.

Nu exista alternativă și, pe de altă parte, oamenii aveau încredere în mesajele transmise de televiziune…

Trebuie să ne îmaginăm epoca…Practic, ai un singur furnizor, care anterior fusese extrem de bine controlat și accesibil doar celor care lucrau acolo, foarte puțini, de altfel, cei care se vedeau și, în plus, foarte bine controlat de putere, și, deodată, devine o scenă accesibilă unde poate să se exprime oricine. A fost un șoc fantastic, extrem de puternic, emoționant, care cred că a rămas în mintea tuturor celor care cred că erau la o vârstă conștientă în acel moment…

Ce amintiri aveți de atunci?

Țin minte că mai întâi am auzit un bruiaj la radio, nu știam ce se întâmplă, și apoi ne-am ajutat în jurul  televizorului și nu ne venea să credem. Era o derulare-fluviu a unor mesaje de multe ori contradictorii, a unor personaje pestrițe, a unor încurajări, a unor mobilizări, a unor personaje despre care nimeni nu știa mai nimic, despre care nu înțelegea nimeni nimic, dar care păreau că au sens, în contextul acelor mari schimbări și al acelor evenimente.

De ce au crezut oamenii orbește în mesajele transmise la televizor?

Pentru că erau singurele mesaje și pentru că păreau că vin din inimă! Păreau foarte autentice. Să știți că și în momentul de față studii făcute pe tineri și pe adolescenți arată că aceștia nu caută neapărat veridicitatea informației, ci caută autenticul. Atunci când tinerii se întâlnesc cu o situație pe care o cataloghează ca fiind autentică, au tendința să o valideze. Bănuiesc că noi am fost o națiune care a considerat că se găsește în fața unei situații autentice, spre deosebire de situațiile perfect controlate și  și orchestrate, cu care eram obișnuiți în perioada comunistă. Cumva, a fost un fel de izbucnire a autenticului, după o perioadă de înlemnire scenică de un deceniu și mai bine.

Vorbeați despre multitudinea mesajelor, despre personajele pestrițe care se plimbau prin TVR și transmiteau mesaje. Cât de mult semănă acest tablou cu ceea ce s-a întâmplat după 1989 în presa din România, când au apărut foarte multe ziare, televiziuni, posturi de radio…

A fost o explozie, o exuberanță, o veselie, o încântare față de oportunitatea de a spune ce vrei și ce crezi, deci a fost o oportunitate fantastică pentru oameni  aceea de se exprima, și a existat și o disponibilitate fantastică a consumatorilor de media de a îmbrățișa ceea ce se spunea pe toate canalele. Să nu uităm că am avut o perioadă, la începutul anilor ‘90, când erau cozi la tarabele de ziare, lucru care poate să pară exotic în momentul  de față, dar care atunci era o realitate cotidiană. Nu știu în ce măsură informația era de cea mai bună calitate, dar faptul că puteai să explorezi, să citești, să te expui, să guști opinii diverse, luări de poziții, chiar și fantasme și povești cu marțieni, era ceva extraordinar, era o mare oportunitate.

Fructul interzis…

Fructul care fusese odată interzis era deodată devorat de toți oamenii.

Cum au reușit să își construiască credibilitatea jurnaliștii care fuseseră activi și în timpul perioadei comuniste?

În presă au venit mulți entuziaști, care au încercat să preia din mers, să învețe sau să se etaleze, să se dezvolte, să se exprime, fiecare cu mizele sale. Lumea a devenit mult mai pestriță, dar cei care erau în sistem știau oricum mult mai multe decât cei care abia acum intrau. Noi nu am avut un război, noi am avut o decapitare la vârf. În rest, instituțiile nu fost alterate în mod semnificativ. Poate au mai căzut câteva capete…Există o teorie în literatura de specialitate anglo-saxonă, se numește path dependency, dependența de cale, iar aceasta ne trezește la realitate și ne spune că oamenii nu își vor schimba modurile în care se comportă sau în care fac lucrurile și că există inerție instituțională. Practic, dacă existau niște proceduri până în ‘89, ne așteptăm ca aceleași proceduri să aibă sens și după, poate puțin transformate, poate cu alți oameni…Ce spune această teorie este că, în general, trebuie să ne așteptăm la continuitate, nu la schimbare.

Ce ați lua din presa anilor ’90 și ați aduce în zilele noastre?

Entuziasmul, dorința de a face lucruri, capacitatea de muncă a celor care au intrat cu capul înainte în presă, dorința de a munci. Nu aș lua aglomerația de conținuturi foarte pestrițe și, la un moment dat, neverosimile. Dacă ne întoarcem în epocă, o să vedem multe discursuri despre forțe paranormale, puteri oculte, o să vedem multe opinii nefondate.

Și în prezent există un acces la a spune orice și acesta s-a generalizat. Înainte numai cei care lucrau în presă aveau acces la a spune lucruri, acum, odată cu era internetului, oricine are acces la a spune orice. Asta nu înseamnă că în mod automat calitatea conținuturilor a crescut. Nu, nu a crescut!

Cum a evoluat media românească în ultimii ani?

Media s-a consolidat, presa scrisă s-a subțiat, criza din anii 2008 – 2009 a făcut ravagii, multă lume a ieșit din media și a intrat în domenii conexe. Am citit rapoarte care spuneau că numărul jurnaliștilor s-a înjumătățit. În plus, avem instituții mai solide dar, în același timp, viața jurnalistului a devenit mai precară. Mihai Coman spune, într-una din lucrările sale, că s-a trecut de la jurnalistul ca a treia elită, ceea ce era în anii ‘90, chiar și anii 2000, la jurnalistul simplu angajat la patron sau liber profesionist. Poziția jurnalistului s-a precarizat, s-a vulnerabilizat în ultimii ani.

În anii ‘90 era ceva unic să poți să vorbești, să le spui și altora, să fii vizibil, să fii adulat, să fii admirat, urmat. Jurnaliștii anilor ‘90 sunt influencerii de acum, au comunitățile lor, îi recunoaște lumea, există o emulație, oamenii vor să fie ca ei, glasul lor este ascultat, respectat, sunt formatori de opinie. Tehnologia a adus anumite schimbări, mutații, dar această nevoie de model care să fie urmat și ascultat cred că este o constantă.

Au încredere oamenii în jurnaliști sau mai degrabă în cele transmise de mediul online, social media etc.?

Cred că este și o chestiune generațională. Din ce am citit eu în eurobarometre recente, încrederea în media a mai scăzut în ultimii ani, dar oricum mai mult de jumătate din populație crede încă în media. Avem diferențe semnificative la nivel generațional. Generațiile tinere sunt pe internet. Generațiile adulte sunt fidele mediilor clasice.

Cumva, acum există canale destul de diverse cât să ascopere diversitatea  populației. Nu cred că mai putem gândi că am putea avea un program pentru toți sau emisiuni pentru toți. Cumva s-a diversificat foarte mult și populația, și oferta, și preocupările. Nu știu care ar putea fi factorul unificator în ziua de azi…

Vorbim des despre educarea publicului, despre discernământ…Ce trebuie să facă oamenii astfel încât să nu cadă în capcana știrilor fabricate?  

Să se uite la regimul surselor. Dacă din mai multe surse alfăm același lucru, ne aflăm în fața unei informații valide. Dacă avem o singură sursă și aceea neverificabilă, se ridică un mare semn de întrebare. Uitându-ne de unde vine informația, putem să avem sau să nu avem încredere în conținutul în fața căruia ne găsim.

Interviu realizat de Alina Enache / Foto – facebook.com/Raluca Petre