Tradiţii de Crăciun în lume
Publicat de Daniel Țăndăreanu, 25 decembrie 2018, 13:12
Sărbătoarea Naşterii Domnului şi Moş Crăciun sunt marcate, în diverse colţuri ale lumii, prin obiceiuri, tradiţii, dar şi denumiri diferite: spre exemplu, finlandezii îl au pe ”Joulupukki”, care ar veni din ţinutul ”Korvatunturi”, tărâm care are forma unei urechi, despre care se spune că ar fi urechea cu care Moşul ascultă dacă sunt cuminţi copiii.
În Germania, ”Christklots” reprezintă obiceiul de a arde un butuc toată noaptea de Crăciun, care, conform tradiţiei, se crede că ar apăra casa de hoţi şi de nenorociri tot restul anului. În întreaga Germanie, Adventul este perioada anului cea mai plină de atmosferă până în Ajunul Crăciunului, în 24 decembrie, în ziua următoare creştinii sărbătorind naşterea lui Iisus. În ziua de ajun, familia se adună pentru cină şi pentru a merge împreună la biserică la Mesa din noaptea de Crăciun. Tradiţia împodobirii bradului a început în Germania (se pare că primii creştini care au adus brazi împodobiţi în casele lor au fost nemţii, în secolul al XVI-lea). Mai târziu, împodobirea acestora a devenit un obicei şi în alte ţări. În 1890, deja erau importate din Germania ornamente pentru pomii de Crăciun, conform volumului ”Cartea de Crăciun” de Sorin Lavric (Editura Humanitas, 1997).
În Elveţia, butucul ars în foc în noaptea de Crăciun este cunoscut sub numele de ”Bouche de Noel”. O tradiţie a elveţienilor este ”Parada ridichilor luminate”, obicei preluat de la mexicani. Copiii ajutaţi de părinţi se înarmează cu ustensile specializate şi scobesc cu mare grijă câte o ridiche mare de lună, alb-violet, pe care apoi o împodobesc cu diferite crestături şi forme. Similar cu dovleacul de Halloween, în ridichea împodobită micuţii elveţieni pun o lumânare şi poartă ridichea ca pe o făclie, ori o agaţă ca pe un lampion.
În Anglia, butucul care se arde în noaptea de Crăciun este denumit ”Yule log”. În fiecare din cele patru duminici dinainte de naşterea lui Iisus se aprinde o lumânare, aşezată într-o cutie. Copiii din Anglia nu îşi primesc cadoul în data de 24 decembrie, ci în 25. Una dintre tradiţii este ca elevii să monteze, în şcoli sau în biserici, scenete despre naşterea Mântuitorului. În vechime, se foloseau animale vii pentru redarea atmosferei, însă în prezent se preferă costumele. Un alt obicei vechi este şi acela de a atârna ciorapi de şemineu în aşteptarea cadourilor, în casă se atârnă vâsc, iar în jurul casei – crenguţe de brad. Faimoasa budincă englezească era numită ”hackin”. În secolul al XVII-lea, budinca de prune era pregătită chiar în dimineaţa de Crăciun şi era stropită cu brandy şi flambată la servire. Tot tradiţiei Crăciunului englezesc îi aparţine şi pacheţelul surpriză numit ”cracker”, care este împărţit la servirea budincii de Crăciun, precizează volumul amintit.
În Italia, Crăciunul începe cu opt zile înainte şi este cunoscut sub denumirea de ”Novena”. Copiii merg din casă în casă şi recită poezii sau cântă, însă darurile le primesc de-abia pe 6 ianuarie. În multe biserici sunt expuse iesle cu pruncul Iisus şi magi în mărime naturală. Un punct de atracţie îl constituie Irozii – un teatru popular cu scene, care, pe lângă Irod, prezintă un moş cu barbă lungă, cu cojocul întors, reprezentând bufonul romanilor, şi o paiaţă cu clopoţei la picioare, care poartă un băţ năzdrăvan – în amintirea saltimbancilor chemaţi cu prilejul unor astfel de manifestări. În Italia există obiceiul ca, înainte de Moş Crăciun, să vină Baba Cloanţa (Befana), călare pe mătura ei, care verifică atentă cine a fost cuminte şi cine nu. Ea se strecoară pe hornuri şi lasă cadourile lângă bradul împodobit.
În Austria, cete de copii străbat străzile colindând pe la ferestre. Piaţa de Crăciun din Viena este atracţia principală a sărbătorilor, deşi Crăciunul este celebrat mai ales acasă, cu o masă festivă şi cadouri.
În Suedia, cea mai importantă zi este Ajunul Crăciunului. O masă specială este pregătită în acest scop – şuncă, peşte şi fasole – aceasta fiind şi prilejul cu care rudele îşi fac daruri. Mulţi suedezi merg la biserică în dimineaţa zilei de Crăciun. Crăciunul se numeşte la suedezi Jul şi este urmat de alte sărbători. Moşul are pe aceste meleaguri o înfăţişare diferită: el este reprezentat ca un pitic îmbrăcat în roşu, cu barbă albă, mare amator de orez cu lapte, tradiţionala mâncare suedeză de Crăciun. Suedezii descoperă surprizele de Crăciun într-un sac îngropat adânc în zăpadă.
În Islanda vin treisprezece Moşi Crăciuni. Cu 13 zile înainte de Crăciun, primul Moş Crăciun coboară din munţi, ocoleşte fiecare casă şi apoi pune dulciuri în ghetuţele copiilor, în vreme ce aceştia dorm. Dacă au fost cuminţi, copiii primesc dulciuri, fructe, iar dacă au fost răi, primesc un cartof. A doua zi, cel de-al doilea Moş vine în oraş şi tot aşa până la 25 decembrie, când primul Moş se întoarce la casa lui din munţi, pe 26 cel de-al doilea şi tot aşa până pe 6 ianuarie. Ziua de 6 ianuarie este numită şi ”Al treisprezecelea” şi este considerată de islandezi ultima zi de Crăciun pentru că în această zi ultimul Moş Crăciun se întoarce la casa lui.
În Finlanda, familiile se reunesc pentru a petrece Crăciunul, cea mai importantă sărbătoare a anului. Copiii aşteaptă sosirea lui Moş Crăciun care pune mereu aceeaşi întrebare: ”Sunt cumva copii cuminţi aici?”. Moşul are o desagă plină de cadouri, iar în timp ce ”slujitorii” lui îl ajută să le împartă, el povesteşte celor mici despre călătoria grea pe care o face din Laponia. Printre mâncărurile servite de Crăciun se numără: şunca sau curcanul, cartofii, morcovul, pateul de ficat, orezul care conţine o singură migdală. Persoana care mănâncă migdala se va căsători în anul ce urmează. În 25 decembrie se serveşte un fel de peşte care iniţial s-a preparat printr-un proces îndelungat.
Danezii au o modalitate mai puţin întâlnită de a împărţi cadourile: se adună toţi membrii familiei în jurul bradului şi cel mai vârstnic ia un cadou pe care-l dă celui destinat care ia, la rândul său, un altul şi-l dă persoanei pentru care a fost pregătit şi aşa mai departe. În Danemarca se foloseau steguleţe, clopoţei şi steluţe.
Olandezii îl aşteaptă pe ”Sinter Klaas” care vine pe un cal alb şi lasă daruri în saboţii de lemn.
În Grecia, masa de Crăciun are în mijloc o pâine tradiţională, iar după ospăţ masa nu se strânge pentru ca Iisus să aibă cu ce-şi potoli foamea. Moş Crăciunul lor este totuna cu Sf. Vasile, filantropul Asiei Mici. El împarte cadouri şi dulciuri copiilor.
În Polonia, se păstrează obiceiul ca, în cinstea stelei de la Bethleem, masa de Crăciun să înceapă după ce apare pe cer prima stea ”Gwiazdka” (”mica stea”). Toţi brazii de Crăciun erau împodobiţi cu îngeraşi, steluţe şi păsări.
În Spania, darurile de Crăciun sunt oferite de magi, care se deplasează în cortegii de curteni, cavaleri şi lăutari, iar în case şi biserici există iesle miniaturale care redau atmosfera naşterii Domnului. Crăciunul este sărbătorit la 25 decembrie, dar darurile se dau pe 6 ianuarie, cu ocazia zilei celor Trei Regi (”Reyes Magos”), se mai arată în ”Cartea de Crăciun”.
În Rusia, Moş Crăciun (”Babuşka”) este însoţit de Albă-ca-Zăpada (”Snegurocika”), iar copiii primesc prăjituri şi jucării, printre care celebrul set de păpuşi ”Matrioşka”.
În Ungaria, în ajunul Crăciunului, creştinii respectau câteva tradiţii. Era interzisă cererea sau darea de împrumuturi. Nu era bine nici ca femeile să coasă, să ţeasă sau să spele vase, pentru că altfel le paşte o nenorocire. În ajunul Crăciunului rufele spălate şi puse la uscat aduceau boala asupra familiei. Masa festivă de Crăciun era completă doar dacă avea tradiţionala carne de porc prăjită, curcanul copt la cuptor, maioşul şi cozonacul cu nuci. Pomul de Crăciun era împodobit cu fructe, prăjituri, dulciuri şi lumânări.
În SUA, cu cinci săptămâni înainte de Crăciun, în fiecare duminică, americanii aprind câte o lumânare, fiecare reprezentând câte ceva. În seara Crăciunului, toate acestea sunt reaprinse pentru a sărbători Naşterea Domnului. La masă se mănâncă curcan, iar specialitatea Crăciunului este o prăjitură cu fructe confiate. În America se împodobesc clădirile cu pomi de Crăciun, punctul central al sărbătorii fiind cadoul (achiziţionat, de regulă, din magazin), adus, aici şi în Canada, de ”Santa Claus”. Există 11 oraşe numite ”Santa Claus” în opt state americane: Alaska, Arizona, Georgia, Indiana, Minnesota, Nevada, Oregon şi Utah şi 50 de locuri cu numele ”Noel”.
În Alaska, Moş Crăciun face, înainte de a aduce cadourile, o vizită secretă de verificare a cuminţeniei copiilor. Aceştia trebuie să îl întâmpine cu tradiţionalul colind ”Gristuusaaq suu’uq” (”Astăzi s-a născut Hristos”).
În Cuba, cea mai importantă perioadă este Ajunul Crăciunului, denumită ”nochebuena” (”Noaptea cea bună”). Masa tradiţională înseamnă pentru cubanezi friptura de porc, fasole neagră servită cu orez şi plante tradiţionale (Yuca) sub formă de piure. Familiile se reunesc şi, într-o groapă săpată în pământ şi plină de cărbuni acoperiţi cu frunze de bananier, frig un porc întreg. Familiile (care în Cuba includ rudele de toate gradele) petrec toată noaptea pe muzică tradiţională.
În Costa Rica, Columbia şi Mexic, darurile sunt aduse de ”Nino Jesus” (”Copilul Iisus”). În Mexic, înainte de Crăciun, se organizează Festivalul sculpturii în ridichi.
În Chile, copiii şi adulţii confecţionează sau cumpără mici figurine din lut, pe care le aşează sub brad. Aceste figurine se numesc ”pasebre”. Moş Crăciun (”Viejito Pascuero”) îşi alege şi el câte o figurină de sub fiecare brad.
Libanezii plantează boabe de grâu în ghivece, cu o lună înaintea Crăciunului, pe care le amplasează, în seara sfântă, sub brad sau alături de montajul de Crăciun, constând în reconstituirea scenei Naşterii Mântuitorului.
Japonezii celebrează Crăciunul cu lanterne, păpuşi şi aranjamente florale şi cu ”Jizo” (”Moş Crăciun”).
Creştinii din India împodobesc bananieri sau pomi de mango. Bisericile sunt umplute de flori roşii (Crăciuniţe), iar cei bogaţi oferă ajutor celor nevoiaşi.
În Filipine, sărbătoarea Crăciunului începe cu nouă zile înainte de 25 decembrie, cu Misa de Gallo. În fiecare zi din cele nouă are loc un teatru religios, iar colindătorii vestesc Naşterea Domnului cu ”Maligayang Paskob”.
Sursa – Agerpres
