Interviu cu actorul Andu Axente, după premiera spectacolului „Testosteron“: În spatele «acelui» cuvânt licențios este o poveste, este suflet, este minte, este inimă frântă

Publicat de Cristina Sîmbeteanu, 7 martie 2018, 13:44

Actorul constănțean, Andu Axente a vorbit în exclusivitate pentru Radio Constanța despre culisele premierei „Testosteron“ un spectacol în regia lui Traian Șoimu. În această piesă, Andu Axente a interpretat într-o manieră desăvârșită rolul ospătarului Titus, personajul care se amuză de dezamăgirile celorlalți bărbați certați cu iubirea. Le dă sfaturi, îi completează și le este martor în cele mai dramatice scene care acuză femeia de infidelitate. A fost un rol provocator pentru Andu Axente, și nu numai, în primul rând pentru că, în premieră a folosit, pe scenă, un limbaj licențios despre care el însuși a afirmat: „Numai eu știu cum mă simt când spun cuvinte de-astea față de femei care au vârsta mamei mele.“

R: Să o luăm cu începutul și să vorbim despre cum te-ai îndrăgostit de teatru și nu ai mai scăpat de această pasiune care te devorează și astăzi,dar și pentru totdeauna? Când ți-ai dat seama că iubești teatrul?

Am fost crescut în teatru, tatăl meu a fost balerin, mama a fost fondator madrigal și, îți dai seama, pe vremea aia te luau la muncă părinții. Și am rămas. Știam toate cotloanele din teatru. Era  teatrul vechi, cel care acum este Teatrul de Operă și Balet Oleg Danovski. Și mi-am dat seama că îmi place să spun poezii, eram în grupa de protocol a Constanței, i-am dat flori Elenei Ceaușescu și am rămas, adică nu mă văd făcând altceva. N-am ales între profesii. Actoria este o profesie vocațională. Debutul meu a fost la vreo trei, patru ani, cu text chiar, în Boema și spuneam -Vreau trompetă și căluț! În momentul în care te simți bine e clar că acolo e locul tău! Și am vrut Constanța, neapărat. Eu sunt naționalist, dar și un naționalist local. Adică aș prefera Constanța să fie Capitala țării și nu București, să fie Constanța primul oraș din țară. Ăsta a fost visul meu, să fiu actor în Constanța!

R:Venim acum foarte aproape de ceea ce s-a întâmplat în weekend, vorbim despre premiera piesei Testosteron, în regia lui Traian Șoimu. Vorbim despre o premieră în care tu ai îmbrățișat un rol despre care mi-ai spus că a fost o adevărată provocare. Vorbește-mi despre ospătarul Titus.

Să știi că, fără falsă modestie, mie îmi place, și oricum am depășit 15 ani de meserie, îmi place să-mi iau roluri care nu-mi aparțin. Aici e secretul acestei meserii, pentru că să-ți iei roluri la îndemână și să-și iei roluri pe care le poți face din poignet,  sau știi, roluri care-ți convin, e bine să-și iei și contre-emploi-uri pentru că abia acolo se vede valoarea, dacă tu meriți să fii acolo. Am avut două roluri și m-am înțeles cu colegul meu, Marian Adochiței să facă el personajul Cornel și să fac eu personajul Titus. Și mi-a plăcut, totul a fost frumos.

R:Îmi povesteai că niciodată nu ai jignit o femeie și niciodată nu te-ai înecat în aburii alcoolului așa cum se ți s-a întâmplat pe scenă, în rolul ospătarului Titus.

Nu, am jignit de multe ori o femeie, și nu o femeie, poate mai multe femei, nu pot să mă declar Sfântul Preafericit, și în aburii alcoolului m-am înecat de foarte multe ori, dar eu nu vorbesc vulgar. Și nu am avut niciodată replici, replici de agățat, cum am în rolul Titus.

R: Dar cum a fost să jignești pe scenă? Cum a fost să auzi din vocea ta toată seria aceea de înjurături?

Să știi că a fost… uite că acum dau din casă, nici nu am vorbit cu ai mei, colegii mei, au fost și la noi niște ședințe. Sunt șapte bărbați, șapte mentalități diferite și au fost colegi care au spus: eu nu vorbesc vulgar!

Dar vezi că se strică structura piesei, când fiecare folosește limbajul lui sau adaptează, nu ai cum, în momentul ală nu mai e piesa aia, hai să jucăm Hamlet, toate cuvintele astea au rolul lor, au semnificația lor și nu ai cum, trebuie să te duci acolo. Vreau să spun că actorul este ală care spune și care interpretează cuvintele altuia, nu să vii tu cu ele schimbate de acasă și să vină pe tine. Pentru că atunci este foarte simplu și ar putea să facă oricine chestia asta. Și cu atât mai mult în spectacolul asta pentru că a fost, pentru prima oara când s-a făcut, asta. Eu nu știu spectacol de la teatrul din Constanța în care să se vorbească așa. Mi-a plăcut și vorbeam cu Remus Archip, colegul meu că mă simt bine nu doar că a ieșit spectacolul, ci mă simt bine pentru că noi suntem pionierii. Peste 20 de ani se va ști că șapte bărbați, șapte actori au făcut o piesă de teatru în care s-a vorbit urât, dar o piesă apreciată, care s-a vândut. Adică ce feedback am văzut eu în aceste reprezentații, nici nu mi-aș fi închipuit. Și fetele, colegele noastre au fost atente, au venit să vadă spectacolul și artista Lana (Moscaliuc) a zis o chestie foarte interesantă. Pe mine nu numai că nu m-ați jignit, dar chiar am fost onorată de ceea ce ați zis voi acolo. Pentru că în spatele acestor cuvinte se ascund niște povești mult mai interesante, și mult mai interesante decât omul rău intenționat le poate vedea dincolo de bariera acestui cuvânt licențios. În spatele acelui cuvânt licențios este o istorie, este o poveste, este suflet, este minte, este inimă frântă, iar abia în momentul când vezi lucrurile astea, abia atunci ești spectator de teatru avizat.

Și eu cred că teatrul este oglinda societății. Actrița Maia Morgenstern spune că teatrul este oglinda tuturor, în momentul în care e ceva ce nu-ți place, aia este despre tine, nu sparge oglinda aia pentru că cioburile taie. Dacă tot ce spui este asumat, atunci vorba aia nu mai jignește. În momentul în care încerci să înțelegi mai departe de cuvânt, atunci este despre tine.

R: Vorbește-mi despre metafora din spatele personajului tău:  ospătarul Titus.

Să știi că fiecare personaj de acolo este o metaforă și are un înțeles polivalent. În fiecare rezonează câte ceva. De asta este și interesantă meseria mea, cea mai frumoasă, pentru că personajului trebuie să-i găsești drumuri. Drumurile îl completează și îl nasc pe personaj. Iar spectacolul nu moare niciodată după premieră, spectacolul este într-o continuă metamorfoză. Premiera ar trebui să fie pentru orice actor cel mai prost spectacol, pentru că el până la sfârșit tot capătă formă. Publicul poate reacționa la niște replici la care nici nu te-ai gândit vreodată că se va reacționa, iar publicul are o influență în evolutia ta. De aceea contează ochiul de afară, în special cel al regizorului.

R: Cum a fost relația dintre actorii Teatrului de Stat Constanța și regizorul Traian Șoimu?

Vreau neapărat să vorbesc despre relatia regizor-actor, despre relația regizor-actori, și despre Traian Șoimu și actorii Teatrului de Stat Constanța. Țin mult la chestia asta și vreau să fie pe deplin înțeleasă. Am trecut printr-o grămadă de stări de agregare, cum spunea profesorul meu, și să știi că le-am trăit pe toate, e ca într-o căsnicie, e ca într-un concubinaj, e ca într-o relație: te și cerți, te împaci, te iubești, plângi, râzi! Sunt o grămadă de stări, da, dar și stările astea te vor completa pe tine, la un moment dat. Am avut stările astea cu regizorul Traian Șoimu și am stat împreună, am pierdut și nopți, am câștigat și zile, am fost împreună, am vorbit despre asta, ne-am certat pentru teritoriile artistice pe care le voiam unul și altul, dar niciodată nu am fost în conflict. Totul a fost constructiv. Eu când l-am luat pe Șoimu în brațe, și abia atunci am realizat că el pleacă, m-a bușit plânsul. L-am luat în brațe și am plâns de zici că mă părăsise nu știu ce iubită. Pentru că știu că, poate, pe Șoimu nu o să-l mai văd niciodată, poate viața o să ne despartă, dar ce am creat aici, Spectacolul, ăsta se numește copilul nostru, și acest copil al nostru sunt convins că și el, dar eu, cu atât mai mult, trebuie să am grijă de el, și trebuie tot timpul să fiu lângă el și să-l protejez și să fie exact așa cum a plecat din- in utero-, adică foarte bun. Trebuie să-l păstrez foarte bun, să-i dau educație foarte bună ca el să se joace și peste zeci de ani, așa cum se joacă spectacolele de la noi. Am ținut să spun că relația dintre noi toți cei care am fost în distribuția asta, țoți am ținut la Șoimu.

Și o altă chestie inedită. Noi, șase băieți, ne-am unit și am plecat la actorul Bogdan Caragea și l-am rugat să vină între noi! Și să salveze spectacolul, nu să-l salveze neapărat, cuvintele pot fi interpretate, dar noi îl voiam pe el, pe Caragea. Ne-am unit cu toții, șase băieți, am plecat la Caragea, am intrat în birou la el și i-am spus să joace cu noi. Și fii convinsă că el a făcut lucrul ăsta și pentru noi! Ne-am dus el pentru că putea să ne dea valoare, putea să fie locomotiva!

Noi, actorii, ne-am înțeles foarte bine în acest spectacol. Există chiar și o replică în Testosteron, bărbații, dacă n-ar avea femei, n-ar avea de ce să se certe, sau să se omoare. Așa a fost și aici.Urlam unul la altul și în secunda a șasea ne dădeam seama că pe undeva greșeam și spuneam să terminăm cu prostiile și să dăm drumul la lucru. Vreau să povestesc despre o etapă care nu ni s-a mai întâmplat și pe care îl savurez și acum.

R: Totul a fost o premieră și pentru tine!

Da, totul a fost foarte greu, crede-mă, am scris la un moment dat pe Facebook,  «numai eu știu cum mă simt când spun cuvinte de-astea față de femei care au vârsta mamei mele.» Tocmai pentru că nu s-a mai făcut, orașul Constanța nu știu dacă primește bine acest timp de spectacol.

R: Până la urmă, piesa „Testosteron“ a fost o provocare pentru toți cei șapte actori constănțeni, a fost un prag peste care ați trecut. Voi v-ați luptat, în același timp, cu prejudecățile spectatorilor, dar și cu ale voastre.

Da, pentru că și noi actorii suntem foarte timizi, foarte complexati, un actor nu o să-l vezi niciodată că se dă în spectacol pe stradă, el are ieșirile lui, din el, dar le are pe scenă. (…) Deși pare un clișeu, am fost o echipă, noi chiar am fost! Când ești la aplauze și 300 de oameni sunt în picioare și te aplaudă, chestia asta nu o s-o mai simți nicăieri. În momentul în care s-a tras cortina și ne-am luat în brațe și am simțit că suntem o echipă, parcă a fost o revedere după mulți ani!

R: V-ați redescoperit?

Da!

Voi ca prieteni?!

Da, ca Suflete!

Interviu realizat de Silvia PASCALE