”Dă-mi, dacă poți, o clipă de nădejde”. In memoriam Dumitru Lupu

Publicat de , 22 iulie 2017, 13:40

Sunt știri care te șochează, pur și simplu. Rămâi fără cuvinte și niciun gând nu se leagă. Informația vine cu rapiditate în era internetului și nu ai vreme să înțelegi cu adevărat sensul ei…

În această dimineață a explodat pe rețelele de socializare vestea că a mai urcat spre cer unul dintre marii artiști ai Dobrogei, o personalitate a muzicii noastre, compozitorul unuia dintre cele mai îndrăgite șlagăre românești: ”Hai vino iar în gara noastră mică”, MAESTRUL Dumitru Lupu. Chiar dacă am spune doar atât despre acest om minunat și ar putea fi destul. Cântecul va fi întotdeauna nelipsit la evenimente și în locurile în care mai există romantism, va fi difuzat și peste 50 de ani, chiar dacă aceia care îl ascultă nu vor cunoaște numele celui ce l-a creat.

Dumitru Lupu este (nu pot să scriu a fost) unul dintre cei mai complecși artiști pe care i-am cunoscut. De la musicaluri, la șlagăre de neuitat, de la cântece pentru copii, la redescoperirea muzicii creștine, de la studii universitare, la proiecte speciale adresate tuturor generațiilor, maestrul a ars continuu, ca o flacără imposibil de stins… Și totuși a plecat, fulgerător, dintre noi.

Profilul său de pe Wikipedia sintetizează sec câteva dintre datele profesionale:
”Autor a a peste 500 de lucrări muzicale păstrate în Cardex-ul Radiodifuziunii și Televiziunii Naționale, înregistrate la UCMR-ADA.
Autor de spectacole, inițiator al Festivalului pentru copii „MAMAIA COPIILOR”.
Autor de lucrări pentru copii printre care: ”ALBĂ CA ZĂPADA” , „SCUFIȚA ROȘIE”, „MICA SIRENĂ”, „ALI BABA și cei 40 de hoți”, etc.
Muzica spectacolelor radiofonice: „Franțuzitele”, „O soacră”, „Licoarea fermecată”, „Pădurea albastră”, „DĂNILĂ PREPELEAC” etc.
Direcția muzicală a serialului „Antologia umorului românesc” produs de TVR.”

Într-o atmosferă firească, de respect pentru cultură și personalități ale locului, Dumitru Lupu ar fi trebuit să fie cetățean de onoare al orașului Constanța. Nu este. L-au onorat cu această distincție cei de la Giurgiu, localitatea în care s-a născut. Ar fi trebuit să i se ofere o scenă pe care să i se prezinte creațiile. Nici vorbă…(Ce vis imposibil, nu-i așa?) Ar fi trebuit să nu existe post de radio care să nu îi difuzeze constant melodiile… Și lista poate continua cu ce ar fi trebuit să se facă și nu s-a făcut…

Mi-l amintesc dirijând orchestra Teatrului de Revistă Fantasio, din Constanța, pe când această instituție încă mai funcționa… Era imaginea artistului dedicat total profesiei sale. Inițiase lecțiile musicale, iar explicațiile erau fascinante. L-am urmărit predând la Facultatea de Arte a Universității Ovidius; un adevărat magistru, un dascăl cu prestanță și respect pentru profesia sa.

A crezut în muzica românească, a fost mereu la curent cu toate noutățile, era unul dintre cei mai activi artiști de pe rețelele de socializare. Avea nenumărate idei, tocmai lansase un nou musical, ”Adio, Kustenge!” dedicat orașului pe care îl iubea. Spera să poată fi prezentat publicului de la malul mării, cât mai curând. Era fascinat de complexitatea multietnică a Dobrogei și era convins că filonul muzical al comunităților din regiune nu a fost îndeajuns exploatat.

Îi respecta pe vechii maeștri, a colaborat cu toți marii interpreți români, îi încuraja pe cei tineri, dar privea cu ironie mimetismele de tot felul, cerând originalitate. Vorbea cu tristețe despre obiceiul de a difuza la radio numai o anumită muzică și în stil ”heavy-rotation”, adică de (prea) multe ori aceeași și aceeași compoziție și numai anumiți interpreți, lipsindu-i pe ascultători de posibilitatea de a asculta și alt ceva…

El și soția sa, Ileana Șipoteanu, o mare interpretă de muzică ușoară, au format o familie minunată de artiști, un model cu adevărat, exemplu rar într-o perioadă de degringoladă în lumea mondenă. Fiica lor, Dumitrana, un talent special, absolventă acum a UNATC, regie de film, este una dintre cele mai bine crescute tinere dintre câte am cunoscut.

Într-o vreme când romantismul muzical aproape că a disparut, făcând loc din ce în ce mai des, exclusiv ritmurilor sincopate, maestrul se încăpățâna să compună o muzică romantică și să spere că poveștile despre artă au mereu un final fericit. Din păcate, nu întotdeauna. Cum scria în această dimineață, în mesajele de adio, o doamnă profesor, răsăritul este doar o promisiune de viață, nu și o garanție. Rostesc în gând versurile uneia dintre cele mai interesante melodii ale sale – ”Am trup de ceață”:

”Am trup de ceață și nu mă vede nimeni
Am sânge de zapadă vechi și blând
Dă-mi dacă poți, o clipă de nădejde
Să-mi fac din aer orbitor veșmânt…”

La răsărit de soare, maestrul s-a urcat la ceruri. Dumnezeu să îl odihnească! Nu te vom uita niciodată, maestre!

Steliana Bajdechi