Când teatrul ne înalță frunțile

Publicat de , 28 iunie 2017, 11:59 / actualizat: 28 iunie 2017, 16:46

Milenii au trecut până ce omul a putut pune stăpânire peste pământ, peste ape, a îmblânzit focul, a cucerit aerul…

Cum am ajuns noi, oamenii, la ceea ce suntem astăzi? Nu aș fi crezut că, printr-un spectacol de teatru cu un impact vizual cutremurător, aș putea rememora miturile facerii lumii și aș putea regăsi acel moment unic, de legendă, în care ființa umană a privit pentru prima dată cerul și și-a curățat trupul în apă…

Despre ”Metamorfozele” lui Ovidius s-a spus că sunt de o uimitoare muzicalitate, cititorul aflând frumuseți fără seamăn, asemenea altor epopei întemeietoare de civilizații. A le redescoperi astăzi, printr-o viziune modernă a poveștilor antice ale facerii lumii și prin rezonanța stranie a limbii latine, înseamnă o recuperare fantastică a unui trecut pe care îl uităm adesea. Câte sute de mii de ani au fost necesare pentru a deveni ceea ce suntem astăzi? Cum am învățat ce înseamnă iubirea, bucuria, sănătatea trupului, a minții, cum să vindecăm boala, neînțelegerea, ura? Cum am învățat să imităm zborul păsărilor și să controlăm apa și focul? La aceste întrebări existențiale am găsit un răspuns în fabulosul spectacol ”Metamorfoze” al regizorului Silviu Purcărete, aș spune după o idee a poetului latin, pentru că povestea lui Purcărete transcende opera ovidiană.

La finalul Festivalului Internațional ”Miturile cetății” de la Constanța, am avut prilejul întâlnirii cu unul dintre cele mai interesante momente din creația regizorului, spectacol comandat în anul 2007, în cadrul proiectului ”Luxembourg și Sibiu-capitale europene”, un spectacol care trebuia realizat în aer liber. ”Ne-am decis (atunci) pentru o producţie pe jumătate spectacol de teatru, pe jumătate instalaţie plastică – o panoramă” declara regizorul într-un interviu pe site-ul Agenda LiterNet. Și a fost mult mai mult decât atât!

Panta rei! Totul curge! În traducere exactă, mereu curge- formulă prin care a fost transmisă posterității concepția lui Heraclit asupra mișcării, ca schimbare neîncetată a Universului. Silviu Purcărete ne-a demonstrat în ultima seară a festivalului că totul curge, dar elementele primordiale și firea omului rămân la fel… Sunt multe de spus despre o asemenea montare excepțională. Ne considerăm norocoși că am fost martori la ea… De la concepția regizorală de o fantezie debordantă, la scenografia creată de Helmut Stürmer, de la muzica lui Vasile Șirli și soluțiile tehnice de excepție care au demonstrat forță creativă (torțe uriașe arzând, ecrane incendiate, structuri metalice multifuncționale), la jocul impecabil al actorilor de la Teatrul ”Radu Stanca” din Sibiu, cu o rezistență fizică excepțională -timp de peste 2 ceasuri s-au aflat într-un bazin cu apă, într-o seară răcoroasă la mal de mare, uzi din cap până în picioare, controlându-și cu profesionalism expresia feței, gesturile, replicile.

Am regăsit toate miturile fundamentale: de la Cronos, Zeul Timpului care, pe măsură ce dă naștere ființelor își distruge propriile creații, secătuind izvoarele vieții, la Icar, cel care își arde aripile zburând prea aproape de Soare… De la ființa umană care își poartă mereu în spate poverile, la centaurii (ființele stranii, jumătate oameni, jumătate cai) care știu și ei ce înseamnă iubirea; de la Narcis, cel ce pe sine prea mult se îndrăgește, la dubiile identitare de gen ale lumii de ieri și de azi. De la demolarea statuilor de orice fel la incedierea completă a trecutului, imaginea de final a spectacolului, în care ecranul uriaș pe care se derulau chipuri sau imagini apocaliptice, ecranul martor este ars…

Într-o vreme când creatorii din teatru marșează exagerat pe sexualitate, pe goliciune, căzând adesea în vulgaritate și penibil, creația lui Purcărete nu a lăsat niciun minut o astfel de impresie, deși actorii purtau o îmbrăcăminte sumară. A fost o seară de grație! Tot ceea ce putem spera este ca aceia care nu au fost prezenți să poată vizualiza înregistrarile video făcute de carele de televiziune… Dar nu va fi nicidecum același lucru…
Fie și numai pentru acest spectacol uimitor, trebuie să fim recunoscători că festivalul de la Constanța există, prin grija Teatrului de Stat și a Consiliului Județean Constanța.

Dacă adăugăm și starea de bine și relaxare totală, de voioșie și speranță, pe care ne-a oferit-o reprezentația Teatrului Act din București, intitulată „N-ai tu treabă!”, o adaptare după Ion Creangă, făcută de Cătălin Ştefănescu, în regia lui Alexandru Dabija, am spune că bucuria a fost deplină. De multă vreme nu am mai auzit replici umoristice de o asemenea calitate, datorată unui excepțional jurnalist și om de cultură al TVR, Cătălin Ștefănescu. Povestea lui Ion Creangă despre Dănilă Prepeleac a fost adusă în zilele noastre. Prepeleac e omul de succes care acceptă să spună cum a ajuns de la condiţia de sărăntoc şi idiot la un personaj prosper şi influent, în prezența unor drăcușori moderni îmbrăcați ”office” și ”updatați” (nu am scris adaptați) zilelor noastre…
Trei oameni minunați (Marcel Iureş, Andrei Seuşan, Alexandru Voicu) și un regizor priceput (Alexandru Dabija) ne-au reamintit ce înseamnă teatrul în care actorul este rege. L-am văzut pe Marcel Iureș într-un firesc al gesturilor care ne-a înduioșat și pe cei doi tineri care și-au susținut exemplar partitura.

A doua ediție a Festivalului ”Miturile cetății” a luat sfârșit. Ne bucurăm la gândul că în Constanța se poate, în sfârșit, să avem parte și de asemenea evenimente. Le așteptam pe cele viitoare.

Steliana Bajdechi