Când secundele se rostogolesc peste noi… In memoriam Mihaela Burlacu

Publicat de , 18 august 2016, 18:46

E sâmbătă, 13 august, 2016, ora 18.00, iar membrii Clubului Artelor Solteris din Mangalia sunt invitați la Târgul Gaudeamus-Litoral. Sunt multe volume, firește, clubul are în jur de 20 de membri. Ca de fiecare dată, oamenii aceștia minunați vin, tocmai de la Mangalia, cu efort și din mare prietenie pentru radioul constănțean, să își prezinte ultimele creații, să se bucure de prezența celor ce iubesc cuvîntul tipărit. E cald, chiar sufocant, dar ei sunt tonici, mereu cu zâmbetul pe buze. Ca întotdeauna, scriitoarea Emilia Dabu este port-drapelul lor…
Eu îi consider pe scriitorii români de astăzi olimpicii noștri într-ale scrisului, sportivi care se luptă cu o economie de piață care nu mai lasă spațiu vital aproape deloc, culturii. Emilia încearcă să păstreze acest spațiu vital și face acest lucru cu o dăruire aproape ireală.

Printre ei o zăresc pe Mihaela, Mihaela Burlacu, ea are o înfățișare luminoasă, mă privește, ne salutăm din priviri, dar nu apucăm să schimbăm niciun cuvânt pentru că mă presează timpul. Trebuie să văd că totul e în regulă, sonorizarea, spațiul de evenimente, că se aude sunetul…

Începe evenimentul. E un grup compact, oameni cu dragoste pentru frumos, de o modestie ce vine din alte vremuri, oameni care scriu pentru cei dragi, pentru cititorii neștiuți, pentru sufletul lor… Nu se gândesc la competiții (cel mai, cea mai, cât de mult etc.)

Cineva, dintre organizatori, îmi atrage atenția că un expozant (editor) e nemulțumit că asistența incomodează accesul cumpărătorilor. Încerc să împac pe toată lumea, plec de lângă microfon, deși momentul e atât de frumos! Tocmai începuse Mihaela să vorbească despre cartea ei. Nu pot să fiu atentă, pentru că trebuie să rezolv probleme de alt gen…
La final, Mihaela îmi dăruiește cartea, spunându-mi că ne vom întâlni altădată pentru autograf…

Și de aici, pentru mine, se rupe filmul amintirilor. Nu mai știu ce am răspuns…

Sper că măcar am zâmbit… Sper că i-am transmis Mihaelei gândul meu bun… Sper că nu a plecat cu gândul că nu îmi pasă… Doar pot să sper, pentru că nu am să știu niciodată…

Ieri, o prietenă din presă m-a sunat, dându-mi vestea ireală a plecării Mihaelei. A plecării către… ”Cerul meu arcturian”… Ultima carte…

Citesc motto-ul cărții și mă cutremur… La plecarea ei, Mihaela ne spune că: ”Omul este o stea încătușată într-un corp, până când, la sfârșit, se eliberează prin propria luptă. Doar prin efort și trudă steaua din tine va înflori într-o nouă viață.”
Drum lin, Mihaela, spre îngerii tăi ascunși…

Steliana Bajdechi

P.S. O colegă îmi spune că, în urmă cu ceva vreme i-a căzut în mână cartea Mihaelei, intitulată ”Rugați-vă pentru îngerii ascunși”, pe care, în drum spre Italia, a citit-o pe nerăsuflate. Cartea a luminat și sufletele românilor de acolo. Niciodată nu vom ști ce destin au cărțile. Nici autorii lor…