Poezie, teatru şi muzică la Constanţa. Actriţa Arina Cojocaru îşi lansează un volum de versuri

Publicat de Bogdan Comșa, 26 ianuarie 2016, 19:46

Constănţenii sunt aşteptaţi joi, 28 ianuarie, la o întâlnire cu poezia, teatrul şi muzica. Actriţa Arina Cojocaru îşi lansează, la Teatrul de Stat, volumul de versuri „Douăsprezece fără patru minute”.

Invitaţi : Andu Axente, Ana Maria Ştefan, George Eugen Doinaru, Walter Ghicolescu, Dana Manolache, Rovena Paraschivoi, Bogdan Ocheşel acompaniat la pian de Daniela Gardon şi elevii Colegiului Naţional de Arte „Regina Maria” Constanţa : Cristiana Alexandra Sariu şi Mădălin Angelo Năstase.

JURNAL DE BORD. VOLUMUL I

Locuieşte în secolul 21. Stres, STRes, STRES. Da’ scrie poezie. Taumaturgic, poate, pentru vindecări de suflete. Oricum, adevărat, adică nu trage la Xerox emoţiile fundamentale.

Le trăieşte, le scormoneşte până la fibră în oglinda propriei senzitivităţi, le mărturiseşte. Uneori spusele ei sună a joacă. Cam aşa: „Spune-mi ce simţi când simţi?/ Cât simţi?/ Când simţi cum simţi, mă minţi că simţi?/ Şi simţi, când simţi, că simt ce simţi/ Şi mint că simt când minţi că mint?/ Tu minţi, eu simt; Tu simţi, eu mint./ Şi mint când simt şi simţi când minţi.” ( Simţ aiurea). Chestia e că întotdeauna joaca are un efect de ecou controlat, ceea ce face textul să devină joc, grav şi meditativ, cu ipostaze ale omenescului. Nu omenescul de butaforie, ci omenescul în carne şi oase şi sânge. Metamorfoze. Conţin misterul şi explicaţia, deoarece…
… a fost Ofelia ( vezi Hamlet), a fost Duniaşa ( vezi Livada cu vişini), a fost Roxie Hart ( vezi Chicago). A jucat în trupa de improvizație St.art și pe scena Teatrului Agon, din Constanța.

S-a jucat la Teatrul de Păpuși Zgubilici și în câteva Orășele ale Copiilor, de Crăciun. A regizat și a interpretat Melancolia Actorului, one-woman-show, colaj de poezie și proză scurtă. Asta pentru că și-a câștigat statutul de actriță cu studii în regulă plus masterat. Aptitudini profesionale: improvizație, dans ( vals, tango, step, balet), acrobație, canto, tehnică statui vivante. Ca să reziste și să subziste, a făcut, americănește, ceva film, ceva televiziune, ceva radio. Dincolo și dincoace de toate acestea, este Arina Cojocaru și, ca să existe, scrie poezie. Un jurnal de bord constituie un martor și pentru autorul său, și pentru cititorii săi. Tot așa sunt poemele ei.

Fragmente din cronica expediției în și pe viață, expediția unei femei tinere într-un secol tânăr. Delicatețea proaspătă devoalează delicatețea ancestrală din alcătuirea firii: „În vasul cel roșu de lut/ Am plantat o sămânță destrupată din lună./ Am îngrijit-o apoi cu candoare,/ Am presărat în pământu-i puțină pudoare,/ I-am vorbit nenăscutei copile în melancolice fraze/ Și în loc de hrană am stropit-o zilnic cu raze” ( Vasul cel roșu de lut). Candoarea ușor jucată, artistă, coabitează natural cu o ironie amiabilă, nonabrazivă. Așa cum se întâmplă în poemul pe care l-am citat și în poemul pe care îl voi cita: „Eu nu știu sincer, puștiule, cum sună copilăria ta./ Nici măcar nu știu cum te cheamă…/ Nu, nu te obosi să-mi răspunzi/ Oricum n-o să țin minte fiindcă probabil ai vreun nume/ de joc sau de fim dat de-o mamă/ Care încearcă să se țină la zi cu tehnologia./ Cum spuneam, nu știu cum sună la voi/ Dar pe vremea mea, nu demult,/ În loc de , noi strigam / …/ Mă asculți, băi generația lu’ doo mii treișpe’?/ Seara jucam / Și ronțăiam de zor castraveți ( că ne trimitea mama afară/ cu ce credea ea că-I un snaks)./ Nu mai spun că roșeam când auzeam cuvântul ăla cu / la final./ Zgomotul de copii era inferna” ( Puștiului doo mii treișpe’). Din jurnalul ei de bord, Arina Cojocaru a publicat de abia volumul I, numit Douăsprezece fără patru minute. Firește, are un Prolog, 12 acte, pardon, cicluri, un Epilog.

Puse unul după altul, titlurile celor 12 cicluri fac un poem pe cont propriu. Vă îndemn să îl/le citiți. Veți descoperi: înfiorata fragilitate a speranței, căutarea donquijottească a certitudinii, marea ca stare existențială ( Prieteni marini), umor, tandrețe, teatrul ca stare existențială ( Dansul umbrelelor, Joc de copii, Avertisment fantastic), tandrețe, umor, iubirea senzuală ( „Podelele casei sunt pline de urmele tălpilor noastre îndrăgostite/…/ Niciodată nu a mirosit bucătăria mai tare a fum, amestecat cu dorință”), căutarea identității ( „Așa sunt eu./ Am sufletul plin de oameni./ Port la gât o sumedenie de chei”) și încă altele. Arina Cojocaru descoperă pe pielea ei de poet că prezentul nu se poate dezbăra de trecut și nici ființa în absența viitorului, pentru că…
… s-a născut în octombrie 1989, cam pe granița dintre două Românii. Prezentul meu este pentru ea trecut. În prezentul meu totuși continuu, perioada constănțeană, am întâlnit un tip haios cu adevărat și adevărat de serios în momente de taină și singurătate. Fuma multicel, mergea cu un Trabant, uneori la pescuit, scria poezie. Cum e Ziditorii de cuvinte, un poem despre poeți. L-am reîntâlnit trecând grăbit printr-un poem din această carte. Și, din una în alta, mi-am dat seama că nu știu ce și cum va scrie Arina Cojocaru mâine, dar astăzi, sunt convins, are acel simț special al greutății cuvântului în care încap începutul și sfârșitul lumii, iar între ele amintitele emoții fundamentale.

GABRIEL RUSU – jurnalist şi scriitor , prefaţă la volumul „Douăsprezece fără patru minute”