Nicolae Labiș – poetul cu destin tragic
Publicat de Daniel Țăndăreanu, 28 noiembrie 2015, 10:00
Nicolae Labiș a fost un scriitor, un geniu al generației sale, cel mai tânăr scriitor care a intrat în Uniunea Scriitorilor, supranumit „buzduganul unei generații” de marele critic Eugen Simion. S-a născut la 2 decembrie 1935, la Mălini în Suceava. A urmat cursurile Școlii de Literatură şi Critică Literară Mihai Eminescu din Bucureşti. Face parte din colegiul de redacţie al mai multor reviste și apare în aproape toate publicațiile literare din țară.
Nicolae Labiș a fost promotorul unei noi viziuni poetice, precursorul noii generații de poeți din anii ‘60. Acestuia i-au urmat în mod firesc Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu şi Cezar Baltag. Anii cei mai buni ai activității sale poetice au fost 1954-1956. Până la această vârstă, Labiş s-a remarcat prin înzestrarea sa poetică, fiind catalogat drept urmaşul lui Mihai Eminescu. Debutează cu volumul „Primele iubiri” în 1956, pregătind „Lupta cu inerția”, apărută postum, în 1958.
Cea mai cunoscută și studiată este poezia „Moartea căprioarei”, proiectată pe fundalul secetei cumplite de după al doilea război mondial. Simbolic, amplul poem este legenda pierderii inocenței copilăriei din cauza imprejurarilor pragmatice și dramatice ale vieții. Aproape în fiecare literatură există poeți care au murit tineri și au lăsat o operă genială sau cel puțin prefigurând genialitatea. Nicolae Labiș rămâne în literatura română buzduganul unei generații.
