VIDEO: 116 ani de la nașterea lui George Călinescu

Publicat de Daniel Țăndăreanu, 19 iunie 2015, 21:30

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București — d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă.

Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu.

Își semnează întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică.

După parcurgerea primelor două clase primare la Iași, la Colegiul Carol I, a celorlalte două la București, la Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la București, își încheie studiile medii la Liceul Gheorghe Lazăr și pe cele universitare în Capitală, la Facultatea de Litere și Filozofie din București, la care intră în 1919.

Își ia licența în Litere în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă pentru Școala română din Roma, instituție de propagandă culturală românescă, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pârvan.

În 1926 se mută cu chirie într-o casă din București, obține o detașare la Liceul Gh. Șincai și citește pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul.

În 1929, se căsătorește cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureșteni.

Editează, de asemenea, revistele Sinteza în (1927), în colaborare cu alți scriitori, și două numere din revista sa personală Capricorn în (1930).

Cea mai fertilă experiență e cea de cronicar la revista Viața românească, începând cu 1931, revista fiind coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură română. În 1933 va inaugura în Adevărul literar și artistic rubrica celebră Cronica mizantropului, care va da titlul cărții de eseuri.

Devine în 1936 doctor în litere la Universitatea din Iași cu o teză despre Avatarii faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită și pusă în valoare pentru prima dată de el. De fapt își extrăsese un capitol din propriul său volum, Opera lui Mihai Eminescu, pe care îl dactilografiase în cinci exemplare și îl trimisese membrilor comisiei de examinare. Apoi va fi numit conferențiar de literatură română la Facultatea de Litere a Universității din Iași, după ce trece cu nota maximă, 20, concursul pentru postul respectiv. Din 1945 se transferă la Universitatea din București.

În 1926 debutează cu versuri în Universul literar, din 1927 colaborează la Viața literară și Gândirea, cu care va ajunge să polemizeze în paginile revistei proprii, Capricorn. În perioada 1933 și 1934 a făcut parte din comitetul de conducere al revistei Viața românească, revista înființată, la Iași, in 1906. La București colaborează cu prestigioasa Revistă a Fundațiilor Regale, condusă de Alexandru Rosetti și de Camil Petrescu, până în 1947, anul abdicării regelui și al desființării revistei. Fondează la Iași Jurnalul literar în 1939. A condus revistele Jurnalul literar și Lumea și ziarele Tribuna poporului și Națiunea. După 1947 publică în revistele Gazeta literară( devenită mai apoi România literară) și Contemporanul. A mai colaborat la revistele Roma și Sburătorul.

Monumentala sa lucrare, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), măsurând exact 948 de pagini „in quarto”, urmărește, într-o viziune declarat impresionistă, apropiată de ideile programatice din Estetica lui Benedetto Croce, care nu exclude însă studiul sistematic, academizant, erudit, evoluția fenomenului literar românesc, integrat în fiecare clipă într-un context ceva mai larg, cel al literaturii universale, cu scăpărătoare caracterizări de autori și descrieri remarcabile ale unor opere literare. Istoria sa constituie și azi scheletul oricărui curs de istorie a literaturii române, deși pe unele perioade, alte istorii literare o depășesc în exactitate. S-a spus despre aceasta istorie literară, unică în Europa, în genul ei, că e un veritabil roman critic, luându-se în considerare portretele fiecărui scriitor în parte, care pot fi opera unui mare romancier. Opera lui Călinescu, pornește de la primele atestări documentare în limba română, de la Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung și ajunge în epoca imediat contemporană autorului, adică în epoca interbelică.

Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă ș.a.). Publică, dupa 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului. A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, până în anul morții, în 1965.

Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului românesc, Arca lui Noe, începând de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acțiunea romanului. Enigma Otiliei, narează povestea de dragoste nefericită dintre Felix și Otilia, Cartea nunții este un roman despre căsătorie, Bietul Ioanide și Scrinul negru au în centru figura unor intelectuali (arhitectul Ioanide în Bietul Ioanide și apoi și în Scrinul negru), iar acțiunea lor are loc în perioada interbelică și imediat dupa aceasta, în epoca Republicii Populare Române.

Intelectual cu idei mai curând de stânga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al doilea publica în Revista Fundațiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, G. Călinescu a aderat, încă de la sfârșitul lui 1944, la noua ideologie. G.Călinescu a fost directorul a trei dintre cele mai incisive publicații procomuniste din primii ani postbelici`- „Tribuna Poporului”, „Națiunea” și „Lumea”.

A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică, (la Kiev, Moscova, Leningrad 1949) și în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953) , publicându-și impresiile de călătorie în aceste două volume.

În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni. La 12 martie 1965, la adăpostul nopții, pleacă în lumea umbrelor, lăsând „o operă fundamentală pentru cultura poporului român” (potrivit epitafului literar semnat de Geo Bogza).