Garabet Ibrăileanu, „o fantomă bărboasă ṣi sumbră”

Publicat de Bogdan Comșa, 24 mai 2015, 17:33

Critica, istoria literară, eseistica, pedagogia, creaṭia literară, toate acestea au fost preocupările minṭii febrile ṣi ascuṭite a lui Garabet Ibrăileanu.

S-a născut la 23 mai 1871 la Târgu Frumos ṣi, după studenṭia la Facultatea de Litere din Universitatea ieṣeană, a devenit profesor de Istoria Literaturii Române ṣi Estetică Literară.

Teza sa de doctorat din 1912 a avut ca temă Opera literară a domnului Vlahuṭă. La 1 martie 1906 a înfiinṭat împreună cu Constantin Stere o revistă care a devenit curând apreciată, Viaṭa Românească. Prozatorii ṣi poeṭii râvneau să scrie în paginile ei.

Alexandrina Gavrilescu, pe numele de scriitor Otilia Cazimir, a debutat în revistă în 1912. 54 de ani mai târziu îṣi amintea, într-o înregistrare păstrată în Arhiva SRR:“Întâi am cunoscut revista, adică Viaṭa Românească, ṣi abia mai târziu pe directorul ei. Mă pomenisem colaboratoare a revistei ṣi primisem fără să ṣtiu botezul literar, alegându-mă cu numele pe care-l port de atâta vreme încât mi l-am ṣi uitat pe celălalt. Naṣ îmi fuseseră domnul Ibrăileanu ṣi Mihail Sadoveanu.

Dar numai într-un târziu am păṣit cu adâncă sfială pragul redacṭiei ei din strada Cuza Vodă 42. Ajungeai printr-un gang vast într-o curte mică, umedă ṣi plină de întuneric, unde George Topârceanu obiṣnuia să tragă cu puṣca în ṣobolani. Din curte intrai in redacṭie, o încăpere adâncă ṣi îngustă, cu masa cât ea, masa umbrelor, deasupra căreia ardea în permanenṭă un bec cu abajur verde.

Acolo, în fund, am dat cu ochii de o fantomă bărboasă ṣi sumbră, cu nasul ascuṭit ṣi cu obrajii de ceară. M-am tras îndărăt ṣi nu m-am mai oprit până în stradă! George Topârceanu a venit după mine râzând: „Tare mai eṣti prostuṭă! Doar e domnul Ibrăileanu…„ Ştiam. Îl mai văzusem de câteva ori de departe, în casa unei prietene. Ştiam că avea obrazul străveziu al omului chinuit de insomnii, părul în vânt, barba răvăṣită ṣi ochii mobili, obositor de vii.

Când în sfârṣit l-am cunoscut, domnul Ibrăileanu mi-a întins mâna – cea mai expresivă mână pe care am văzut-o vreodată, cu degete subṭiri ṣi ascuṭite – de parcă ne mai întâlnisem ṣi ieri ṣi alaltăieri, măsurând cu ochii, amuzat, pe cea mai mică dintre colaboratoarele de atunci ale revistei.”