FOTO: 118 ani de la nașterea primei parașutiste din România

Publicat de Daniel Țăndăreanu, 21 mai 2015, 10:24

Prima femeie-paraṣutist cu brevet din România, Smaranda Brăescu, s-a născut la 21 mai 1897 în Moldova, la Hănṭeṣti.

Deṣi provenea dintr-o familie săracă, avea aviatori printre rudele îndepărtate ṣi astfel a ajuns să se instruiască într-un domeniu care o pasiona, aviaṭia. În 1928 a plecat la Berlin unde a urmat cursurile de paraşutism la casa „Schroder & Co” de unde a obţinut brevetul internaţional. Şi-a construit apoi o carieră „la mare înălṭime”: a devenit campioană europeană de paraṣutism în 1931; campioană mondială în 1932, cu recordul unui salt de 7233 m, în California, SUA, performanṭă care i-a adus Crucea de Aur a Virtuṭii Aeronautice oferită de statul român. După marele succes din California, Smaranda Brăescu a plecat în 1934 la New York pentru a urma cursurile de pilotaj, obţinând brevetul de pilot civil. În timpul războiului misiunile sale au fost de transport: răniţi, medicamente, aparatură sanitară şi personal medical. Întoarsă în ţară, s-a retras în mijlocul familiei, la Bucureṣti. După încetarea din viaṭă a fost înhumată într-un cimitir din Cluj.

În Arhiva de istorie orală se află un interviu în care aviatoarea Mariana Drăgescu vorbeṣte despre această femeie de excepṭie pe care a cunoscut-o înainte de război. Interviu realizat în 1993 de Octavian Silivestru:

„Pe Smaranda Brăescu am cunoscut-o în 1936 [1937]: aterizase pe aeroportul Băneasa cu avionul ei Hawk, venind de la Londra, adică a făcut o escală la Paris şi de acolo a venit în ţară. Avionul ei se numea Aurel Vlaicu şi avea pe aripi drapelul românesc, aripile erau vopsite în roşu, galben, albastru. Eu m-am apropiat de ea, am intrat în vorbă. Atunci, la sosirea ei, nimeni din aeroport sau lume n-a venit s-o primească sau să stea cu ea de vorbă, şi atunci eu m-am apropiat şi am intrat cu ea în discuţie şi de atunci s-a făcut o legătură între noi.

După aceea, noi am făcut o şcoală de zbor fără vizibilitate şi eu şi Smaranda eram elevele comandorului Gherasim care era instructorul nostru. La această şcoală însă venea şi soţia ministrului Angliei, lady Hoare, lady Joan Hoare, care era pasionată de aviaţie şi făcea şi ea şcoala aceasta de zbor fără vizibilitate, aşa că eram trei. Lady Hoare, când venea să o ia maşina să o ducă în oraş mă lua şi pe mine şi pe Smaranda şi ne ducea în oraş. Şi fiind foarte strâns legate aşa, ea, Lady Hoare ne invita uneori după-masa o dată pe săptămână la Legaţie, că pe atunci erau Legaţii, unde şedeam de vorbă, erau mai multe persoane acolo, englezoaice, eu şi cu Smaranda şedeam şi noi pe-alături ṣi aveau un bufet foarte bun acolo. După care, Lady Hoare, cu ocazia unei serbări […], a invitat pe comandantul aeroportului Băneasa, pe Simion, pe comandorul Gherasim, instructorul nostru, eu şi Smaranda. Smaranda era în costum naţional, cum umbla ea întotdeauna la ceremonii. […]

Smaranda, în 1941 când noi am plecat pe front, ea nu mai zbura, nu mai avea nici avionul Hawk pe care deja îl vânduse, renunţase la avionul Taifun şi a apărut la Tiraspol în 1941 unde era un spital de campanie şi cred că se preocupa de răniţii de pe acolo. Acolo am auzit că ea se strecura în avioanele de bombardament […] ca să meargă în misiune.[…] În 1942 n-am văzut-o, că noi eram în Stepankovo ea era pe la Rostov şi tot aşa se ocupa de soldaţi, avea grijă de soldaţi, împărţea alimente. […] Iar în ‘43, când eram în Crimeea, Smaranda a venit şi a stat chiar împreună cu noi în aceeaşi clădire şi se ocupa tot de cantinele, de Crucea Roşie de pe-acolo.

Pe urmă, am întâlnit-o în Cehoslovacia, la Pištian, înainte de a pleca eu la Trenčin, unde aveam baza şi chiar am stat cu ea împreună vreo două zile. La întoarcerea în ţară, Smaranda mă vizita des şi nu se simţea bine, avea dureri de cap mereu, spunea că vrea ca să se retragă într-o mănăstire de călugăriţe, însă călugăriţe catolice. […]

Şi după aceea n-am mai văzut-o şi într-o zi [din noiembrie 1946], răsfoind un ziar, citesc despre un proces al unor paraşutişti, în cap cu Ţanţu, paraşutistul Ţanţu implicaţi în ceva cu [organizaṭia] Sumanele Negre, în care apărea şi Smaranda Brăescu. Ea însă primise cea mai mică dintre condamnări, numai doi ani… Au căutat-o peste tot şi n-au găsit-o. Eram pe aeroportul Băneasa când am auzit pe doi, care erau pe-atunci la Siguranţă, care încercau să ne întrebe pe toţi unde ar putea fi găsită, dar n-a fost găsită nici până în ziua de astăzi.”

Sursa – rador.ro