MIHAI EMINESCU: Șiretenia, vicleșugul și cinismul – virtuți cetățenești

Publicat de Daniel Țăndăreanu, 15 martie 2015, 10:15

Astăzi se împlinesc 139 de ani de la apariția ziarului Timpul unde au activat, printre alții, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.

Articolul de mai jos a fost publicat de Mihai Eminescu în ziarul Timpul, în data de 23 iunie 1879, ca articol de fond, fară titlu. A fost reprodus în ed. Opere Complete Iași 1914.

”Cu cit trec una dupa alta zilele, cu cit se prelungeste fara nici un termen prevazut sesiunea estraordinara, cu atita cestiunea revizuirii se incilceste mai mult, cu atit nelinistea si temerile cresc si cuprind toate mintile, cu atit mai mult toata lumea isi pierde cumpatul si facultatea chibzuirii. O stare de nervozitate acuta domneste in toate cercurile. Judecata rece lipseste de pretutindeni si mai ales de acolo unde ar trebui neaparat sa nu lipseasca.

Trecem prin niste zile in adevar foarte grele si trebuie in sfirsit sa ne dam seama ca aceasta este plata, foarte scumpa poate, a greselilor si ratacirilor noastre politice savirsite de treizeci de ani incoace. De la miscarea din 48 si pina astazi natiunea romaneasca, pe tarimul politic, n-a facut alta decit a se lepada sistematic de orice traditie, a rasturna orice autoritate, a arunca departe orice s-ar fi putut numi original in viata ei nationala, si-n acelasi timp a adopta, cu mai multa ardoare decit cuartalurile de coloni din America de miazanoapte si pe o scara tot atit de inalta, toate reformele, toate teoriile cosmopolite, toate calapoadele internationale, in viata politica si intelectuala, in limba, in moravuri, in tot. Libertate fara margini pentru orice individ, pentru toate necurateniile ce s-ar scurge din cele patru colturi ale lumii, in Romania ca si-n America; fraternitate si egalitate intre om si om; republici mari si mici si prezidenti de republica pe toate ulitele si-n toate cafenelele, in Romania ca si-n America; siretenia, viclesugul si cinismul – virtuti cetatenesti; gheseftul? scopul; si politica umanitara? mijlocul. Acestea pe tarimul politic; pe cel economic, nimic, curat nimic; din nenorocire intru aceasta ne deosebim cu totul de America. Rezultatul il vedem, si poate ca asa de tirziu incit il vedem in zadar.

Sintem azi un popor de abia aproape cinci milioane de suflete. Nimic, aproape absolut nimic nu se produce in adevaratul inteles al cuvintului in tara aceasta decit pe tarimul agricol; in cea mai mare parte agricultura noastra se lucreaza intr-un chip cu totul rudimentar si, multumita nestatorniciei de temperatura ce domneste in valea dintre Carpati, Dunare si Marea Neagra, productia noastra atirna mai mult de la bunavointa cerului, de la mila elementelor lui. Doua milioane si jumatate de tarani (cifra exagerata poate), populatie in adevar romaneasca, lucreaza pamintul si dau singura productie reala in aceasta tara, pe cita vreme restul locuitorilor romani, cei din orase, tirguri si tirgusoare, populatie amestecata din curcituri asimilate romanilor, din straini neasimilati inca si din jidani neasimilati si neasimilabili, fac negustorie, specula, camata, ocupa miile de functii publice, traiesc din ghesefturi si din politica.

Populatia rurala in marea ei majoritate, mai ales cea mai departata de tirguri, n-are drept hrana zilnica decit mamaliga cu otet si cu zarzavaturi, drept bautura spirt amestecat cu apa; foarte rar, la zile mari, si nici chiar atunci in multe cazuri, se invredniceste sa manince carne si sa bea vin; traind sub un regim alimentar asa de mizerabil, taranul a ajuns la un grad de anemie si de slabiciune morala destul de intristatoare. Chipul unui taran roman, om de la tara, trait in aer liber, seamana cu al uvrierului stors de puteri in umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de cimp si de balta, a putut constata ca d-abia din trei in trei case se gaseste o familie care sa aiba un copil, mult doi, si aceia slabi, galbeni, ligniti si chinuiti de friguri permanente. Aceasta populatie, pe linga toate necazurile ei, mai are unul ce pune virf la toate: administratia. De Dumnezeu nu mai are nici o teama muncitorul de la tara, pentru ca Dumnezeu l-a parasit, pentru cine stie ce pacate, in mina acestei administratii, compusa in cea mai mare parte din haitele de cafenegii, din strengarii si necapatuitii de prin tirguri. Aceasta corporatie liberala si umanitara nedreptateste, batjocoreste si jefoaie pe taran fara nici o mila; sint membri in aceasta onorabila corporatie al carora numai numele baga in nabadai sate intregi. Aceasta ca stare normala si constanta, fara sa mai pomenim ca pe la soroace vine si cite o imprejurare mai insemnata, ca de exemplu afacerea Mihlescu- Warszawschy.

In acelasi timp, in orase mari si mici, liberalismul si umanitarismul ne prieste foarte bine: in numele libertatii se face camata fara margine; in numele egalitatii si fraternitatii deschidem brațele tutulor elementelor stricate pe care le rejectează chiar societatile ipercivilizate si, în numele natiunii romane, facem politica radicala, aspirind la o republica, ba chiar si la mai multe.

Toata mizeria noastra publica o imbracam in formele poleite ale unei civilizatii calpe, precipitarea noastra spre fundul raului o numim progres, fierberea unor elemente necurate si lupta lor cu elementele ce au mai ramas inca sanatoase in tara se numeste politica. Acela ce cuteaza a se revolta fata ca aceasta stare de lucruri, acela care indrazneste sa arate ca formele poleite invelesc un trup putred, ca progresul nostru ne duce la pierzare, ca elementele sanatoase trebuie sa se conjure si sa faca o lupta suprema pentru mintuirea acestei tari este denuntat opiniei publice de catre negustorii de principii liberale umanitare are ca barbar, ca antinational, ca reactionar.

Rezultalul unei asemenea viete publice il vedem astazi: primejdia revizuirii art. 7 nu sta atit in insasi cestiunea izraelita cit in starea in care ne aflam cind ni se pune aceasta cestiune. Cu multa greutate, cu destul chin, poate si este speranta ca se va dezlega cestiunea evreilor, si independenta, deja destul de scump platita, ne va fi recunoscuta; va ramine insa de dezlegat o cestiune cu mult mai grava si mai grabitoare, cestiunea vietii noastre publice, cestiunea daca trebuie sa urmam calea pe care ratacim de atita vreme sau daca trebuie sa mai putem apuca pe calea cea adevarata.

Vom fi un stat independent, cum vom face uz de aceasta independenta, aceasta e cestiunea cea mare.”